Deliciile ascunse ale politicului

 

 

Cu ce poftă s-au aruncat jurnaliştii asupra prăzii! În sfârşit, un sexgate românesc! Nu  s-au prins că zarva s-a iţit pe poarta dreaptă a Puterii spre a strivi Opoziţia de stânga, ca şi cum dreptacii ar fi din frăţia călugărului Abelard. Le-a sărit în ajutor o sumedenie de trepăduşi politici şi berbeci mediatici pe post de lupi moralişti, ca să dea şi ei o lovitură de imagine, ori să desfigureze niscaiva inamici. C-aşa-i jocul la români, de la pristandaua lui Caragiale, la sârba-n căruţă după slujba de pogribanie.

Televiziunile s-au întrecut a ne da stenograme şi imagini golaşe, făcând împricinaţilor publicitate mascată / implicită, dar CNA nu sancţionează decât trăncăneala împotriva Puterii, nu şi şmecheria ori promiscuitatea aducătoare de rating. Din superficialitate, de nu cumva cu intenţie, realizatorii n-au reuşit să treacă dincolo de ecran ca să vadă alţi împricinaţi crescând în sondaje şi funcţii după scandaluri sexuale şi hoţomănii scăpate în presă. Căci de-a-ndoaselea reacţionăm, cu tot cu Mioriţele şi Alimoşii noştri! Mahalaua, incultura, flecăreala porno-kitsch aduc bani casieriilor TV şi puncte bune populiştilor.

Berlusconi, Sarkozy, Putin etc. şi-au făcut din asta capital electoral. Plac nu neapărat feministelor focoase. Atrag simpatia mulţimilor cu aventurile lor berbante scoase la iveală de medii „ostile”. Fireşte, pudibonzii îi condamnă, dar, perverşi din fire, le urmează exemplul, iar modelul rămâne între formele mentale pentru mare parte a populaţiei. Astfel, imoralitatea a copleşit demult spaţiul public, nobleţea spiritului, cărturarii, oamenii de ştiinţă pierzând cu totul întâietatea.

La mare căutare sunt top-modelele, miss Univers, Academy, România, Pocreaca, Boboc, sper că nu şi Grădiniţa, care îşi cultivă vraja trupului nu de amorul artei anatomice, nici al înălţimii spiritual-morale, ci pentru bani, favoruri, avere, poate din plăcere, iar acum năzuiesc la vârful politicii. Cota electorală a partidului sporeşte cu cât amazoanele din frunte sunt mai nurlii şi cu „textile” sumare. Exemple de glorii feminine urcate pe scara ierarhică asemeni Coanei Joiţica sunt destule, iar unele au dovedit chiar mai multă aplicaţie decât slăviţii bărbaţi de stat. E drept că altele fac ce ştiu ele mai bine, dacă ne luăm după pozele nude ale serviciilor cică secrete.

Lasă că nici ceilalţi politicaştri gureşi nu sunt stâlpi de altar ori competenţe de neînlocuit. Nimeni n-a observat ce-i califică pe atâţia neaveniţi cocoţaţi în jilţuri înalte în afară de „Să trăiţi. Am înţeles”. Nu le neagă nimeni capacitatea de a învăţa ştiinţa şi arta guvernării, însă n-au făcut-o. Nici ei, nici ele. Ca dovadă nenorocirea în care au adus ţara.

Dând vina pe destinul nostru valah, nu vedem că frumoasele urcă sus şi în democraţii consacrate, dar acolo decizia politică nu ţine de umori, nu trece prin patul nimănui, iar călcatul pe de lături se plăteşte prin demisii de onoare. Dacă se află. Imaginea de om dedicat binelui comun şi familiei trebuie să fie mai presus de orice. Excepţiile confirmă regula.

Numai că poporenii s-au cam trezit din amorţeală, dorindu-şi demnitari serioşi, însuraţi cu ţara, nu cu Casa de Piatră. A început să-i mânie politica de dragul favorurilor şi al deliciilor puterii. Percepţia asta a dărâmat încrederea în autorităţi şi instituţii. I s-a adăugat şi tâmpenia experţilor PR cu lideri puşi la coasă şi paranghelii. Înmulţirea peste măsură a sfătuitorilor de trei parale arată, pe lângă nepricepere, că intenţiile guvernanţilor n-au treabă cu necazurile noastre. Cu fiecare scandal, fie sexual, fie penal, cu fiecare baie de mulţime a diriguitorilor debordând de veselie, cu bătăi la pingică şi show electoral permanent, Executivul şi-a sfidat alegătorii, iar gestionarea crizei cere forţă de convingere şi înţelepciune. Tăria conducătorului este dată de acceptul, bunăvoinţa maselor, iar tentaţia fructului oprit nu pică deloc bine nici sărăcenilor, nici familiştilor.

 

Petru Tomegea

Ziare.com

 

 

 

 

 

 

Bădica Trăian şi ţepele urmaşilor

 

 

 

Bădica Trăian ne-a împins demult de-a buşilea în Evropa, au mai făcut-o şi strănepoţii săi la 2000 de ani, dar degeaba. Nu ne dăm pe brazdă şi pace. Încă n-am aflat căile înţelegerii şi ale bunăstării. Eram buni la marxism-leninism şi cultivăm mereu contradicţiile, ca bază a progresului! Dar nu ne dăm seama că privim lumea din fundul gropii.

Dacă până mai ieri scandalurile veneau şi treceau, acum vin puhoi fără a mai trece. În timp ce Puterea obţine victorii după victorii împotriva Opoziţiei, ca niciunde pe Mapamond, apar dovezi groase despre furăciuni de fonduri ale statului, adică ale noastre, despre înmulţirea şmecheriilor cu banul public, încât stai şi te întrebi pentru ce sunt plătite din sudoarea ta cohorte de învârtiţi rapaci care au jurat cu mâna pe Cartea Sfântă şi Constituţie să conducă ţara onest, cu dăruire şi pricepere. Pe lângă ei, o mulţime de instituţii toacă bani de pomană, iar corupţii le râd în nas.

Dovezile le aduc nu organe abilitate, remunerate cu salarii de zece ori cât ale  profesorului, ci, culmea! televiziunile mogulilor şi alţi jurnalişti doar cu pix şi aparat foto, înhămaţi la o treabă pentru care nu au dotarea celor dintâi. Pe umerii lor se mai sprijină statul român, cât a mai rămas în urma raptului planificat din 4 în 4 ani. Ochiul de veghe al presei a trecut dincolo de gardul politicianului hulpav şi guraliv şi s-a înfipt în furăciunile ALRO, Hidroelectrica, a pozat trailere bucşite cu ţigări de contrabandă, a găsit matrapazlâcuri cu fonduri nerambursabile şi taxe de export, a intrat în afacerile nevestelor, mătuşilor, unchilor, nepoţilor de ştabi cu tot neamul lor hoţesc.

Deşi bat la ochi de când hăul, noi, mulţimea alegătorilor, talpa ţării, aplaudacii circului politicianist n-auzim, nu vedem. Nici că reacţionăm. Cică de vină ar fi aşa-numiţii aleşi ai neamului ori „clasă politică”, de parcă ar avea legături cu şcoala. Nouă nu ne recunoaştem vreo vinovăţie.

Însă ei n-au ieşit din flori de câmp, ci din votul nostru pe promisiuni mincinoase, pe-o găleată, un mic şi-o bere. Iată că nici la 20 de ani de libertate n-avem diriguitori demni, cinstiţi, harnici a-şi asuma interesul comun, ci sforari gureşi stropşindu-se neobrăzaţi la TV. Pe vremuri am avut încredere în Bunicuţa, săracă, e drept. Ştia să-şi ţină prădalnicii în frâu, le mai bătea obrazul când se îngroşa gluma. Oamenii ei croitori de avere şi viaţă de lux plâng acum pe umărul sărăcimii şi al pensionarilor. Condamnă hoţiile celor de la putere, ne ceartă că am fost prostiţi, manipulaţi, ca şi cum ei ar fi făcut altfel.

Azi nu le mai bate nimeni obrazul panglicarilor, nici măcar cucuveaua din deal, şi ni se propun viclean alte reforme ale statului care, în sfârşit, ne vor scoate la sapă de lemn cu tot cu gogoaşa uninominală. Din nou vom duce-o „grozav”, dar după ce-om ieşi din criză. Iarăşi ne „cresc” salariile. Însă nu ne spun că ne scad veniturile, că aceiaşi inşi mituielnici, fără pregătire, ne reprezentă în continuare interesele la nivel local sau naţional. Cu ei poporenii nu mai cred că ies în câştig.

După atâta hărţuire şi prigoană a duşamnilor, Vodă a cerut moratoriu şi unire, dar pe din dos pune ţepe Opoziţiei şi ditai cataroaie în calea democraţiei. Or dacă voia să rezolve impasul, se aşeza la masa negocierii. Nu poruncea potrivnicilor. Aşa că Voda da, iar Hâncu ba, ca acum patru veacuri. Războiul continuă pe ruinele cetăţii, până n-a mai rămâne piatră peste piatră.

Între timp, băjenia lasă sălaşele goale, iar în suburbiile Romei, ale Madridului se nasc biserici şi şcoli româneşti. Urmează descălecarea Moldovei, a Munteniei, a Olteniei, a Ardealului…de Lazio şi Padova, de Castilla, d’Ile de France. Se mută ţara.

Numai că unchii şi mătuşile se sting săraci pe pămânciorul lor sterp, fără un pahar cu apă de la nepoţi, blestemând amarnic hoaţa de politică şi nedreapta soartă.

Apoi, nepoţii vor ajunge şi ei unchi, mătuşi…

 

Petru Tomegea

Ziare.com

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Atenţie la principiul dominoului!

 

 

Ascultând mediile politice, poţi remarca oarece fojgăială, deocamdată la vârf, după decizia CCR de neconstituţionalitate a legii educaţiei. Ceea ce coincide cu adâncirea crizei sociale şi cu percepţia generală că puterii i-au cam scăpat frâiele din mână. Dorinţei de a-şi aranja oamenii pe posturi înalte în universităţi şi în birocraţia stufoasă a educaţiei i s-a arătat cartonaşul galben, iar trecerea legii prin Senat în forma dorită de stafful cotrocean şi-a pierdut suflul iniţial. Fojgăiala s-a accentuat de când UDMR ameninţă cu părăsirea Palatului Victoria. Întărirea opoziţiei şi pretenţiile ei tot mai îndrăzneţe pot oricând determina căderea vreunui pilon important, ceea ce ar declanşa, după principiul dominoului, dărâmarea întregii însăilări guvernamentale. Ca în democraţiile instabile.

Cu efectele dominoului şi ale bulgărelui de zăpadă nu e de joacă. Le-am simţit vâltoarea la căderea regimurilor comuniste. Praful s-a ales de socialism, de CAER şi de Tratatul de la Varşovia. În România au produs doar un bluf. S-a doborât regimul odată cu dictatorul, dar piesele din alte eşaloane au rămas la locul lor, cu rădăcini bine înfipte în structuri de putere şi în economia de ceaţă. Azi au prins cheag, revigorându-se mai dihai ca oricând, iar viitorul nu le sună deloc rău. Ca să nu priceapă poporenii cum de rămân foştii mereu la butoane, s-a realizat un spectacol grotesc al condamnării „oficiale” a comunismului, cu Vadim maestru de ceremonii. Exorcizarea însă n-a avut urmări notabile.

În schimb, Stiglitz vorbea de efectul de domino al crizei. Pe drept cuvânt: rând pe rând mari bănci, corporaţii, imperii financiare s-au prăbuşit. Pentru că nu da bine la mapamond, au fost salvate de guverne tari. La ei. La noi efectul de domino a fost pe dos: băncile sunt bine mersi cu banii FMI, dar se prăbuşesc salariile, preţurile mici, bursele, ajutoarele sociale, bolnavii fără medicamente…

Neavând la temelie elemente ideologice şi programatice stabile, partidele din arcul guvernamental sunt pe cale a-şi epuiza resursele de încredere, de aceea lideri de mâna a doua împreună cu oamenii lor evită dominoul, părăsind corabia ameninţată cu scufundarea. Căci de la oamenii Măriei Sale, cum îi numeşte Sadoveanu pe Fraţii Jderi, nu s-a schimbat mare lucru în mentalul colectiv şi tradiţii strămoşeşti: urcă pe tron jupânul, urcă şi credincerii, pică stăpânul, pică şi slugile, şi proptelele învârtiţilor.

Iată de unde vine rezistenţa încrâncenată pe poziţie a guvernului Boc. În cei aproape doi ani de executiv portocaliu, a reuşit, ceea ce nicio altă putere n-a fost capabilă, vopsirea în oranj a tuturor instituţiilor de decizie nu doar politică, iar căderea ar declanşa o implozie necontrolată a leadership-ului la nivel central şi local. Şansa de revenire pe prima scenă ar fi tot mai nesigură din cauza trendului negativ în sondaje. Unda de şoc a dominoului poate apoi ţinti vârful, căci ameninţările cu suspendarea şubrezesc statu-quo-ul prezidenţial. Şi fanfaronada puterii. Scăderea categorică a încrederii în PDL şi preşedinţie nu mai permite jocuri de aşteptare ori de limpezire, iar în cazul unui referendum nemulţumirile populare pot mătura politica făcută numai de pofta averii şi a măririi nesăbuite.

Fireşte că aţi fi preferat să citiţi despre „Principiul dominoului”, filmul cu Gene Hackman, Mickey Rooney, dar el poate cel mult să aline suferinţe, nu să ne umple cămara cu bucate, nici să-i reţină pe medici şi profesori în ţară. Deoarece căderea înlănţuită a pieselor de domino se datorează nu atât jocului în sine, cât harababurii politice, ageamiei diriguitorilor, pricepuţi la toate, dar categoric neînstare să scoată ţara din impas. Agonia dureros prelungită nu foloseşte nici împricinaţilor, darmite sărăcenilor. Nicicând amatorismul nu a produs pagube mai mari, iar unele sectoare ca învăţământ, sănătate, sistem de pensii, administraţie, finanţe, justiţie vor avea nevoie de mulţi ani pentru redresare.

 

Petru Tomegea

Ziare.com

 

Peţitori la liberali

 

 

 

În 2007 PNL a vrut să participe la europene pe liste comune cu PD-L, dar acesta i-a întors spatele pe motiv de populari bruxellezi şi nepotrivire de doctrină. Gloria însă e trecătoare. Ameninţaţi de cifre mici în sondaje şi de ghilotina viitoarelor alegeri, pedeliştilor le-a trecut mândria, căzându-le în sân orgoliul nemăsurat. Nostalgici, îşi reamintesc de Alianţa DA, iar dorul după vremurile guvernării Tăriceanu când salariile creşteau iar economia duduia răzbate până şi din discursul prezidenţial. Toată lumea ştie din cauza cui au sucombat Alianţa, guvernarea împreună şi liniştea socială. Păţiţii nu pot uita că pactul de neagresiune a fost încălcat brutal prin ruperea hălcii Stolojan din trupul PNL, ceea ce a subminat starea de echilibru între cele două formaţiuni. Revenirea după schismă le-a luat trei ani, iar acum la moara liberalilor se macină altă făină.

După doi ani de guvernare orbecăind cu mâna pe chimir şi cu capul în nori, iată că  PD-L a primit înştiinţarea de plată, întorcându-se abătut la punctul de plecare, iar destule Casandre îi bocesc deja dispariţia. Spre satisfacţia, dar nu şi spre euforia opoziţiei care se vede nevoită să preia frâiele puterii tocmai când mortul e pe laiţă. De aceea strategii pedelişti, buni să gestioneze doar victorii oferite pleaşcă de zeul cotrocean, au intrat în panică după sancţiunea CCR şi caută înfriguraţi o şmecherie, o cacealma, o lovitură de imagine, orice numai să-şi salveze intrarea în viitorul parlament. Dacă somnul raţiunii nu i-ar fi toropit, proverbele i-ar fi ajutat să nu încerce marea cu degetul. Presa mogulizată le bate şaua şi obrazul cu Mititica, dar nimeni nu crede că justiţia are insomnii din asta. Ar fi o premieră.

Oficial, liderii democrat-liberali susţin că au un atu în mână, propovăduind marşul victorios spre ieşirea din criză, dar din umbră îşi pregătesc victimizarea, căutând cu disperare vinovaţi: FMI, greaua moştenire, Vântu şi Patriciu, opoziţia contra naturii stânga-dreapta, eventual Decebalus per Scorilo. De presupus că în campanie ne vor cere din nou toată puterea ca să ne arate ei în sfârşit ce pot….

Pe din dos însă umblă cu cioara vopsită pe la uşa liberală, căutând ca înecatul un pai de care să se prindă. În teritoriu, după pierderi grele de bazine electorale, se dedau la o curte urât mirositoare a peneliştilor slabi de virtute. O fac tocmai în fiefurile preaputernicilor baroni, gândind că, aşa cum au cumpărat ei parlamentari ca să-şi facă oaste de strânsură majoritar-stabilă d. preşedinte, tot aşa se vor  menţine la putere în consiliile locale. Numai că ulciorul… De aceeaşi curte unsuroasă au parte udemeriştii, ţărăniştii, independenţii, minoritarii, acolo pe unde se mai află. Adesea pică de fazani şi pesediştii. Nu e o noutate.

Numai că poporenii simt efectele proastei guvernări, căci politica trece întâi prin stomac, iar scăderea în sondaje nu poate fi stopată fără creşteri salariale.

Concomitent se pun în operă mulţimi de „planuri din cuţite şi pahară”, vorba poetului. Se caută cu înfrigurare o altă pălărie pentru fata rămasă fără zestre, de nu, o nouă locomotivă, poate Baconschi, cu Fundaţia Creştin Democrată şi Alba ca Zăpada, poate Blaga cu disciplina cazonă, căci Boc a picat la filozofia dreptului constituţional, iar automotorul Udrea nu urcă dealul doar cu frunză verde de frăsinel. S-a încercat şi refugierea în chiliile bisericii strămoşeşti, dar Prea Fericitul nu dă semne că ar deschide chiliile făcătoare de minuni electorale.

Le-au mai rămas ori disoluţia groaznică, ori mogulizarea, că lupul revine unde a mâncat odată oaia. Orice nu e pedelist, ţine de moguli: Crin, cel mai bine plasat în sondaje, poreclit Mereu Absentul din Parlament, e promovat de moguli, dar d. preşedinte ne previne că iar greşesc ţinta. Ponta dă lovituri de stat sindicale dirijate tot de moguli, stă fie sub pulpana bătrânului edec, fie pe ouăle nenumărate ale lui Năstase din nou patru case, iar Voiculescu zace tot în soluţia imorală.

 

 

Petru Tomegea

Ziare.com

 

 

 

 

Tinerii, la mila guvernului

 

 

Discursul despre tineri e aproape absent în spaţiul public. Or pentru a le anticipa viitorul, trebuie să examinăm manifestările lor în viaţa social-economică şi atitudinea societăţii faţă de ei. Întrucât sunt ocupaţi cu şcoala, instituţiile statului intervin prin mijloace specifice pentru a le concepe viitorul în funcţie de idealuri şi prognoze realiste pentru o generaţie.

Numai că societatea noastră în derivă şi-a abandonat rolul formator. Nu e vorba neapărat de instituţii educative. De aceea, mai toţi vor să evadeze din mediul românesc de viaţă rustică ori citadină. Cauzele sunt etalate dureros de jurnalişti responsabili, însă perspectivele întunecate ale tineretului nu impresionează puterea decidentă.

Înainte de ’90 lucrurile erau sigure. Nu se punea problema libertăţii de alegere decât în marja permisă de hotărârile de partid. Evoluţia politică era atent dirijată: şoim > pionier > utecist > comunist. Har Domnului, s-a terminat. Azi posibilitatea realizării profesionale depinde mai ales de resursele familiei. Cei cu pile şi cu bani obţin burse, specializări, masterate, doctorate la fel ca înainte, meritul personal nefiind criteriul principal al selecţiei. De aici frustrarea aproape generalizată a celor studioşi. Din cauza politizării excesive, nici latura social-culturală nu stă mai grozav: inadecvare a mişcărilor politice, ofertă anemică pentru valori, comunicare compromisă, inexistenţa unor programe de emancipare, altele decât cele populiste pentru a le fura votul… Aşa sună aria neputinţei în care se zbate astăzi cea mai mare parte a tineretului. Fiindcă doar atât i se poate oferi, interesul patriotic nu e seducător, iar dezintegrarea produce efecte alarmante: absenteismul social, părăsirea ţării şi a valorilor tradiţionale în favoarea mirajului occidental, atracţia extremismelor, viaţa „la mişto”, drogurile, prostituţia, traficul de carne vie, traiul din expediente etc.

Un studiu mai vechi al Institutului de Ştiinţe ale Educaţiei prezenta situaţia insolită a absolvenţilor de liceu şi şcoli profesionale interesaţi şi influenţaţi mai degrabă de vedetele de televiziune, sportive, decât de profesori, învăţătură, carieră. Liceul doar cu tabla neagră şi cu creta nu mai constituie o provocare ademenitoare, ci o corvoadă. S-a ajuns aici prin deturnarea fondurilor sau amânarea investiţiilor în modernizare, prin dirijarea bugetelor după bunul plac.

Priviţi insolenţa trufaşă a politicaştrilor de serviciu pe ecranele TV ca să aveţi imaginea clară a ratării profesionale! Nicio reformă serioasă nu a fost dusă la capăt, iar studiile specialiştilor de la catedră, propunerile profesorilor dornici de a lucra într-o şcoală modernă au burduşit sertarele, coşurile de gunoi ale instituţiilor centrale, fără să ţină nimeni cont de ele. De aici lehamitea cumplită a dascălilor fără aderenţa cărora noua lege a educaţiei rămâne doar pe hârtie. Nu a existat decât sporadic dorinţa de promovare a intelectualilor pe alte criterii decât politice, iar experienţa europeană, modernă a atâtor şcoli româneşti, facultăţi, cercetători a fost îngenuncheată de cei ce-şi perorează de zeci de ani inepţiile. Aceleaşi. Bolnavi de politicianism, descalificaţi moral şi profesional, actuali şi foşti politruci ai învăţământului şi ai culturii dau lecţii sfidătoare tinerilor universitari români afirmaţi în centre ştiinţifice de prestigiu mondial care au ales libertatea în locul urâtelor metehne.

În schimb, cu cinism afişat la vedere, conducători de instituţii şi patroni rapaci din mediile audiovizuale promovează nu tinerii studioşi şi talentaţi, modele de succes din ţară ori de aiurea, ci protejaţii nu ştiu cui, vedete de doi lei, România fiind singura ţară în care analfabeţii ajung demnitari şi teleaşti, iar agramaţii şi inculţii vin cu tupeu să ne înveţe democraţia. Într-o ţară normală doar diploma, calificarea dau dreptul de a profesa. Iată de ce tinerii frustraţi îşi iau lumea în cap.

 

Petru Tomegea

Ziare.com

 

 

Politica mâinilor curate?

 

 

Mari agenţii şi trusturi de presă străine şi-au înăsprit tonul critic la adresa realităţilor social-politice româneşti, iar concluziile coincid cu ale analiştilor noştri neangajaţi politic. Ni se reproşează atipicul, ipocrizia şi cinismul, dar mai cu seamă bătălia oarbă şi necinstită pentru putere. „Moguli” externi precum Oxford Analytica, Frankfurter Allgemeine Zeitung, Deutsche Welle etc. scot la iveală dedesubturi oneroase ale gestionării politice la vârf, fără ca făptaşilor să li se clintească un fir de păr. Vlad Ursulean (Deutsche Welle), angajat sub acoperire în campania electorala din 2009 şi plătit de un partid să posteze minciuni, injurii, afirmaţii rasiste şi xenofobe pe forumuri, confirmă apelul la „mercenari retorici” pentru războaiele online, fenomen de o gravitate îngrijorătoare.

„Aruncatul cu vitriol” asupra celor ce ameninţă poziţia unor lideri din arcul guvernamental, transformarea spaţiului public / virtual într-o hazna fetidă pentru alungarea celor interesaţi de informaţii corecte şi bună comunicare, strangularea presei libere şi coerciţia sub diverse forme, dirijarea după bunul plac a bugetelor publice ar fi provocat cutremure în orice ţară civilizată. Nu şi la noi.

Dar lucrurile nu se opresc aici. Se pun în operă tehnici şi tactici secrete de marketing, unele interzise, altele blamate în IT, PR, publicitate, advertising precum „vaporware” (marfă ieftină, contrafaceri) şi FUD (frică, incertitudine, îndoială). Şi-au făcut loc între practicile politice cu toate protestele organizaţiilor internaţionale de apărare a valorilor democratice. Servicii de propagandă, calificate la şcoli înalte, lansează pe piaţa mediilor zvonuri, alarme false, îngroziri, intenţii nenumărate de reforme dure, de la Parlament până la grădiniţă, idei tâmpe vândute ca iniţiative strategice, sacrificii inutile numite eficientizări, dar în fapt lucrurile se înrăutăţesc şi populaţia suferă. Sunt scoase din joben personaje dubioase şi promovate ca mari savanţi, ca să descoperim că de-abia leagă două propoziţii în limba română. În acelaşi timp, personalităţile, programele opozanţilor devin vaporware, fiind desfiinţate prin lapidare mediatică la ore de vârf.

Tehnici precise de scoatere de pe piaţă a produselor, a firmelor concurente şi de promovare a bullsheet-ului (falsitate, nonvaloare) au fost împrumutate de PR-ul autohton, înlocuind parlamentarismul, negocierile între actorii politici, cercetarea sociologică. Legile nu-i mai servesc pe poporeni, ci lovesc în cei cu alte opţiuni politice, vizând deconstrucţia opoziţiei. Se manipulează mereu percepţia publică prin răspândirea unor informaţii false atribuite unor surse în afară de orice dubiu: cică aşa scrie la lege, aşa spune cutare specialist de la Harvard, aşa scrie pe site-ul cutărei firme, instituţii renumite. Cerându-li-se precizări, dau din colţ în colţ, neputând preciza sursele şi dovezile. Sunt beşteliţi în presă oameni de vază care cochetează cu opoziţia, sunt numiţi în funcţii penali unşi cu toate alifiile tranziţiei. Atacurile joase vin de la demnitari înalţi, dar cu credibilitate tot mai scăzută.

Până la ultimele alegeri le-a reuşit. Adâncindu-se criza, cu majorităţi în curs de evaporare, au trecut la FUD: sunt ameninţaţi pensionarii, salariaţii, liderii sindicali şi oligarhii cu alte simpatii politice, sunt amendate televiziunile „mogulilor” şi jurnalele critice la adresa puterii, intră în colimator liderii opoziţiei. Se fac tot mai des referiri la cătuşe, la dezvăluiri, iar uneori stenograme bine trucate lovesc din umbră. În schimb, scandalurile din spatele puterii sunt ţinute la fereală, iar procesele lor în justiţie trenează după poftă.

Să nu-şi închipuie cineva că toate cele de mai sus nu sunt monitorizate atent de specialiştii PE, de organisme şi mass-media internaţionale! Am intrat până la gât în ruşine şi… bullsheet, încât te întrebi: oare cinstit nu se poate face politică?

 

Petru Tomegea(01.11.2010)

Ziare com

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Valori în criză, ţară în paragină

 

 

Revenirea temei în spaţiul public s-a produs prin discursul antielitist, antiintelectualist declanşat ca urmare a înregimentării unor personalităţi „independente” în oastea preşedintelui. Un discurs când lucid, când lăcrimos a cărui intenţie nu e totdeauna clară. Aşteptam să fie evaluat mai întâi sistemul bolşevic de valori, cum era cazul, şi abia apoi integritatea celor amestecaţi în bătălia politică postdecembristă. De valori se discută naiv, cei buni (ai noştri) – cei răi (ai lor), aşa stând lucrurile în imaginarul popular. Din cauza nepriceperii la doctrine, nici mişcările politice valahe n-au ajuns prea departe de epoca bizantină a verzilor şi a albaştrilor, mereu în răscoală.

Sentimentul decăderii valorice era prezent şi înainte de ’89, mai cu seamă în cugetul câtorva iluminaţi, aflaţi în răspăr cu regimul. Oficinele comuniste propagau ideea că produsele culturii şi ale civilizaţiei capitaliste sunt decadente, iar cele ale realismului socialist, în continuă înflorire, pline de umanism. După ce-au terminat cu măreţele realizări, culturnicii se află în faţa unui moment crud al adevărului, care ar trebui confirmat de piaţă. Numai că piaţa noastră încă nu a devenit market, ci a rămas un fel de obor, cu târguieli ca acelea şi înşelătorii cât încape, în română „piaţă” fiind sinonim cu „ceaţă”. „Scrieţi, băieţi, numai scrieţi” ne sfătuia bătrânul Heliade, ca tipografia să meargă din plin. Azi nu există ins respectabil dacă nu scrie cărţi, nici om politic fără operă voluminoasă. Piaţa? Doar famelicii jurnalişti mai subvieţuiesc din scris. Încet-încet, nu mai recităm cu însufleţire versurile marilor clasici şi ale poeţilor contemporani, dar ne ascundem în dosul şurii cu „Băgău” şi căscăm ochii cât cepele la reviste despuiate, cu noile achiziţii ale capitalismului de cumetrie.

Într-un context mai larg, se poate afirma că nu numai valorile estetico-filosofice se află în mizerie, ci şi cele moral-patriotice, societatea românească încercând să-şi găsească alte repere în spaţiul monden dominat de murgul sirep al Cămătarului şi de stolul său de porumbei însoţitori, născători de legende. De bon ton sunt oamenii bogaţi, amantele şi divorţurile aleşilor care-şi savurează a doua tinereţe alături de top-modele dornice de politică şi de înmulţirea prinţilor moştenitori bastarzi. Acum vreo cinci generaţii, ne stingeam ofurile în valsuri vieneze armonioase, azi dansăm abraş din buric şi fese pe ritmuri strămoşeşti de Isarlâk şi Ferentari.    S-au schimbat vremurile, boieri dumneavoastră, căci odată cu democraţia şi libertăţile trebuie să ne dăm şi noi cu lumea, să deprindem valorile după Academia de Manele şi Belle Arte cu Minuni şi regina sexului în bikini 3D.

În atari condiţii, orice demers asupra valorilor nu-şi are rostul. Forţaţi de stimulente tainice, unii critici improvizaţi văd nimicul, iar alţii, capodopera, în aceeaşi creaţie, pe baza aceloraşi argumente. Aşa că cititorii, câţi or mai fi fiind, află pe tarabe multă maculatură abjectă, promovată deşănţat, tratate analfabete de medicină naturistă şi vindecări cu lut, urină, balegă, urma vacii pe înserat, coarne şi copite de ţap, manuale de chiromanţie, de magie mai albă ori mai neagră. Ca în orice ţară fără autorităţi, fără Universitate şi oameni de ştiinţă.

Demult a funcţionat un parteneriat între edituri şi critici, specialişti, experţi, ca să cultive împreună excelenţa, nu zeci de genii pe Km². Acum gunoiul nonvalorilor năzuieşte snob la vârf, emite pretenţii obraznice asupra panteonului naţional, iar kitschul e deversat în casele noastre, colmatând canalele. Izgoniţi din cetate, artiştii autentici s-au retras în turnul lor de fildeş, lăsând locul unor sinecurişti pofticioşi care îşi alocă neruşinaţi bani publici pentru punerea în valoare a propriilor făcături, mai ales peste graniţă, bombardând mass-media cu ştiri pro domo.

Cineva se joacă iresponsabil cu viitorul culturii româneşti.

 

Petru Tomegea

Ziare.com

Fereşte-ne, Doamne, de noi înşine!

 

 

Căci singuri nu suntem în stare. Până şi-n vreme de război, răzmeriţă ştiam ce e de făcut, aveam un ţel, luptam pentru o cauză, o bucată de pământ, pentru urmaşii urmaşilor… În locul lucidităţii, am căzut de ceva vreme într-o mahmureală politică, fără speranţe, fără modele, cu şcoală şi spital şubrezite, cu o societate adânc divizată şi instituţii democratice sub spectrul mascaţilor. Nimic nu e clar. Ce e alb pentru unii e negru pentru ceilalţi. Ba chiar ce e bun azi e rău mâine. Şi asta în mintea aceloraşi conducători de destine.

Nu ştiu dacă prin ceea ce scriu ameninţ securitatea naţională, dar nu cred că ţara a trecut prin ani mai tulburi. Mai săraci, mai grei, da. Dar mai încrâncenaţi în propria nepricepere, nu. De două decenii ne încăpăţânăm să reuşim cu mijloacele pe care le avem şi unii politicieni hotărâţi, cu sacrificii imense, chiar au reuşit câte ceva. Dar fără ştiinţa şi arta bunei guvernări succesele noastre au fost minore, iar de doi ani ne prăbuşim într-o criză a cărei ieşire nu ni se arată.

Strategia Naţională de Apărare a identificat câteva pericole interne ca politizarea excesivă a instituţiilor, diminuarea capacităţii de aplicare a legii, ineficacitatea administrativă, fără a numi proasta guvernare, iar externe, fragilitatea sistemului financiar internaţional, terorismul, armele de distrugere în masă, manifestările radicale, iredentiste sau extremiste. Educaţia şi sănătatea ne diminuează şi ele capacitatea de reacţie.

Că strategia asta e muniţie pentru bătălia electorală nimeni nu se îndoieşte, mai ales că televiziunile şi jurnaliştii cică vulnerabilizează statul prin campanii de presă, temă dragă preşedintelui. Or principala ameninţare e, deocamdată, una internă, criza de încredere în guvernanţi şi în instituţiile principale ale statului, Parlament, Preşedinţie, Justiţie. Ea paralizează eforturile naţiunii de a ieşi din marasm.

Doamne fereşte de o conflagraţie. Orice criză economică mondială acutizează contradicţiile existente, conflictele mocnite. La chemarea cui vom sări să ne apărăm ţara? Pe vremuri săream toţi ca unul la glasul regelui, la ordinul comandanţilor integri. Însufleţiţi de duhul patriei.

Cine ne vor fi apărătorii? Cele 6 milioanele de pensionari şi asistaţi-social pe caz de boală ies din discuţie. Cele peste 4 milioane de tineri plecaţi la muncă aşteaptă să primească cetăţenia statelor respective, şi-au întemeiat familii, case şi biserici acolo. Cele 4 milioane de lucrători care-şi urăsc diriguitorii? Sau cele 10 procente de care mai beneficiază puterea? Cu rezerviştii şi poliţiştii care-şi ard caschetele în semn de protest, urlându-şi sloganele antiprezidenţiale? Cu un comandant suprem care anulează azi ce-a zis ieri-alaltăieri, sau care crede că a sosit vremea să se ocupe de ţară, nu de popor? Cu instituţii de stat în care 2-3 oameni stau pe acelaşi post de director? Cu aleşi care habar n-au de legi şi trebuie dirijaţi cu degetul mai dihai ca la grădiniţă? Puneţi-i lângă Brătieni, Maniu, Maiorescu, P. P. Carp, Vaida-Voievod… Ne-au rămas profesioniştii din armată. Spre ei ni se îndreaptă ochii.

În rest, fiecare cu lupta lui: noul reformator al învăţământului se luptă cu profesorii ca să nu mai conducă ei şcoala şi procesul de educaţie. Iarăşi ne vine şef activistul de partid. Dascălii pierd majoritatea în consiliul de conducere, iar consiliul profesoral este doar consultat. Poate numai să facă propuneri şi… să aprobe sancţiunile! Centralizarea e mult mai agresivă decât înainte, iar cadrele didactice sunt menţionate la etc. Politicul e iar în centrul sistemului, nu elevul, nici profesorul. Deşi copiii nu vin la şcoală pentru ministru, nici pentru primar, ci ca să înveţe carte.

Guvernul, exercitând puterea în numele poporului, luptă să redistribuie după plac fondurile CAS şi ale Casei de Pensii, să vândă energie ieftină clienţilor politici şi scumpă propriului popor. Poporul plătitor de biruri nu mai este al ţării. Ci al nimănui.

 

Petru Tomegea

Ziare.com

 

Neîncrederea – sentimentul românesc al nefiinţei

 

 

 

Întotdeauna bătăliile politice s-au desfăşurat pe tărâmul încrederii/neîncrederii. Asta sintetizează tipologia noastră etnică, observată încă din antichitate. Dar ocolim cu bună ştiinţă aserţiunile lui Herodot şi ale altora deoarece ne reamintesc adevăruri dureroase, iar nouă ne place să ni se gâdile orgoliile. Doar paşoptiştii şi memorandiştii ne-au convins că unirea face puterea, neîncrederea fiind cauza nenorocirilor, de la sărăcie mereie, la dezbinare naţională. Adevărul trebuie demonstrat.

Alte limbi romanice nu posedă cuvintele: „a (se) încrede”, „încredere”, ci confidentia (lat.), confiance (fr.), confianza (sp), confidare, fiducia (it.). Engleza, germana şi limbile slave îşi formează ca şi noi termenul: „trust” din deviza Americii In God we trust, trauen > Vertrauen, véra > dovérie. Sunt diferenţe majore ca sens între rom. încredere şi confidentia, confiance, ori fiducia.

Raportarea politicului nostru la încredere/neîncredere permite observaţii tranşante: formaţiunile politice au ca liant încrederea între membri sau/şi substitute primitive ale acesteia, supuşenia, linguşeala, frica de stăpân. Cele în care a rodit sămânţa neîncrederii au dispărut.

La început, încrederea avea ca sursă carisma unor (re)fondatori notorii: Ion Iliescu(FSN), azi factor moderator al PSD, seniorul Corneliu Coposu, Sergiu Cunescu, Petre Roman, Radu Câmpeanu, dizgraţiat din cauza atitudinii nedemne faţă de Regele Mihai. Încet-încet, vremea liderilor carismatici a apus, vezi eşecul reactivării lui Năstase, Stolojan, Blaga etc. Ne apropiem timizi de realitatea europeană, aceea a asocierii deocamdată în jurul unor obiective personalizate, mai puţin al unor idei şi programe.

Neîncrederea şi nu neapărat incompetenţa au determinat căderea guvernelor Roman, Ciorbea, Radu Vasile şi cât pe ce Călin Popescu-Tăriceanu. A fost şi proasta comunicare în sânul coaliţiilor ori cu mass-media. Dacă ultima e perfectibilă prin studiu şi apel la PR, trendul negativ al încrederii are cauze profunde, ţinând de tare etnice: lipsa temeinicelor aşezări democratice, a maturităţii social-politice, a onoarei şi a demnităţii, nerespectarea contractelor, a înţelegerilor, imposibilitatea stabilirii unui ideal comun, fie şi pe termen scurt, perceperea distorsionată a regulilor, normelor, legilor, bune doar când îi servesc pe împricinaţi etc. Pe un asemenea teren instabil, s-a dezvoltat o încrengătură politică parazitară, sufocantă din care nu vor dispărea prea devreme amatorismul, corupţia, manipularea, clientelismul politic. Climatul acesta nesănătos permite unor aventurieri să provoace tulburări sociale ca în ţările lumii a treia, să atragă puterea şi opoziţia în ignobile jocuri de culise, să abată atenţia de la problemele grave ale societăţii, să prelungească masochist o stare de fapt insuportabilă.

Răul are însă rădăcini adânci. Întrucât mandatele se câştigă mai ales cu populisme ieftine şi mită, fiind adjudecate ca la iarmaroc de cine promite ori dă mai mult, aleşii nu se împovărează cu doleanţele electorilor. În fapt, între promisiuni şi guvernare nu pare să mai fie vreo legătură. Se ajunge la putere pe partea stângă şi, sub presiuni externe UE, FMI, se păşeşte agale, fără chef pe partea dreaptă. S-a practicat mereu discursul dublu.

Provocat de lipsa apetitului pentru curăţenie morală, convieţuind în hăţişul politic alături de oportunişti şi sforari, răul se lăbărţează din cauza puterii juridice neperformante şi a sistemului educativ şubrezit de politicianism. Aşa că îngrădirea libertăţilor, a drepturilor, inclusiv a accesului la adevăr şi informaţie nu mai stârneşte nici măcar indignare.

Am aşteptat degeaba ca noua lege a educaţiei să-şi facă titlu de glorie din cultivarea încrederii şi a civismului, ceea ce ar fi dat dreptul la speranţă. Or ea ţine morţiş să ne legitimeze segregarea în stalinista Regiune Autonomă Maghiară şi să eternizeze cu anasâna partidul-stat la comanda şcolii. Q.e.d.

 

Petru Tomegea

Ziare.com