Înainte de ’89 România era în acte o republică, adică un „stat al muncitorilor și al țăranilor”, dar în realitate era a tovarășilor. Ba chiar se și glumea: toți suntem egali, dar unii sunt mai egali decât toți. Nimic nu ne lipsea să fim fericiți. Se găseau de toate, de la televizoare color la autoturisme de teren ARO, de la salam de Sibiu la șuncă de Praga, de la Kent la Whisky, atâta doar că poporul beneficia de ele prin reprezentanții săi.
Republică, măreață vatră…
Fiind România o republică democrată, puterea politică ar fi trebuit să aparțină poporului, dar în fapt aparținea prin Constituție partidului comunist, a se înțelege, doar celui mai iubit și stimat fiu și celei mai iubite și stimate fiice și mame a patriei noastre scumpe, secretarul general al PCR și tovarășa sa de activitate revoluționară. Era Parlament, erau organe, dar nu le ieșeau tovarășilor din cuvânt. Ce făceau înalții tovarăși cu puterea? Ce ar fi trebuit să facă cetățenii: să decidă asupra treburilor publice, să hotărască destinul patriei lor, să stabilească nivelul de trai al supușilor, să-și numească servitorii…
Măcar că salariile lor nu erau de multe ori mai mari ca ale noastre, aveau palate, vile, case, apartamente de stat, aveau mașini la scară, cu tot cu șoferi, aveau servitori plătiți de stat, iar cele necesare traiului zilnic le erau livrate la prețuri modice de către gospodăriile de partid. Sfârșitul de săptămână și sărbătorile (chiolhanurile) și le petreceau în locații speciale, departe de ochii mulțimii, păziți de serviciile secrete. Fără să-i coste nimic.
Eroi au fost, eroi sunt încă…
Pe atunci se vorbea de reprezentații „eroicei noastre clase muncitoare”, nu de aleși, deși de fiecare dată câștigau alegerile cu 99,99%, căci de participat la vot participau toți cei ce mai respirau până la închiderea secțiilor. Ei bine, pe atunci România le aparținea, iar toată suflarea trebuia să-i aplaude.
Să nu exagerăm totuși: România era într-o măsură mult mai mică și a „celor ce muncesc”, fiecare având un loc de muncă, un apartament la bloc, cu celelalte descurcându-se după puteri și relații. Surse: rudele de la țară, straturile din fața blocului, porcul și găinile din cotețe improvizate pe ici pe acolo. Dar asta era curată boierie. Cei mai mulți se făceau cu câte o bucată de Românie constând în taki muri (pui tacâm, adică labe cu tot cu gheare și gâturi de pui) sau adidași (copite de porc) luate la liber. Rații erau la ulei și zahăr. Uneori și carne.
Viitor de aur
A cui mai e astăzi România? Ce s-a schimbat de atunci până azi? Totul. Atâta doar că majoritatea populației se află cam în aceeași stare, constatarea asta fiind una optimistă, iar restul percepe ceva schimbări, dar în rău. E vorba de nostalgici. Reprezentanții noștri zic mereu că le e bine. Normal. Cui aparține puterea? Atât reprezentanților, aceiași de adineaori plus fiii, cât și aleșilor. Cine sunt aleșii? Șefii mai mari sau mai mici ai partidelor care au câștigat alegerile, adică dreptul de a-i reprezenta pe supuși. Așadar tot un fel de reprezentanți.
De ce folosim termenul de supuși și nu de cetățeni? Fiindcă aproape nimeni nu ține cont de părerea lor. Totuși supușii își votează candidații în baza unor promisiuni (gogoși electorale), dar de care aleșii uită îndată. Chiar dacă democrația înseamnă participare activă la treburile publice (res publica). Supuși fiind, calitatea și dreptul de cetățean le sunt recunoscute doar după îndelungi proteste, așa că sunt buni doar de contribuabili. Sunt și excepții, e drept, mai ales pe primele trepte ale societății, dar ele constituie din păcate doar… excepții.
România eternă
Vârfurile puterii au aceleași drepturi ca ale tovarășilor de altădată: vile și fonduri de protocol, de la RAPPS, coloane de mașini, elicoptere la scară, servitori, acum numindu-se bodyguarzi, secretare, consilieri, toate din bani publici, iar voința celor tari este respectată până la cel mai mic funcționar. Întotdeauna consecințele voinței lor ne ustură pe noi. Avem legi, avem Parlament, avem Consilii locale, dar ceea ce decide este de fapt voința reprezentanților.
Ce fac cu puterea înalții noștri reprezentanți? De la șeful cel mare, la șefii unor instituții și primari, fac la fel de bine ca mai înainte: în loc de un singur tovarăș comandant suprem, acum bat cu pumnul în masă mai mulți, iar primii secretari de județ s-au mutat la primării, locul lor fiind luat de baroni. Fiecare fiind boier, stăpân, naș… pe moșia lui. A lor este România de azi. Care cică este eternă. Or fi fiind și excepții, dar cu o floare nu se face curând primăvară.
Petru Tomegea
Petru Tomegea - ePolitica 