Supraevaluarea de sine a politicului

Devenind principali vectori de comunicare şi canale de transmitere a mesajului politic, mediile autohtone evidenţiază ridicolul în care se află majoritatea aleşilor, a demnitarilor. Stârnesc batjocură, râs şi ironii caustice fiindcă nu sunt în stare să capteze bunăvoinţa, interesul electorilor prin rezultate, măsuri şi perspective realiste, prin ideologii, doctrine economice aplicate cu simţ de răspundere şi tragere de inimă. În compensaţie, uzează de stratageme specifice luptei de clasă, ori auzite pe bulevard, în mahala, în peluza stadioanelor, crâşme, radio-şanţ şi chiar de la Petre Ispirescu.

Ipoteza are nevoie de o corectă punere în termeni şi în ecuaţie.

Constituţional, reprezentanţii îşi angajează contractual capacitatea şi competenţele în slujba celor ce le-au mandatat puterea, în genere, în serviciul patriei. Uneori, în istorie, jertfa lor a fost decisivă, iar urmaşii le cinstesc eroismul, eternizându-le memoria. Libertatea aleşilor se pliază pe un context al datoriei (cf. H. Arendt) faţă de libertăţile celorlalţi, căci politica e o valoare, o forţă social-nivelatoare care ar trebui să echilibreze, să armonizeze libertăţile anarhic evoluate. Adevărata politică presupune raţionalitate desăvârşită, nobleţe de caracter, un fel de „sânge albastru” al moralei creştine, şi are la bază triada verbală a concepe, a judeca, a decide. A concepe presupune a individualiza, a percepe, a gândi; a judeca înseamnă a estima valoarea în şi pentru sine a unui fenomen, a unei idei (Kant), iar decizia este rezultatul final al unei activităţi responsabile, fie de grup, mai întâi, fie a mandatarului, în final.

Optimişti din fire, ne închipuim că fiecare ales îşi dedică viaţa binelui comun, asumându-şi conştient idealurile de mai sus. Numai că între intenţie perorată în campanii şi punerea în practică s-a insinuat mereu în ultimele decenii inducţia regresivă: sindromul ceauşist „politica e în toate” a creat forma mentală a liderului „factotum”. Combinaţia revolută a acesteia cu mitul mesianic al personalităţii geniale a generat modelul politic contemporan cu priză indelebilă la alegătorul needucat, cel ce reprezintă principala ţintă în campaniile electorale. Aşa a apărut necesitatea de a muta centrul de greutate al politicului din domeniul deciziei programatice spre acumularea unui egolatru capital de imagine. Fără simbioza între PR-ul politic şi mediile ahtiate după rating, imaginarul vetust factotum n-ar exista.

Real-politik vorbind, fenomenul inducţiei regresive scoate la iveală introvertirea sistemului politic, conceput postdecembrist doar pentru sine, ca o provocare, o întrecere între persoane, ceea ce a determinat vulgarizarea teoriilor sociologice într-o cultură instituţională marginală. În loc de concentrare asupra intereselor comune, alesul caută să se pună pe el însuşi în lumină, arareori alături de comilitoni, să cadă în picioare după orice eşec, să-şi angajeze servicii de imagine sau să folosească organele şi bugetul de stat în acest scop. Spectacolul dizgraţios al supraevaluării propriilor calităţi şi însuşiri, monopolul asupra adevărului, sindromul atotştiutorului atotputernic, atotfăcător ţin de carenţe grave în educaţie şi instruire, dar se manifestă doar acolo unde domneşte ignoranţa, iar opinia publică zace în letargie. Deşi va fi fiind politicul în toate, supraevaluarea lui nu va reforma industria, nici ariile curriculare din învăţământ, nu va îmbunătăţi expertiza economistului, nici a medicului, nici a justiţiarului. Omenirea trăieşte de peste un secol experienţa ştiinţelor exacte, a specializărilor înguste, dar profunde, exhaustive, pe cât posibil.

Lipsită de raţionalitate şi spirit critic, bazându-se pe fel de fel de prejudecăţi, evoluţia spre politicianism, spre politica în sine şi pentru sine ne-a procopsit cu dezechilibre ale puterilor, iresponsabilitate faţă de popor şi ţară, decădere moral-creştină la vârf, catalizând instaurarea crizei social-economice şi de valori. Q.E.D.

Petru Tomegea

Proverbe şi politică

Românii nu au avut niciodată şcoli renumite de politică, dar puţini regretă. Lipsa lor e compensată de proverbe şi zicători între care cele despre politicieni înroşesc hârtia. Regimul bolşevic inaugurase cu mândrie stahanovistă o instituţie proprie, Ştefan Gheorghiu, împrumutând ideologie şi specialişti de la sovietici. Odată cu democraţia, în loc să se pornească de la zero cu politologi profesionişti, am asistat la o convertire peste noapte după principiul „la vremuri noi, tot noi”. O ţineau una şi bună: comunismul era perfect pentru România, numai că tovarăşul îi întinase nobilele idealuri. Aşa că „să nu se bage nimeni în borşul nostru”, că „o fi având vecinul păpuşoi frumos şi negru, dar nici cu al nostru nu ni-i ruşine. Cât îi de mic, tot îi cu spic”. Apoi „cu răbdarea treci marea”, „nimeni nu e profet în satul lui”. Şi aşa am sărit peste încă 20 de ani după ce trecuseră degeaba alţi 45. De, „schimbarea domnilor, bucuria nebunilor”!

Nu ne-au lipsit însă bărbaţi de stat vizionari în majoritatea momentelor dificile: Kogălniceanu, Maiorescu, Delavrancea, Brătienii, Maniu, adevăraţi părinţi ai naţiunii, multe din ideile lor fiind aplicabile şi azi. Adaptabili, cum suntem, „trestia care se îndoaie vântul niciodată nu o rupe”, am căutat în paremiologie doar justificări: „minciuna împăratului, adevărul săracului”, „numai copiii şi nebunii spun adevărul”, or „cine spune adevărul umblă bătut ca mărul”. De! Dacă ştie prea multe. Altruismul l-am deprins târziu: „învaţă frizeria pe capul altuia”, „laudă fasolele, dar mănâncă numai carne”. Cinstea şi corectitudinea, respectarea cuvântului dat le-am interpretat pro domo: „fiecare pentru sine, croitor de pâne”, fiindcă „cei mici muncesc pentru cei mari, iar cei săraci, pentru cei bogaţi”. Politicienii „vând pielea ursului din pădure”, „corb la corb nu scoate ochii” căci „o mână spală pe alta şi amândouă obrazul”. Până şi justiţia se ia după tradiţie: „judecătorul e ca osia de car; cum o ungi, nu mai scârţâie”; „tâlharul cel mic e spânzurat, dar cel mare scapă”; „cine n-are dreptate acela plânge mai tare” etc. În consecinţă, „dreptatea umblă cu capul spart”, iar nouă „de atâta aguridă, ni s-au strepezit dinţii”.

Când intri în politică, deja stăpâneşti doctrinele: „fă-te frate cu dracul până treci puntea”, „promite marea cu sarea, că nu te doare gura”, „cotcodăceli multe, ouă puţine”, deşi unii zic că le prisosesc. „Multe ştii, multe croieşti, dar nimic nu isprăveşti”, „nu se poate să umbli cu miere fără să-ţi lingi degetele”. „Cine împarte parte-şi face”. Nu uita că „banul deschide uşile fără cheie” şi „capul plecat sabia nu-l taie”.

Mai-marii noştri se calcă pe picioare probozind corupţia, clientelismul, migraţia de la un partid la altul, lipsa încrederii, a sincerităţii, a onoarei, nerespectarea cuvântului dat. De, „butoiul gol face zgomot mare”. Rezultatele se văd. Ca urmare, au scos legi multe. Zac prin cele sertare. N-au ştiut că „unde dreptatea lipseşte, hoţia împărăţeşte” şi că „hoţia-i soră bună cu minciuna”.

Spre disperarea noastră, acesta este nivelul discuţiilor politice din ultima vreme. În loc de ţintirea binelui comun, de programe serioase. „Degeaba voinţă, dacă nema putirinţă”… Nu vom avea curând o „clasă politică” mai acătării. Dar speranţa moare ultima: „deşteptul făgăduieşte şi prostul trage nădejde!”

Rostul acestor rânduri e însă altul. Astfel de lucruri se spun şi se scriu zilnic. Ba chiar obosesc şi sâcâie. Ruşinos e că aceste proverbe şi zicători citate mai sus au corespondente în engleză, franceză şi germană. Or mai fi având şi în altă parte. Cultura românească este la fel de valoroasă ca a altora. Însă aţi auzit Domnia Voastră de asemenea fenomene de masă în civilizaţia şi politica lor actuale? Noi nu. Nimic despre cauze şi soluţii. Firesc. Nu ştim, nu vrem, nu putem. Sau ne facem că. Hm! „Dar până când, boieri, dumneavoastră?”

Ne răspunde Eminescu: „Iar noi locului ne ţinem/ Cum am fost aşa rămânem”.

Petru Tomegea

Apărut Ziare.com

Patru erori politice

Odată scăpaţi de totalitarism, am devenit asidui cititori de gazete şi spectatori înveşniciţi în faţa micilor ecrane. Aşteptam nerăbdători să ni se împlinească visul de a ajunge din urmă Occidentul civilizat al bunăstării. O asemenea stare de spirit trebuia să fie un catalizator pentru  reformele necesare ieşirii din starea de subdezvoltare. Din păcate, azi realizăm că înapoierea social-economică şi culturală era o condiţie a eternizării la putere a elitelor de pradă.

Concomitent cu această iluminare, mass-media, cu excepţia Internetului, şi-au pierdut statutul, legitimitatea şi mare parte din clienţi. Jucând doar la vârful puterii, conform cererii şi ofertei, soluţiile mediatice de ieşire din impas s-au contaminat cu morbul bătăliei politice pe imagine şi notorietate specifică ţărilor subdezvoltate. Sterilitatea, locul comun al majorităţii abordărilor, lenea argumentaţiei au generat diminuarea alarmantă a tirajelor şi a ratingului. Cu nesemnificative excepţii. Sinucidere conştientă şi lentă, total defavorabilă evoluţiei democratice.

Nici presa străină nu merge prea departe cu diagnoza. Ştirile negative surprind aceleaşi arii imagologice bătătorite: sărăcie, infracţionalitate, corupţie, subdezvoltare, poftă de putere şi avere. Repetate continuu, nu mai trezesc nici emoţii, nici efecte justiţiare, ci suspiciuni.

Or a face politică înseamnă participare activă a tuturor cetăţenilor la rezolvarea treburilor publice, iar guvernarea constituie gestionarea puterilor statului. Necesită ideologii, marketing politic şi social, programe şi prognoze. Guvernarea e artă, ştiinţă şi se învaţă în şcoli politice înalte, nu la Ştefan Gheorghiu cu foşti activişti pcr. Ceea ce la noi nu s-a înţeles.

1. Prima eroare fatală din care derivă celelalte a fost promovarea apolitismului, deşi politica e profesiune importantă în lumea civilizată. Oprobriul aruncat asupra politicienilor ne costă: s-a redus baza de selecţie, locul profesioniştilor fiind ocupat de amatori oportunişti, aventurieri, inşi taraţi, lupi în piele de oaie, şmecheri şi mai ales escroci. Şi-au încropit trupe de asalt nu doar mediatic cu slugi de aceeaşi teapă, le-au aşezat după anumite reguli la cârma instituţiilor şi a serviciilor, au penetrat stafful partidelor pentru a subtiliza mereu uzufructul bugetului comun. Odată cu legitimarea lor la putere în Duminica Orbului, soarta ţării a fost pecetluită. Nu s-a născut încă forţa politică în stare să-i disloce. Alegătorilor li s-a indus ideea că votul lor contează, dar mulţimile au fost lăsate pradă manipulărilor şi furăciunilor la urne. Tinerii masteranzi, doctoranzi High Political School n-au avut nicio şansă să ajungă în posturi de decizie, azi integral politizate. Tot ce ţine de studiu, învăţătură, intelectualitate a fost lăsat în voia sorţii, iar valorile, invitate cinic să emigreze.

2. Privilegiile, imunităţile, avantajele, legile speciale au dat o lovitură mortală democraţiei şi statului de drept. S-a impus dreptul celui mai tare, a celui ce ţipă şi dă cu bâta, a grupurilor agresive de interese, au fost favorizate bazine electorale, profesiuni, ajungându-se ca elitele intelectuale, profesorii, doctorii, cercetătorii, oamenii de ştiinţă şi artă să nu-şi poată cumpăra o carte.

3. Permanentizarea campaniei electorale, secătuirea rezervelor statului pentru plata serviciilor de PR, publicitate şi rebranding politic, băi de mulţime ca în evul mediu. Mutarea actului politic din Parlament şi consilii locale la TV ori în stradă, electoralismul păgubos au mărit astronomic costurile, declanşând criză, degringoladă, degradare morală. Combinaţia funestă între politicianism şi artificiu teatral a zădărnicit elanul reformator, iar minciuna, înşelătoria, ipocrizia au rămas vectori principali ai câştigării sufragiilor.

4. Lipsa respectului pentru lege şi reguli, dezechilibrul puterilor statului, subordonarea justiţiei, precaritatea relaţiilor interumane dau şi ele măsura neputinţelor noastre.

Petru Tomegea

Mentalităţi refractare

Analizele sociologilor relevă contradicţii, contrarietăţi sistemice niciodată rezolvate în democraţia noastră originală. Realizăm că societatea bălteşte între două mentalităţi opuse, una conservatoare, de tip Kalaşnikov (cf. Dianne Feinstein) – maskirovka, legată cu fire roşii groase de vechiul regim, alta, „corectitudinea politică”, un fel de codex moral-profesional, specific ţărilor democratice.

Kalaşnikov este un celebru pistol-mitralieră greoi, dar simplu şi eficace, folosit „plenar” nu doar în loviturile de stat iniţiate de imperialismul bolşevic. „Political correctness”, doctrină socio-politică în curs de epuizare, reuşise să ordoneze structurile, maniera de guvernare ori  relaţiile contractuale, chiar şi societatea. Era un concept idealizat, subiectiv, complicat, respins ca paliativ social de F. Fukuyama. Presupune respectarea legii şi a ordinii, libertatea alegerii şi a cuvântului, morală creştină, egalitate de şanse, consideraţie pentru adversar. Urmărea  emanciparea socială a tuturor. Occidentalilor le-a adus prosperitate economică, un nivel înalt de civilizaţie şi cultură după multe decenii de muncă disciplinată, cu tragere de inimă.

Până acum, bărbaţii noştri de stat nu au avut asemenea bătăi de cap, pur şi simplu, transparenţa, fundamentarea, corectitudinea deciziei politice nu au fost punctul lor tare, observatorii fenomenului ascunzându-şi dispreţul în spatele unor calificative defăimătoare ca: balcanic, dâmboviţean ori, mai grav, totalitar, securistic, comunist etc. Cauza? Încă nu s-a învăţat principiul etic, universal valabil: ceea ce e bun / rău pentru mine e bun / rău şi pentru aproapele meu. Ipocriţi, au preferat să inventeze avantaje neruşinate, priorităţi, privilegii, recompense numai pentru ei înşişi şi ai lor.

Iată, suntem în mileniul al treilea şi în România izbucnesc scandaluri legate de manipulare, corupţie, politicianism, de falsificarea rezultatelor alegerilor şi ingerinţe în actul de justiţie, semn că democraţia nu câştigă teren. Sunt reminiscenţele republicii populare instaurate de miles sovieticus în 1947, încă slăvită greţos în ode. În spiritul acestor forme mentale recrudescente, după fuga dictatorului, s-a pus în aplicare scenariul leninist-stalinist de preluare-legitimare a puterii: să şiroiască sânge nevinovat pe străzi, execuţii publice sumare, detaşamente proletare folosite ca trupe de asalt pentru menţinerea puterii, victorioase în 13-15 iunie ’90, septembrie ’91 şi cât pe ce în ’99.

Feţe neaoşe ale aceleiaşi mentalităţi: ne ascundem dezonorant sub diferite măşti în faţa justiţiei, simplu instrument de înfăptuire a politicii partidului aflat la putere, întoarcem ignobil acuzaţiile împotriva acuzatorului, ţinem mass-media la respect, deturnăm rolul serviciilor secrete de la slujirea interesului general la urmărirea adversarilor politici, facem din buget momeală politică, punem statistica să cosmetizeze realitatea. Pentru asta s-a restricţionat accesul la fondurile arhivistice recente de unde ar putea apărea adevăruri compromiţătoare – că elita de pradă ţine în captivitate statul, drepturile şi libertăţile fiind oricând încălcate după poftă.

De aici dispreţul pentru tot ce înseamnă valoare intelectuală, învăţământ şi cercetare ştiinţifică, în mod deliberat şi criminal subfinanţate. Emanciparea mulţimilor ar fi dus la dispariţia multor bazine electorale uşor de păcălit. Le-au convenit să controleze informaţia, să  intoxice mediile printr-o deşănţată demagogie politică în noua limbă de lemn. Rezultatul? S-a ajuns la neîncredere generalizată în instituţii, politicieni şi la necesitatea fabricării unei imagini publice imaculate în ochii electoratului, adevărată fobie a regimurilor totalitare.

Victoria democraţiei era atât de aproape, de promiţătoare în decembrie ’89, încât nici cei mai realişti analişti ai fenomenului nu au anticipat  asemenea obstacole.

Petru Tomegea

Teatru sau mascaradă?

Cică la noi teatrul politic este ieftin. Ha-ha-ha! Nicăieri în lume nu costă mai mult o reprezentaţie de două parale precum recenta remaniere. Ca privitor te întrebi: să fi fost comédie, dramă, sau ambele la un loc? Şi dacă a fost comédie, cine era signor Pantalone? Dar măscăriciul? Iar de va fi fost dramă, cine să fi îmbrăcat rochia diabolicei Lady Macbeth? Sau a credincioasei Penelope care tot ţese şi desţese în aşteptarea rătăcitului Ulise?

Subiectul scenetei fusese enunţat din vreme să se strângă mulţime de gură-cască: la 1 septembrie, preşpăratul Zeus, stăpânul fulgerelor văzute şi nevăzute, cheamă la scaun de judeţ guvernul său ceresc din nori şi, sigur, vor cădea ceva capete de moţoci la picioarele prostimii ca să se astâmpere. Cârcotea tot mai obraznică cerându-i socoteală ba că în cămările olimpiene nu se află decât praful de pe tobă, ba că slugile-i necredincioase se ţin de marafeturi în agora şi se îngrijesc doar de propria teşcherea…

Locul desfăşurării faptelor se subînţelege: la nord de Istros, în ţara lui Pan cel Isteţ, fiul Pepelei, dealul Cotrocenilor ţinând locul firoscosului Olimp, iar peluzele de pe Podul Mogoşoaiei, al agoralei. Personaje secundare, figuranţi, satiri, bacante, sileni, menade, ciclopi şi casandre câte încap. Era mare nevoie şi de baroni locali. N-avea cine trage sforile. Şi cortina. Din păcate corul antic alcătuit din poporeni orbi şi-a uitat partitura, rămânând mut, chiar şi aşa înălţat pe coturni democratici.

Conflictul între cine şi pe cine remaniază are o intrigă încurcată, cu multe extravaganţe de teatru absurd. Când regatul se tânguia vai-nevoie, ce rost să fi avut laudele aduse de odrasla lui Cronos dregătorilor, atât celor căzuţi în dizgraţie şi prosternaţi în faţă-i cât şi celor ascunşi după fustele Afroditei? Ai fi zis că nici un trăsnet nu le va tulbura tabieturile. Numai că scribii sibilinici şi sofiştii din Gymnasion aplaudacoi au sărit în sus ca arşi cerând olimpianului să-i deshame pe toţi în frunte cu mâna sa dreaptă, Bocos Dioptrul, de care nu mai ascultau nici vechilul, nici trezorierul, nici preotesele oracolului. Dacă nu, se vor înfunda cu toţii de-a binelea pe un drum mlăştinos, până vor găsi altul. Răzmeriţă, bre. Cât pe ce să ajungă la cuţite. Fiind modernă ultimul răcnet, intriga piesei coincide cu deznodământul, astfel că finalul devine iarăşi început şi tot aşa. Poveste fără de sfârşit.

Punctul culminant, cu toată strădania şi jocurile de artificii, n-are nici un chichirez. Văzând zavistia, Zeus zvârli câteva scântei cu dosul palmei, frângând fără chef şase cariere de aezi Manelios, la întâmplare. Să nu bleştească lumea că Cel din Vârful Dealului şi-a pierdut dexteritatea ori nu ţine la supuşi. Însă, tăind sarea, piperul şi tunetele, lumea s-a lehămeţit. La jurământ, fosta Zână a Zânelor s-a confundat cu şchiopul Hephaistos, iar Zeul Zeilor, împiedicat de preşul democraţiei, a scăpat din nou hulubii din colivie: „Nu vă voi împinge pe dumneavoastră să luaţi măsuri dificile pe care eu să nu mi le asum”, cum va fi făcut până acum cu fârtaţii fulgeraţi…

După ani de repetiţii la scenă deschisă şi victorii à la Pyrrhus, spectacolul a fost un fiasco. Fără reflectoare, cu lumânări ca la capul mortului şi perdele groase de fum, cu măşti în loc de actori. De aceea a rămas cu casa goală. The Economist crede că a fost un fel de ceremonie Oscar. S-o creadă Europa, cea sedusă şi abandonată de nepotul lui Uranus berbant! Habar n-are ce rezerve avem în materie de reformarea jocului scenic, ce rezultate fantastice dau maşinile noastre de zgomote ori instalaţiile savante de tras sfori, de bărbierit ouă şi de făcut apa căpiţi. În plus, compusă şi regizată de Masculul Alpha, frate bun cu Zoon Politikon, mascarada transmisă live a destupat toate canalele, mai dihai 0tv. Aşa că duhoarea persistă.

Avea dreptate Ienăchiţă Văcărescu zicându-ne să păzim teatrul căci vom fi vestiţi în lume. Adevăr grăit-a. Ne ştie lumea ca pe nişte cai breji.

Petru Tomegea (Ziare.com)

Le suntem prea mulţi, Doamne!

După disoluţia stalinismului imperial şi a marxism-leninismului ca doctrine ale luptei de clasă, sunt reîncălzite vechi teorii înfricoşătoare despre suprapopularea planetei, majoritatea având punctul de plecare în „An Essay on the Principle of Population” (1798…1826) al referendului Thomas Malthus. De pildă, Chris Rapley consideră că Terra nu mai poate susţine cu resursele sale decât jumătate din populaţie, iar înmulţirea excesivă a acesteia duce la poluare, încălzire globală, dispariţia unor specii. Referendul era mai drastic, indicând şi căi de eliminare a surplusului biped: sărăcirea, foametea, bolile, dezastrele naturale, războaiele, creşterea preţurilor, în consecinţă, scăderea mijloacelor de subzistenţă şi ridicarea ratei deceselor.  Predica şi celibatul, limitarea natalităţii, abstinenţa sexuală etc.

Savanţii consideră că România ar putea hrăni o populaţie de cel puţin două ori mai numeroasă şi, dacă priveşti ţarinile abandonate buruienişului cât casa şi risipa altor posibile resurse alimentare, le dai dreptate. Cu toate acestea, cei dintâi demnitari ai ţării susţin contrariul: le suntem prea mulţi şi am ajuns, caz unic în istorie, o adevărată pacoste pentru guvernanţi. Plătiţi din bănuţul tuturor supuşilor. Or contractul social constituţional prevede că puterile statului slujesc toată populaţia, atâta câtă e, iar diminuarea ei forţată constituie genocid.

Având în vedere aversiunea politicaştrilor dâmboviţeni faţă de orice ideologie, posibilitatea ca pastorul englez sau metafizica schopenhaueriană să le fi influenţat discursul politic e exclusă. Intrigă însă coincidenţa între măsurile de austeritate şi principiile, mijloacele malthusiene. Astfel, sărăcirea e promovată sistematic ca soluţie de ieşire din criză, salariile, pensiile „nesimţite”, indemnizaţiile, ajutoarele sociale fiind ciuntite fără milă. Aşa ne-a „sfătuit” FMI. Vin apoi scumpirile produselor alimentare, creşterea tarifelor la energie, mărirea taxelor, a impozitelor, a inflaţiei. Aşadar foamea ne va arde intestinele cu 25% mai mult ca înainte. Bolile dau şi ele promiţătoare rezultate determinate de profitul înzecit-însutit al importatorilor de medicamente dar şi de condiţiile spitaliceşti. Cei mai expuşi – vârstnicii şi bebeluşii, cu o rată a deceselor asemeni fostelor bantustane africane. Un aport preţios l-au avut inundaţiile, iar iarna le va desăvârşi opera. Deocamdată nu se atinge nimeni de voinţa de a trăi, libido şi natalitate, dar flămânzirea, frigul, frica de viitor vor ţine locul bromurii din ceaiul cazon.

Nu poţi să nu te minunezi când descoperi contribuţiile neaoşe la preceptele lui Malthus: sunt prea mulţi profesori, doctori, filosofi, gratulaţi cu epitetul „tâmpiţi”, de aceea ar cam fi cazul să spele putina spre alte zări, dar să ne trimită banii acasă. Noi avem nevoie de tinichigii, mecanici şi …chelneri, împuţinaţi momentan deoarece sunt foarte căutaţi pentru competenţa şi expertiza în domenii politico-administrative. Şi-au câştigat mandatele, funcţiile în câteva seri de servire scrupuloasă a primilor bărbaţi şi femei de stat la restaurant. Nu le căutaţi în CV, acolo scrie manager, patron locaţie publică, businessman etc.

Cel mai tare îi încurcă pe diriguitori pensionarii. Mulţi. Mult prea mulţi. Măcar că şi-au plătit cinstit pensioara tot mai sfrijită în zeci de ani de contribuţii, guvernaţii, după ce le-au păpat Dumnezeu ştie cum fondurile, vor să le-o diminueze prin diverse stratageme: cică trebuie impozitate toate veniturile. Numai că pensia nu este venit, ci bănuţul lor pus deoparte din vreme la trezoreria statului pentru neputinţa bătrâneţilor… Aşadar, biruri noi. Ca nu cumva să se atingă fiscul de marii datornici şi evazionişti de partid care ştiu doar să ia de la săracul stat, nu şi să-şi plătească dările.

Pe vremuri, compătimind chinurile autorităţilor ceauşiste cu întreţinerea locuitorilor, un dregător chinez l-a întrebat pe tovarăşul dacă n-a încercat cu cianură.

Petru Tomegea

Apărut Ziare.com

Lansarea unei fantasme: DDD

Ne aflăm în situaţia de a fi părtaşi la o lucrătură cu nimic deosebită de altele abia destrămate, ca dovadă că istoria recentă nu ne este de niciun folos. Dar nici nu ne iartă. Încercarea unor intelectuali serioşi de a ne preveni nu ne-a ajutat. Ne-am lăsat înşelaţi o dată, de două ori, de „n” ori, iar acum o luăm de la capăt. Non bis in idem, zice degeaba latinul. Şi nu e vorba de a acorda o şansă Partidului Poporului ca să vedem de ce e în stare, fiindcă ştim. Ne lăsăm ca de obicei duşi de apele euforiei, scufundându-ne în promisiuni deşarte, dar la fel de bine meşteşugite. Sociologii, psihologii tac, de nu cumva pun umărul la reuşita făcăturilor. Vom mai rata un număr de ani ca să ne trezim iarăşi în durerea noastră eternă: nu vrem să învăţăm nimic din ce ni se întâmplă.

Ne-am obişnuit cu fantasmele ca pruncii cu leagănul: la început a fost Caritas-ul: am aşteptat ca banii să ni se înmulţească de 8 ori într-un an şi ne-a jefuit economiile, casele, averile, sănătatea şi, unora, viaţa. Ioan Stoica devenise salvatorul României, „Mesia din Carpaţi”, fiind invitat să-şi depună candidatura la funcţia supremă. L-au copiat zeci de alte novo caritasuri, fonduri naţionale de investiţii, bănci populare, scule iscusite de stors bani de la prostime, toate aparţinând unor escroci notorii. Păcăleala jocurilor piramidale de „întrajutorare” a ţinut până    s-au epuizat resursele populaţiei. A crăpat Europa de râs. Dar ne-a şi plâns. Câţiva ţapi ispăşitori au făcut vizite la Mititica, dar organele de stat care aveau datoria să supravegheze legalitatea, să ne apere de hoţie sunt bine mersi. Unii chiar foarte bine.

Văzând şmecherii, ai noştri dar şi străini, cât de uşor ne lăsăm prostiţi, au curs ofertele de privatizare pe pielea ursului din pădure, de afaceri şi locuri de muncă generoase în Occidentul bunăstării şi-am umplut lumea de homeless-i, prostituate şi cerşetori, iar ţara, de lacrimi.

Te-ai fi aşteptat să ne fraierească-ţepuiască unii cu carte mai multă, or noi ne închinăm sforarilor, pescuitorilor în ape tulburi, ipocriţilor, dar mai cu seamă mincinoşilor, condiţia fiind să ne mintă frumos, să ne promită ce vrem noi să auzim, ca apoi să vină în numele poporului să ne „facă” iarăşi şi iarăşi nu doar la buzunar, ci şi la viitor.

Fantasmele apar întâi în mintea ţeparilor, lihniţi după avere nemuncită. Caută în disperare fraieri ici-colo, însă rezultatele sunt sub aşteptări, iar poftele nu-i lasă să doarmă. Au descoperit apoi că televiziunile, mediile sunt cele mai potrivite canale pentru manipularea mulţimilor şi atingerea scopurilor. Bombardamentele mediatice zilnice în cazurile Caritas – „jaful secolului”, Sabina Product – Băhăian, Gerald – Gorduna…, relaţiile cu inşi dubioşi din sferele puterii, ale autorităţilor locale (Primăria Cluj) ori naţionale, cu jurnalişti năimiţi şi non combat-ul justiţiarilor le-au garantat succesul. Iar nouă, paguba. Nu lipsesc traficanţii de indulgenţe divine, vrăjitorii, vindecătorii cu urină, yoghinii lui Bivolaru, profitorul de fecioare neprihănite, exportat cu succes suedezilor. Secta sa a pus umărul alături de parapsihologi şi-n recenta campanie electorală, pentagrama şi lanţul uman aparţinându-le.

Între timp au năvălit în scenă aventurierii politici. La început a mers partidul-revistă: PRM – România Mare şi Tricolorul, PUNR – Tribuna, Partidul Liber Schimbist – Caţavencu. Găsind ecou la TV, au făcut carieră parlamentară. Studiourile au devenit principala scenă a confruntării politice, frontul pentru cucerirea notorietăţii şi a imaginii publice, iar satele, uzinele urbane de locuit sunt ocolite ca leprozeriile. Pe ecran se câştigă ori se pierd alegerile. Sumele cheltuite de partide pentru prim-plan mediatic au secătuit vistieria statului. Chiar în vreme de criză. S-a mizat pe şocul mediatic, recuperat cu mare măiestrie de forjorii de politicieni din carton. Remake-ul în cazul DDD pare însă a depăşi până şi fanteziile cele mai avântate.

E meşter la adunat gură-cască în juru-i. Are de la cine învăţa. Şi-a fructificat talentul  întâi cu extracţii interlope, şi-a desăvârşit arta prostirii în direct cu Elodia, iar acum dă lovitura vieţii sale cu o formaţiune politică după tipicul şi asemănarea celei becaliene, în curs de expirare. Promite orice i se cere, de la zeci de mii de euro pe cap de locuitor, la locuri de muncă, salarii şi pensii grase, servicii europene, dreptate, cinste, ordine. Imediat ce va fi ales. Are răspunsuri pentru toate întrebările, se pricepe la treburile statului dinăuntru şi din afară, prevede o Românie măreaţă sub domnia sa, va face totul, căci moare de dragul amărăştenilor. Mediile îl invită seri la rând să-şi desăvârşească opera. Ecuaţia succesului. Vom trăi mai bine încă o dată.

Petru Tomegea

Apărut Ziare.com şi Crai Nou