Unde ni sunt salvatorii?

Unde ni sunt salvatorii?

Parafrazându-l pe Alexandru Vlahuță, care se întreba în secolul clasicismului românesc „Unde ni sunt visătorii?”, nu pot să-mi ascund dezamăgirea: politica românească a celui de-al XIX-lea veac a stat sub semnul autorității intelectuale a unor figuri luminoase ca Nicolae Bălcescu, Mihail Kogălniceanu, Mihai Eminescu, Titu Maiorescu, I. L. Caragiale…, stâlpii României moderne, iar azi stă sub papucul lui Liviu Dragnea, sub scâncetele Vioricăi Dăncilă, sub limbajul peltic al lui Florin Iordache și ideologia frustă a Lui Cătălin Rădulescu – Mitralieră. Sub semnul nimicului fudul și arțăgos.

În secolul românesc al luminii, bazat pe pragmatism (germanic) și onoare, erau la mare căutare visătorii, dar în ultimii 30 de ani societatea românească i-a căutat cu lumânarea nu pe visători, ci pe salvatori, pe mântuitorii neamului, aruncându-se când la picioarele lui Ion Iliescu și Nicolae Văcăroiu + Adrian Năstase, când în brațele lui Emil Constantinescu + Victor Ciorbea, ultimul tare în brațe fiind Traian Băsescu. De salvat, însă, n-au fost în stare, nu să ne salveze pe noi, poporenii, dar nici măcar pe ei înșiși, căzuți în păcatul kantian al negării în sine.

Să nu ne închipuim că mitul salvatorului a pierit după această primă etapă, fiindcă mai sunt destui care s-au crezut și se cred salvatori predestinați. Dorul de salvatori încă mai bântuie prin visele celor ce refuză cu încăpățânare să-și deschidă mintea spre știință, democrație, cultura și civilizația politică, așa cum s-a întâmplat în perioada lui Carol I. Rând pe rând, populația s-a lăsat sedusă ba de „dragă Stolo”, ba de Călin Popescu-Tăriceanu, ba de Crin Antonescu și „cârlanul nărăvaș” Victor Ponta, căzând în prostrație în fața ultimul mântuitor, Liviu Dragnea.

Acesta merită o mențiune specială: a înțeles să-i salveze pe „români” salvându-se mai întâi pe sine de Justiție. Însă nu s-a referit niciodată la salvarea sa, ci doar „a sutelor de mii” de cetățeni nevinovați căzuți în ghearele Justiției „statului paralel”, în fapt, câteva zeci de tovarăși de partide și de guvernare corupți până în măduva oaselor.

Odată cu condamnarea sa, am crezut că se va subția cârdul de doritori să ne mântuiască, dar se vede treaba că iarăși m-am grăbit. S-a ițit un nou lot de salvatori și mai și: Liviu Pleșoianu vrea să ne scape de statul paralel și de străini, Viorel Cataramă ne salvează economia și capitalul de multinaționale, Ramona Bruynseels, în afară de poporul român, vrea să-l salveze pe „varanul” Voiculescu și pe cei asemeni sieși, iar Dan Barna vrea să se salveze de sine… Mai fuseseră înscriși pe listă Șerban Nicolae, Mihai Fifor, Orlando Teodorovici, Gabriela Firea…, dar între timp numărul salvatorilor crescuse și crește în asemenea măsură, că trebuie să mai aducem de pe undeva amărâți ai sorții numai buni de a fi salvați. Să observați că de interlopi, criminali, violatori, de corupție, de hoție și de sărăcie nu se îngrămădește nimeni să ne salveze! Noroc de justițiari.

Să nu vă mâniați pe „români” (și pe autor!), că de salvatori n-au scăpat nici alții, unii ca și noi: Rusia de Vladimir Putin, Moldova de Igor Dodon, Venezuela de Nicolae Maduro…, iar alții (de mirare!) ca „perfidul Albion”, recte poporul Regatului Unit al Marii Britanii și al Irlandei de Nord, posesor al primei „Constituții” din lumea asta (Magna Charta Libertatum, 1215!), al cărui tenace Boris Johnson vrea acum cu orice preț să-i salveze pe „supușii” Măriei Sale, Elisabeta a II-a, din ghearele UE. Nici nu mai contează că britanicilor nu le-a mers deloc rău din 1973 încoace, iar City-ul londonez devenise centrul mondial al afacerilor și al finanțelor. 

A se mai observa că mitul salvatorilor merge mână în mână cu cultul personalității, numai că, sătui până peste cap de ceaușism, astăzi acest cult a căzut cu totul în banal și desuetudine, născând imediat critici, contramăsuri și chiar ironii usturătoare. A pățit-o recent liderul USR pe care l-a bântuit respectivul cult până la alegerea drept candidat prezidențial. Poate așa ne vom lecui și vom învăța să facem cu adevărat politică!

Petru Tomegea

 

Politică la derută

Politică la derută

E clar că actuala guvernare avea / are nevoie ca de aer de bombe de presă, de subiecte grele, de viață și de moarte, care  să creeze vâlvă mediatică pentru a ascunde în spatele ei incompetența celor ce au de gestionat un buget de criză și să nu se vadă fapte reprobabile legate de imaginea publică a liderilor de partid, acte discutabile ale Guvernului. Ca drepte dovezi, campania aiuritoare de mătrășire a informațiilor despre crimele de la Caracal și introducerea în ecuație a atâtor factori perturbatori.  Pentru Palatul Victoria era și este foarte important ca în mass-media să nu se arunce din nou vina asupra PSD și a unor membri ai Executivului, ci asupra foștilor cai de bătaie de pe vremea lui Dragnea, adică a Justiției statului paralel, a procurorilor și a bandelor de interlopi. Semn că nimic nu s-a schimbat. Pe deasupra, se tem că viitoarea campanie electorală îi prinde complet descoperiți.

Doar nu degeaba se zbat de dimineața până seara un unchi și un avocat al victimei, recte Alexandru Cumpănașu și Tonel Pop, plus televiziunile de partid, fie să desconsidere activitatea de cercetare a cazului, fie să lanseze acuze la adresa autorităților și a celor de altă părere, inventând piste false ori teme parazite precum justițiarii impasibili la durerile cetățenilor sau legăturile dubioase ale acestora cu mediile infracționale, legături bazate mai puțin pe dovezi, cât pe fabulațiile unora și ale altora. Nici vorbă de profesionalism și cumpătare. De asemenea, câteva televiziuni, cică de informații, invită în studiori, pe lângă specialiști autentici, tot felul de “mari / buni cunoscători”, adică păreriști, manipulatori și chiar cititori în stele care de care mai primitiv-inventivi, pentru a abate atenția de la fondul problemei, de parcă vor să facă de rușine breasla jurnalistică.

Firește, înțelegem că e vacanță, iar televiziunile au nevoie de rating, adică de bani, că domnii din fruntea ministerelor se află în concedii de refacere după un an “istovitor”,  an cu alegeri pierdute rușinos și cu liderul maxim corupt pus la păstrare, numai că nu ți se oferă șansa, onoarea de a-ți servi patria orișicând, de aceea se cerea mai multă responsabilitate: n-ar fi trebuit să-și secretizeze deciziile Ministerului Finanțelor Publice, nici să-și ascundă de ochii contribuabililor urgențele, controversele, greșelile și  folosindu-se de serviciile unor influenceri, comunicatori și jurnaliști pentru care adevărul nu contează nici cât o ceapă degerată.

Care erau urgențele? O guvernare coerentă, în folosul tuturor cetățenilor, menținerea avansului economic obținut cu atâta trudă, atragerea capitalului și a investitorilor străini, pregătirea programelor și a proiectelor cu finanțare europeană, inclusiv a infrastructurii, a autostrăzii Moldova – Ardeal, pregătirea unui nou an școlar în care să se rezolve în sfârșit problemele mereu amânate: abandonul școlar, manualele, spațiile și a personalul calificat, autorizițiile de  funcționare, alimentrea cu apă și weceurile din fundul curții, unele ucigașe (4 copii morți). O urgență era și anularea aberațiilor legislative în domeniile anticorupției și ale codurilor penale conform cerințelor MCV și ale Comisiei de la Veneția, dar actuala majoritate se teme să iasă din câmpul tactic stabilit încă de Liviu Dragnea.

La fel de derutantă este și situația majorității de guvernământ: încercarea de a aduce la putere facțiunea “de stânga” a lui Victor Ponta nu a reușit, iar ALDE și Călin Popescu-Tăriceanu pun condiții tot mai greu de digerat pentru prim-ministra Viorica Dăncilă, amenințând ba cu ieșirea din coaliție, ba cu schimbarea programului de guvernare, punctul fierbinte fiind candidatura la președinție… Nemulțumirile sunt legate și de starea critică din sondajele de opinie, toți membrii coaliției de la putere fiind pe trend descrescător, cu toate zbaterile și eforturile de revenire.

A se mai lua în calcul și apropierea campaniei electorale din noiembrie și imposibilitatea ajunderii la un acord în privința candidatului unic, fie măcar al PSD, fie al majorității parlamentare actuale. Sunt și alți doritori din rândurile social-democraților, iar unul, Liviu Pleșoianu, amenință unitatea partidului, și așa zdruncinată de interesele baronilor și ale PRO România. A nu se uita nici cota descurajantă din sondaje a Vioricăi Dăncilă, care nu reușește să-l ajungă din urmă măcar pe liderul ALDE. Din păcate, timpul nu curge deloc în favoarea unei reușite, în sensul de a intra în al doilea tur al alegerilor.

De aceea, singura șansă a fost și rămâne politica la derută, în speranța că propriul bazin eletoral nu se va mai risipi, iar ceilalți alegători se vor ține cât mai departe de urne. Nu degeaba sunt reactivate teme riscant-vetuste ca străinii dușmănoși, punându-se semnul egal între germani și fasciști.

Petru Tomegea

 

  

Politică de papagali

Politică de papagali…

Fiecare cetățean contribuabil vrea să știe ce-i fac primarii și ceilalți aleși, ce se întâmplă cu guvernarea și cu patria sa, cum sunt gestionați banii adunați de stat de la populație. Fiecare își închipuie că este în atenția aleșilor, că urmașii îi vor trăi într-un țară europeană, democratică, civilizată, fiind cu toții egali în fața legilor, educați și sănătoși. Dar în România lucrurile stau altfel: importante nu sunt buna guvernare, competențele, sacrificiul pentru semeni, cinstea, onoarea, demnitatea, ci papagalul. Cu papagalul se câștigă alegerile, cu papagalul se guvernează. Politică de vorbe goale. 

Apropo de papagal: mai observați apoi Domniile Voastre că, deși știu bine ce așteaptă poporenii de la ei, politicienii noștri numai la asta nu se gândesc. Ba mai mult, de ceva vreme practică un fel de politică SF: guvernanții se laudă că avem creștere economică fără precedent, cea mai mare din UE, numai că în ultimele 6 luni au împrumutat peste 4 miliarde de €uro și prețurile cresc odată cu inflația, și ea cea mai înaltă din UE; fără excepție, toți candidații la președinție se grozăvesc că vor câștiga alegerile fiindcă numai ei sunt foarte buni, deștepți, patrioți, iar ceilalți nu fac două parale. Deși cei mai mulți știu că nu au absolut nicio șansă, vor totuși să devină mari prezidențiabili, ce mai! oameni de stat, salvatorii nației; un ditai partidul în frunte cu liderul său anunță că iese de la guvernare, dar apoi renunță. După ce a stat bine-mersi la guvernare aproape 3 ani, același lider o declară impotentă, iar programul adoptat și de el însuși merge „din inerție”. Altul anunță că intră la guvernare cu 4 miniștri, dar, ce să vezi, la câteva ore își schimbă decizia… Nu cumva ar trebui să mergem cu acești domni politicieni la psiholog sau chiar la psihiatru? 

Dar să continuăm cu papagalul: au promovat cu tărie și cu fală și cu gras patriotism un referendum pentru sprijinirea familiei tradiționale în care au paradit o sumă uriașă de bani publici, numai buni pentru modernizarea tuturor școlilor, dar la o privire atentă am găsit între măreții și înfocații lideri pro-familiști: unul aflat la a V-a (a cincea!) căsătorie, altul și-a abandonat familia și a mai încercat și mai încearcă vreo câteva amante, care mai demult se numeau țiitoare, în această infamantă situație fiind o mulțime de alți luptători pentru tradiția familiei românești. Nici nu e mirare că lumea nu i-a luat în serios, însă n-am înțeles de ce s-au distrat pe banii contribuabilului român!

Dar să mergem și mai departe tot cu papagalul: toate estimările interne și externe vorbesc despre furtul banilor publici la cifre astronomice, adică între 28 și 40% din PIB, adică între 280 și 400 de miliarde de lei, dacă cifra PIB-ului furnizată anul trecut de ministrul Finanțelor este cea reală. Papagalii: în România nu este mare corupție, ca în Olanda, Germania, Belgia, Spania, Italia…, așa că legile noastre sunt prea aspre, iar apoi le-au îndulcit. Și asta în timp ce țăranul român vinde laptele cu 1 leu litrul și statul vinde apa chioară cu 2 lei!

Văzând că ține șmecheria cu papagalul, partidele își promovează reprezentanții și liderii pe bază de papagal: ești tare în papagal, treci în frunte și fii bătăios! De aceea, și-au pregătit echipe de papagali clonțoși care beștelesc tot ce vine de la adversari politici, care spurcă orice personaj doritor să-și servească semenii, dacă nu e din gașcă. O fac pe ecranele televizoarelor, pe rețelele de socializare și pe alte site-uri de pe Internet. Cu mare greutate mai poți găsi o informație corectă. Din păcate, în aceste condiții cetățenii vor vota luându-se nu după adevăr, ci după papagali.

Mă întorc puțin cu fața spre istorie și descopăr politicieni care și-au dat ori și-au sacrificat viața pentru viitorul României: vi-i puteți închipui pe Barbu și Lascăr Catargiu, Mihail Kogălniceanu, Ion Ghica, pe Ion C. Brătianu și ceilalți Brătieni, Petre P. Carp, Iuliu Maniu, Corneliu Coposu și pe atâția alții folosindu-și papagalul și vorbind doar ca să înțelegem noi cât de mult se strofocă ei pentru România? Spunând minciuni că se înroșește astă biată pagină? Ei care au făurit România întregită?

Petru Tomegea

De ce ne-am împotmolit?

Îmi aduc și acum aminte cu ce avânt am pornit să ne punem la punct țărișoara imediat după revoluție, să ne-o facem a noastră, a tuturora, civilizată, primitoare, democratică și bine văzută în lume! Cu câte speranțe ne-am dus la primele alegeri libere din Duminica Orbului în 1990! Toți eram convinși că, prin muncă stăruitoare și voință politică, în câțiva ani putem ajunge din urmă Occidentul… Praf și pulbere s-au ales de dorințele noastre, nu într-un an, doi, ci în acești 30.
Emanații revoluției au știut de la început că suntem un popor răbdător, nu și pătimaș, dar visele nerealizate ne-au făcut cu timpul mai conștienți de propria soartă, în același timp nerealizările devenind adevărate pietre de moară de gâtul politicienilor iresponsabili. De aceea, cu mici excepții, instituțiile democrației și-au pierdut credibilitatea, iar carierele la vârf nu au avut viață lungă în România, minciuna și ticăloșia politică fiind instalate pe termen nedefinit.
Acum se vede cu claritate că ne-am împotmolit nu din delăsarea poporenilor, ci din pricina iresponsabilității și a incompetenței diriguitorilor: și-au câștigat prin promisiuni mincinoase mandat după mandat, însă nu ne-au reprezentat cu cinste pe noi, cetățenii acestei țări, ci și-au urmărit mai cu seamă propriile interese. În acești 30 de ani au reușit să se îmbuibe, să-și facă averi imense, jefuind banul public, în timp ce marile proiecte de modernizare a României, a școlii, a sănătății și a infrastructurii au fost și sunt lăsate mereu moștenire, „greaua moștenire”, următorilor guvernanți. Vindecarea de sărăcia endemică n-a fost niciodată un obiectiv asumat altfel decât în vorbe. De aceea progresul României, atât cât a fost, s-a făcut cu foarte mari sacrificii, toate suportate de populație.
Confruntați cu greutăți generate de corupție și incompetență precum decizii proaste, nesiguranța vieții, minciuna ca politică de stat, școală și sănătate abandonate în voia sorții, promovarea slugilor și a șmecherilor în funcții de mare răspundere, singura șansă de realizare personală a cetățenilor a fost fie să fure și să corupă, fie să-și părăsească patria, ajungându-se în situația fără precedent pe timp de pace ca aproape 10 milioane de români să-și încropească viitorul în țări străine unde munca le este apreciată. Urmează, însă, un prag peste care nu se va putea trece: atunci când cei plecați peste granițe vor fi mai mulți decât aceia rămași în țară și nici nu mai e mult până atunci: încă 2-3 milioane de imigrați și vreo 2-3 ani!
Din cât se vede, ne-am împotmolit din pricina încălcării principiilor democratice, poporul fiind înlăturat prin fel de fel de tertipuri de la conducerea treburilor publice: deși votul ar fi trebuit să fie un contract între ales și alegător prin care programul politic al fiecărui candidat să fie dus neabătut la îndeplinire, ei, bine, tocmai baza contractuală a votului a fost sabotată. Consecințele? Cetățeni nemulțumiți, instituții colmatate de incompetență și indolență, iar acum au apărut și crimele bandelor de interlopi ori de mafioți, căci gulerele lor albe s-au asociat cu corupții politici, năzuind spre putere. Se pare că au acaparat-o.
Încet-încet, perspectivele României au devenit sumbre. Deja vedeam în fața ochilor țări eșuate precum Mexicul, căzut pradă cartelurilor mafiote ale drogurilor, sau ca Venezuela, țară bogată în petrol, dar cu cetățeni murind de foame. Cursul acesta pare a fi întrerupt pentru o perioadă de timp de tragedia Alexandrei și a Luizei de la Caracal. Groaza faptului împlinit pare că ne-a trezit la realitate.
Acum s-a născut ideea resetării statului de drept, a repunerii în locul lor firesc a instituțiilor acestuia devenite feude de partid și a înlăturării din funcții a clienților și a sinecuriștilor de partid, a ticăloșilor, a corupților și a leneșilor. Dar până nu va fi o altă majoritate parlamentară nu se poate întâmpla nimic… Și mă tem că până la alegeri ideea aceasta se va topi în ceață. Ca și altădată… S-ar putea ca ieșirea din mocirlă să nu fie atât de simplă.

Petru Tomegea

O guvernare împotriva cetățenilor

În marea lor majoritate, Constituția și legile unui stat reglementează relația dintre guvernați, adică cetățenii contribuabili cu familiile lor, și guvernanți grupați în Executiv, în majoritatea parlamentară de guvernământ, inclusiv în majoritățile Consiliilor Locale. România nu face excepție.
Numai că, în timp ce aceste relații sunt bine reglementate de câteva secole în țările cu democrație consolidată, motiv pentru care excesele sunt taxate rapid de instituțiile independente ale statului de drept, de formațiuni politice responsabile și de către cetățenii participanți activi la treburile publice, în România instituțiile sunt subordonate puterii politice și cetățenii nu sunt deloc stimulați să participe la luarea deciziilor. Pe deasupra, (ne)transparența nu a făcut posibilă scoaterea la suprafață a tuturor inițiativelor și a actelor puterii de guvernământ pentru a permite asumarea / neasumarea lor conștiente de către toți membrii societății.
Diriguitorii actuali nu sunt deloc interesați de larga participare democratică la actul de guvernare, dominante fiind hotărârea actantului politic, secretomania, proasta comunicare și manipularea, așa că actele politice sunt adesea personalizate, netransparente, semitransparente în cel mai bun caz, iar populația este ținută la distanță de decizia politică, devenită astfel apanajul unei așa-zise elite, din cât se vede și se spune, necinstite, cleptocratice, „de pradă”.
Ce altă dovadă mai elocventă ne trebuie ca să înțelegem că Executivul, respectiva elită „de pradă” și-au abandonat propriul popor în ghearele mafiilor locale și poate transnaționale și s-au pus în slujba unui preaputernic al zilei aflat acum după gratii? Judecând la rece evenimentele de la Caracal și sutele de crime asemănătoare rămase cu autori necunoscuți, sărăcirea populației și furtul grosier al banului public, viața plină de pericole, nesiguranța cetățeanului român, avem imaginea unei țări cotropite de incompetență și de flagelul corupției, a unui stat de drept devenit instrumentul bunului plac al unor partide și lideri, „fiindcă pot”.
În loc de bună guvernare și reprezentarea intereselor celor mulți, avem de câțiva ani un adevărat război între cetățenii nemulțumiți, frustrați și lipsiți de drepturi, inclusiv de dreptul la viață. Iar acest război a căpătat proporții după incendiul de la Colectiv cu 65 de tineri arși de vii, apoi după OUG 13 menită a-i scăpa pe politicienii corupți de pușcărie și cu averile intacte, culminând cu lecția contondentă administrată de organele de forță, jandarmerie, poliție… la 10 august, anul trecut.
Cum se poate lupta cu o majoritate anarhică asociată cu funcționari corupți, incompetenți și grupele de interlopi care folosește statul ca pe un instrument croit să le protejeze afacerile dubioase, privilegiile, averile făcute cine știe cum și carierele politice pentru care cei mai mulți nu au nicio competență, nicio chemare? Cum se poate lupta cu o formațiune de guvernământ care în loc de realitate folosește minciuna și iluzia prostind în față populația prin purtători de vorbe, formatori odioși de opinie și televiziuni de partid?
În condițiile în care Opoziția politică nu a reușit să găsească un limbaj comun, nici calea spre a stopa abuzurile, cetățenilor nu le-au rămas decât protestele, revoltele, lupta de stradă și, în ultimă instanță, votul. Dar nu e suficient: după alegeri, puterea trebuie determinată să guverneze după legi și să le reprezinte interesele celor ce au votat-o.
Or baza unei bune guvernări o constituie încrederea cetățenilor, încredere care se poate pierde cu mare ușurință prin nesăbuință și incompetență, cum s-a întâmplat după accidentele tragice de la Colectiv și crimele odioase de la Caracal, după actele iresponsabile de slăbire a Justiției. De aici incapacitatea instituțiilor adânc politizate de a lupta cu crima organizată și cu bandele de interlopi înfrățiți cu oameni politici. Încredere pierdută prin lipsa empatiei guvernanților față de necazurile groaznice ale unei populații lăsate de izbeliște în fața ticăloșilor și a escrocilor… Nu se poate guverna împotriva propriului popor fără consecințe tragice.

Petru Tomegea

Disprețul public și rețeta sigură a eșecului politic

De vreo doi ani, actuala majoritate se plânge de discursul urii promovat cică de opoziție și de câțiva formatori de opinii, de jurnaliști apărători ai democrației și ai bunului simț, dar nu a ținut cont de criticile obiective și nu a făcut absolut nimic pentru a reveni la normalitatea unei țări membre a Uniunii Europene unde și Putere, și Opoziție conlucrează pentru rezolvarea treburilor publice. Tratați cu dispreț de diriguitori hapsâni, șmecheri și mânați de interese personale sau de grup, cetățenii au ajuns să-i disprețuiască și chiar să-i urască, iar trendul acesta nu va mai putea fi schimbat prea degrabă. Cum s-a ajuns aici?
Prin aroganță și legiferarea unor interese proprii ori de gașcă: proaspăt instalată la Palatul Victoria și în fruntea Parlamentului, coaliția de guvernământ și-a încălcat promisiunile din campania electorală și s-a apucat de „reformarea” justiției în așa fel ca liderii cu dosare penale să scape de procese, singurele motive declarate: „fiindcă putem”, „dacă nu acum, când?”, dacă nu noi, cine?”. Forțând regulamente și cutume democratice, comisiile parlamentare și Guvernul au trecut la rescrierea legilor și a Codurilor Penale în favoarea corupților, a infractorilor, fără a ține cont de Opoziție și de cetățenii reprezentați de aceasta, fără a cere opinia magistraților independenți și fără a lua în considerație că România trebuie să respecte tratatele de aderare la UE și analizele MCV, CRECO și ale Comisiei de la Veneția, ceea ce a pornit tăvălugul protestelor de stradă și, concomitent, al urii. Au scos legi favorabile numai pentru ei înșiși.
Consecințele nu au întârziat, iar zilele trecute le-a venit lovitura fatală: presa a aflat de dispariția Alexandrei și, cu 4 luni în urmă, a Luizei, două fete din Caracal care, în lipsa mijloacelor de transport public, au apelat la „ia-mă, nene!” Numai că „nenea” era Gheorghe Dincă, membru(?) al unor rețele de trafic de carne vie, criminalul(?, un psihopat(?) lăsat în libertate, fără niciun fel de supraveghere, așa cum sunt și alte câteva mii de psihopați uitați pe străzi. Că poate nu se întâmplă nimic… Și iată că se întâmplă.
Ura născută după OUG 13 ca ura, urcă și coboară, dar acum s-a revărsat peste țară un dispreț stăruitor la adresa diriguitorilor și a instituțiilor implicate: Poliție, STS, procurori de caz, iar disprețul nu are alt leac decât dispariția compromișilor din spațiul public. Rușinoasă, dar de înțeles. Care sunt sursele disprețului?
Vinovat este tot disprețul, dar de data asta al guvernanților față de guvernați: disprețul, bătaia de joc ale polițiștilor de la 112 și ale celor de la STS față de copiii amenințați cu moartea, teama că prin intervenția pentru salvarea Alexandrei ar putea atrage ilegalitatea probelor, neimplicarea justițiarilor pe motiv că se tem de Inspecția Judiciară și de Secția Specială. Așa că au stat în mașina Poliției până la ora 6 fără să facă nimic, iar viața copilei s-a topit în foc. Nimeni nu-i va putea ierta pentru acest păcat. Dar nota de plată se va plăti la Tribunal, probabil, și mai ales la alegeri, iar actualii diriguitori au a da seamă. Au fost preveniți din vreme, însă nu le-a venit a crede.
Or un popor care își disprețuiește conducătorii nu mai poate fi guvernat ca până acum fără a trezi revolte și suspiciuni, iar posibilitatea alegerilor anticipate nu este luată în calcul decât de politicienii lipsiți de realism. Din ce se vede până acum, alegerile prezidențiale vor fi la termen, dar, după crimele odioase, discursul politic al tuturor competitorilor s-a schimbat. Va fi dominat de jale, plângeri penale și mult dispreț, multă scârbă, care vor fi contabilizate de formațiunile de guvernământ și de instituțiile implicate.
Din păcate, nimeni nu are soluții de ieșire rapidă din criză și nici măcar nu le caută… Să sperăm că Uniunea Europeană, statele membre ale UE ne vor ajuta cu expertiză și experți, iar instituțiile statului vor fi încet-încet curățate de incompetenți, ticăloși și oportuniști. Dar pentru asta e nevoie de schimbarea puterii actuale, compromisă ca niciodată după revoluție, și de voință politică de a reseta statul de drept. Ceea ce, înafara unor declarații și multe vorbe de clacă, nu se prea întrevede.

Petru Tomegea

Ofensiva șmecherilor s-a încheiat tragic

Când a început răscroirea legilor justiției ca Liviu Dragnea și cei aidoma sieși să scape de condamnări și dosare penale, Opoziția împreună cu experții Grupului GRECO, ai Comisiei de la Veneția, ai Parlamentului European, MCV, UE și vreo 12 ambasade au atenționat majoritatea de guvernământ și Guvernul României asupra consecințelor nefaste, dar nebunia a continuat cu și mai mare îndârjire. Nu pot fi uitate, nici iertate aroganța, amenințările, șmecheria unor juriști parlamentari cu competențe discutabile (făcute praf de Curtea Constituțională de mai multe ori și de experții europeni), nici minciunile cu sutele de mii de cetățeni nevinovați condamnați de justiția statului paralel. Iar acum sper că bieții creduli care ieșeau la proteste alături de Dragnea s-au lecuit definitiv.
E prea târziu și consecințele răscroielilor legislative nu mai pot fi ascunse, nici evitate. Lasă că nici nu prea se omoară actuala putere să le evite, cât se îngrozește la gândul că va trebui să dea seamă și să plătească ceea ce în vecii vecilor nu se va putea plăti: viețile unor copii, ale unor cetățeni încrezători în instituțiile statului. Și le va plăti cu dispariția foarte probabilă de pe prima scena politică. De demonstrat.
A se remarca: nu din neștiință, nici din milostenie i-au favorizat pe infractori și corupți, ci într-adins și conștient că greșesc. Au vrut cu orice preț să le arate ei justițiarilor că trebuie să fie supuși preaputernicilor zilei, să se teamă de ei, să le știe de frică, iar ultimele fapte demonstrează că au reușit. Numai că acum răzbunarea nu a venit de la înfricoșați, ci de la copiii frumoși, ca toți copiii din lume, căzuți jertfă poftei de putere nesăbuită și pierderii simțămintelor omenești. Nici polițiști, nici jandarmi, nici procurori n-au avut curajul să intre peste criminal până la ora 6, așa cum au scris aroganții legislatori în noile legi.
Ei, bine, când din pixurile lui Șerban Nicolae, Eugen Nicolicea, Florin Iordache, Tudorel Toader și ale altora au ieșit pe lângă legi ca Recursul compensatoriu și articolele incriminate, adică vreo 400 de texte normative din Codul Penal care îi favorizau pe infractori, Ministerul Public anunțase deja că „pe anul 2018, în România avem 633 de cauze de omor cu autor necunoscut”. De asemenea, 19.000 de persoane acuzate de omor, viol, furt, trafic de droguri au fost eliberate în baza Legii recursului compensatoriu în perioada 19 octombrie 2017 – 21 iunie 2019, adică fusese trimise la reeducare pe spatele și pe viața cetățenilor contribuabili. Mai rețineți că „în primele șase luni ale lui 2019, circa 11.000 de persoane au fost victime ale violenței domestice, dintre care 81 la sută sunt femei. 555 de victime sunt copii”. Și totuși modificările legilor nu s-au oprit, noroc de Curtea Constituțională care le-a pus punct, probabil de frică să nu se răscoale populația. Au rămas valabile însă Legile trecute de Parlament astă-vară.
Ale căror efecte deja se văd acum: judiciarii și-au pierdut curajul de a interveni prompt pentru salvarea vieților amenințate de tot felul de ticăloși, în schimb au prins curaj infractorii, făcându-și calcule că legiuitorii le-au creat portițe de scăpare… De suferit, însă, au suferit și suferă cetățenii cinstiți, sute pierzându-și viața pe altarul nesăbuințelor politice. Ceea ce a făcut ca exodul românilor peste graniță să continue și mai abitir, iar cei rămași acasă să caute soluții proprii de supraviețuire: între anumite ore străzile sunt pustii, iar micuții sunt duși mereu de mână la școală. Fenomenul de pe vremuri al cheii de la gâtul lor e deja nostalgic.
Acestea sunt faptele care au băgat lumea noastră în sperieți, iar urmările se văd: avem din nou instabilitate politică, din nou guvernul se află la ananghie, iar demiterile și demisiile se țin lanț, provocând destabilizarea organelor justițiare, mai cu seamă a Ministerului Afacerilor Interne, a Ministerului Public, a serviciului public de alertă 112 și a STS. Iar unda de șoc nu pare a se opri aici și acum.
În plus s-a născut un val de frică amestecată cu ură grea la adresa neputinței autorităților implicate în crimele din Caracal, val comparabil cu acela de după groaznicul și ucigătorul incendiu de la Colectiv, soldat cu demisia Guvernului Ponta. Și nu văd nicio posibilitate de a schimba trendul până la alegeri.
Petru Tomegea

Mai e suveran Poporul român?

După câteva decizii ale Guvernului, ale Parlamentului și ale Curții Constituționale, am înțeles că poporul român nu mai este suveran, iar în Constituție scrie degeaba la Art. 2 – (1) că „Suveranitatea naţională aparţine poporului român, care o exercită prin organele sale reprezentative, constituite prin alegeri libere, periodice şi corecte, precum şi prin referendum. (2) Nici un grup şi nici o persoană nu pot exercita suveranitatea în nume propriu.”
Iată și dovezile: hotărârea poporului la referendumuri naționale nu mai contează, iar după alegerile câștigate de actuala majoritate de guvernământ în baza unor promisiuni groase, nici doleanțele poporului n-au mai contat. În 2009, după ce o majoritate referendară legitimă a adoptat decizia că Parlamentul poate avea maximum 300 de parlamentari, nimeni nu a pus-o în practică nici până azi pe motiv că referendumul este consultativ, dar așa ceva nu scrie în Constituție, pentru că hotărârea poporului este ultimativă, nu facultativă. Altfel referendumurile nu-și mai au rostul. Înțeleg că respectiva decizie nu convine Parlamentului, și el suveran, dar în această situație suveranitatea parlamentului emană de la suveranitatea poporului, nu invers. E clar că prin astfel de tertipuri suveranitatea populară a fost confiscată de către puterea Legislativă, adică Parlamentul, care nu mai reprezintă Poporul, deoarece poate încălca și chiar a încălcat contractul constituţional.
Același lucru e valabil și în cazul referendumului din 26 mai când Curtea Constituțională i-a anulat cu de la sine putere valabilitatea, hotărând că și corupții pot beneficia de amnistie și grațiere, chiar dacă poporul a decis altceva. Mai adăugați abuzurile Executivului prin Ordonanțe de urgență, inclusiv în cazul unor legi organice, și avem tabloul aproape complet al încălcării suveranității poporului român.
Așa că suntem în situația (2) când un grup exercită suveranitatea în nume propriu, prima dată Parlamentul României, iar a doua oară, Curtea Constituțională. Nu ne-au comunicat în baza căror alte articole din Constituție au luat respectivele decizii, la fel cum nici alte autorități ale statului nu au reacționat cu hotărâre, semn că actele noastre constituționale permit(?) astfel de încălcări.
Și atunci de ce mai scrie în Constituție că poporul este suveran din moment ce principalele instituții ale statului nu-i respectă suveranitatea? Nu cumva se atentează asupra bazelor sistemului democratic și nu se mai respectă drepturile cetățenești? Fiindcă sunt și alte situații când Constituția spune una, iar Puterea de guvernământ face alta: suntem cu toții egali în fața legii, dar parlamentarii sunt exceptați, beneficiind de imunitate nu doar pentru declarații politice, ci și pentru matrapazlâcuri. Priviți doar circul și nerușinarea în cazul ridicării imunității unora prinși cu musca pe căciulă.
Ei și pentru că imunitatea nu a putut rezolva și dosarele altor mari mahări, atunci s-a trecut la schimbarea, chiar măcelărirea, spun unii, a legilor în așa fel ca să scape, etapă desfășurată departe de ochii prostimii și ai parlamentarilor corecți, în așa-numitele „centre de reflecție”(?). Cât cinism ne mai trebuie ca în astfel de circumstanțe să ne mai și plângem că nu suntem admiși în spațiul Schengen? Un spațiu al corectitudinii și al statului de drept?
Cum s-a ajuns aici? Încet-încet: decizie după decizie, Curtea Constituțională a transformat România din republică semiprezidențială în republică parlamentară, lipsindu-l pe președinte de importante prerogative, iar ministrului Justiției i-au crescut peste noapte puterile, devenind cel mai important decident în domeniul Justiției. Or puterea emană de la popor, ca și suveranitatea, prin vot, iar personajul politic cu cele mai multe voturi este președintele.
S-a ajuns în această situație forțând nu numai legile și Constituția, ci și rușinea, bunul simț, lipsa fair-play-ului: fiindcă pesediștii nu sunt în stare să câștige alegerile prezidențiale, au transformat această instituție a statului de drept în ceva nesemnificativ. În bătaie de joc de tot ce are mai sfânt un popor, dreptul la libertate și democrație.

Petru Tomegea