Cei ce au reuşit să performeze sistemele educaţionale, de la Spiru Haret la Andrei Marga, au căutat să afle întâi ce vrea, ce poate şi ce îi trebuie elevului de la ţară, de la oraş, bogat sau sărac, supradotat ori modest. Orice alt demers poate fi suspectat de improvizaţie, incompetenţă, rea-voinţă şi politicianism. Reformele au reuşit atunci când ţara a avut nevoie de ele, când s-au bazat pe diagnoze sectoriale bine fundamentate şi prognoze ştiinţifice. Nenorocirea e că modelul Haret stârneşte patimi greu de înfrânat: spaţiul public s-a umplut de reformatori, de la jurnalişti, analişti experţi în orice, la miniştri, politicieni avizi de notorietate. Iată de ce Strategia Naţională, Pactul Naţional pentru Educaţie, definite în termeni din recuzita războaielor ucigaşe par majorităţii observatorilor simplă muniţie electorală, reactivată regulat înaintea unor evenimente ca referendum, sufragiu local ori european.
În fapt, nimeni nu e dispus să recunoască adevăratele cauze ale performanţelor şcolare, slabe, zic autorii strategiilor, dar generalizarea insidioasă loveşte în educatorii de vocaţie. Oare cum se face că nicio reformă nu pleacă de la elita didactică românească, aceea care se prezintă cu rezultate de nivel mondial şi chiar peste? Oare de ce, în loc să extindem experienţa, stilul de lucru, ideile, metodele, procedeele, cercetările acestora, apar de fiecare dată în locul lor oameni străini de şcoală care vin să ne înveţe cum să facem carte? Pentru că nimeni nu le va scoate din cap eminenţilor profesori Anca Marian, Florica Lupu, Ana Coman, prof. dr. Mihail Sandu… că munca lor înseamnă performanţă de excepţie, şi aici, şi aiurea. Doar înşiruirea lor ar depăşi spaţiul acordat cu generozitate aici, care domină de zeci de ani olimpiadele internaţionale, în concurenţă cu seriozitatea şi exactitatea învăţământului occidental. În plus, modelul, modestia Domniilor Lor sunt asumate de şcoli foarte bine cotate, de generaţii întregi de profesori, elevi, părinţi care îi cunosc şi le apreciază eforturile, uneori eroice. Nu cumva reformele astea multe, niciodată finalizate, n-au treabă cu şcoala, ci ţin de spiritul revoluţionar permanent instaurat de bolşevici, ca să nu avem timp nici de familie, copii, nici de filozofie pe la colţuri, ci doar de partid?
Fireşte, nimeni nu consideră că numărul mare al laureaţilor înseamnă altceva decât ceea ce este: titlu de mândrie şi imbold.
Nu despre ei va fi vorba, din nefericire, ci despre ineficienţa învăţământului de masă. Cauzele ei cvasisistemice se cunosc: demotivarea învăţării, scăderea vocaţiei profesorale, ridiculizarea apostolatului intelectual, derizoriul cercetărilor psihopedagogice pentru reînnoirea mijloacelor. Dar strategia nu se ocupă cu aşa ceva.
Nici în alte ţări elevii nu stau grozav la motivaţie, însă organisme ale statului o recunosc deschis şi iau măsuri adecvate. Nu dau vina unii pe alţii ca să ajungă politicieni. La noi însă (ne)motivele sunt promovate iresponsabil pe toate canalele: la ce o fi bună cartea dacă nu aduce bani? Priviţi câţi semianalfabeţi are lista celor mai bogaţi români ori a vedetelor cu rating şi averi ca acelea! X, persoană importantă, fuma în closet, chiulea pe rupte, era mereu corigent şi ne e în frunte! De distrat când o să ne distrăm? Când o să fim boşorogi? Ţine cont cineva de multele necazuri ale micuţilor scăpaţi de controlul şcolii şi al familiei? Or de improvizaţii, de forţa destinului lovit de soartă, de aflători în treabă profesorii sunt sătui.
Cele nouă obiective ale strategiei asumate şi de sindicate miros a slogan electoral, clopoţind tragicomic în limba de lemn: „creşterea de cinci ori a producţiei ştiinţifice şi triplarea indicelui global de inovare”; „eliminarea diferenţelor dintre învăţământul rural şi cel urban”; „creşterea până la 20% a ratei de participare a adulţilor la educaţia permanentă” (de la 2,3%!); „transformarea corpului didactic în elita profesională a naţiunii”. Pe plan mondial se vorbeşte de formarea deprinderilor, a priceperilor şi a caracterelor, iar noi vedem în şcoală principala sursă de informaţie. Ca acum două secole. Cine vrea să-şi facă o idee despre mijloacele propuse, n-are decât să participe la câteva cursuri din modulul psihopedagogic universitar ca să vadă că în ultimii 50 de ani nu s-a schimbat nimic semnificativ în recuzita didactică: Komenski, poemul pedagogic al lui Macarenco, reformatorii sovietici, încă în vogă.
În plus, nicio reformă nu se face prin pacte belicoase, nici măcar prin legi oricât de moderne dacă nu se află oameni hotărâţi să le pună în aplicare, o forţă politică responsabilă, majoritară, dispusă să-şi sacrifice viitorul şi continuând cu educatori motivaţi, bine pregătiţi, dornici să acceadă în elita naţională. Din păcate, idealurile s-au ofilit în ultimii 8 ani de reforme mimate, dar nefinalizate, neluate în serios nici de autori.
Dar cele ce s-au pierdut în aceşti ani sunt prestigiul corpului didactic, tradiţia pedagogică, experienţa metodică, îngropate sub experimente ratate, starea psihică propice învăţării, atât a profesorului cât şi a elevului, atacate continuu sub lozinca democraţiei şi a libertăţii, culmea, tot mai jugulate, la catedră. Batjocorit de autorităţi cu remuneraţii de ocară faţă de toţi ceilalţi amploiaţi cu studii şi merite identice, desconsiderat şi făcut cu ou şi cu oţet de şefi cu aceeaşi pregătire, ameninţat întruna cu pedepse, controale şi brigăzi, umilit de o birocraţie mai stufoasă decât oriunde în lume, profesorul şi-a prăpădit şi bruma de respect de pe vremea lui Ceaşcă: nu mai are dreptul la cuvânt nici măcar la aşa-zisele „consfătuiri” anuale, a ajuns la cheremul jupânilor în pixul cărora stau fondurile şi salariile, valoarea are doar culoare politică, sindicatele au devenit curele de transmisie partizane. Tonul îl dă elita politică, interesată doar de voturi. Nicicând demnitatea dascălului nu a fost mai terfelită. Cui îi arde de reforme?
Materia e prea grea, prea multă. Nici examene nu mai trebuie, e de ajuns un carneţel-oracol cu diplome şi felicitări. Votaţi-i să scăpăm de şcoală!
Petru Tomegea
Art. apărut în „Obiectiv de Suceava”.
Petru Tomegea - ePolitica 