Cu puţină vreme în urmă, dl. Ion Vianu (R.l.) readucea în memorie un termen frecvent în două perioade distincte ale evoluţiei spre democraţie, cea paşoptist-unionistă şi cea a instaurării pentru o jumătate de secol a comuniştilor la putere. Reluarea lui „retrograd” la 20 de ani de la revoluţie vrea să însemne că raportul între nou şi vechi ne e defavorabil datorită unor realităţi socio-politice ultraconservatoare, impregnate de un trecut care nu vrea să dispară. Domnia Sa analizează doar logistica precară şi obişnuinţele legate de sectorul transporturilor, dar, la o privire atentă, situaţia celorlalte segmente socio-economice nu diferă, decalajul faţă de occidentali nereuşind să treacă de bariera fatală a unei jumătăţi de secol. După datele lor. Noi putem spune orice.
De pildă, blocajul financiar. Mulţi l-au uitat, însă ajunsese calul de bătaie al plenarelor ceauşiste, reuşind să isprăvească destule cariere de politruci: măreţele ctitorii nu-şi mai rambursau creditele, nu-şi plăteau dările, n-aveau bani de energie şi materii prime. Iată că blocajul financiar revine în forţă: mulţi din băieţii „deştepţi” nu-şi achită datoriile nici la stat, nici la furnizori. O fac ostentativ, aşteptând intervenţia mărinimosului stat din buzunarul contribuabilului. În ţările constituite pe principii de drept aşa ceva e de neconceput. Deşi contractele au fost ferme, au reînceput târguielile şi trocul, că ţi-e şi ruşine să mai deschizi paginile ziarelor.
Cu toate că stau pe capitalurile proprii, băncile, fie româneşti, fie sucursale străine, au comportament „unitar”, simţit de politicieni şi clienţi ca duşmănos, antinaţional, cu dobânzi la împrumuturi mai mult decât duble faţă de ţările de baştina, aşa explicându-se înmulţirea la fiecare colţ de stradă a sediilor luxos-gigantice, de zeci de ori cât banca centrală a Cehiei. De aceea, apostrofările la adresa politicilor de finanţare, a comportamentului de zarafi nu diferă câtuşi de puţin în esenţă de „măsurile” indicate de tovarăşi la adunările lărgite cu activul de partid. Căci, în loc să caute o piaţă a creditării mai convenabilă, investitorul român, culant, plăteşte. Deşi munceşte din răsputeri să-şi câştige existenţa, nu-şi negociază atent condiţiile, căzând pradă miilor de tertipuri cămătăreşti.
Este şi motivul pentru care guvernul, în lipsa reformelor structurale, mereu amânate, inventează noi mijloace de a stoarce bani, dar o face insidios, afirmând că reduce ori comasează impozitele existente, iar taxele de protecţie sau de şmecher dijmuiesc economia, industriile, serviciile. Zeci de firme care nu cotizează la partid, la liderii tari, din politică ori din cartier, sunt ameninţate mereu cu închiderea de inspectori, controlori fiscali, sanitari, veterinari, bodyguarzii lui X ori Y… până dau dreptul. O păţesc tot mai adesea şi cetăţenii simpli ori vulnerabili. Se practică în continuare aprovizionarea pe uşa din dos, mai ales la unităţile productive alimentare, ale industriei uşoare, la stâne, abatoare, grădini de zarzavat, intermediatori fiind aceiaşi şoferi, argaţi, servitori ca înainte de decembrie. Cu tot cu logistica din dotare, maşini, combustibili… Petrec mai departe pe banii statului în fostele cabane şi palate ale dictatorului, ale eternelor curele de transmisie sindicale. Sunt pline locaţiile de limuzine scumpe cu SEN, DEP, GUV etc., iar agenţii de circulaţie le păzesc cu mare grijă. Coloanele oficiale cu girofar ne bagă în şanţ ca şi atunci. Îşi fac iluzii că la PE, UE, CE nu se ştie. Nu cred că acolo are cineva imagine mai proastă. Cu aşa ceva nu se glumeşte în lumea civilizată. De aceea nimeni nu ne mai calcă pragul.
În schimb, de la tribuna oficială ni se perorează mesaje anticorupţie, antisistem, antimafia, anti… exact ce vor să audă sărăcenii, defavorizaţii sorţii, iar sectoarele vitale sunt numite priorităţi naţionale. Dar cum devin priorităţi, cum li se diminuează finanţările de la buget. Înainte, după cifrele oficiale, nu mai puteam de bine. Azi, merge şi aşa. Au mai păţit-o şi alţii, dar au înţeles până la urmă că sursa răului endemic e politizarea excesivă, de la trepăduşi până la înalţii funcţionari şi demnitari.
Unele tare constituie boli cronicizate, însă cu atât mai ruşinoase, e.g. sindromul Cleopatra. Cum scapă cineva un adevăr, o informaţie despre malversaţiunile celor de la putere, cum primeşte „semnale” ameninţătoare, de la percheziţie, arest, la accident dubios, concediere fără explicaţii… Istoria noastră e plină de astfel de evenimente. Nu mai interesează pe nimeni pedepsirea faptului în sine, ci a martorului, a descoperitorului, a investigatorului. Ei trebuie striviţi.
Nici modelele politice n-au şansă să evolueze. În vogă sunt jupânia, exemplul satrapic al stejarului de Scorniceşti, atotstăpânitor, atotputinte, atotştiutor, de la primul diriguitor până la ultimul, ceea ce le permite să calce în picioare drepturile şi libertăţile supuşilor (cf. Miguel de Unamuno). Răbufnesc în presă alegaţii ţâfnoase despre superioritatea clasei muncitoare, dar în slăvi nu mai sunt ridicaţi metalurgiştii, constructorii de maşini, energeticienii, ci ospătarii, tinichigiii,imecanicii auto, în cumpănă cu filosofii de care n-ar avea nimeni nevoie. Din nou Orwell pierde în bătălia cu învăţăturile lui Mao.
De reformele necesare societăţii care începe să deschidă ochii, de criza economico-financiară sunt pline ziarele, revistele, programele radio-tv, dar nicicând cearta pentru priorităţi nu a cunoscut atâta scandal. De aceea noul, modernul, realizările ştiinţelor şi tehnicii mondiale zac la nesfârşit prin pagini prăfuite. În lipsa fondurilor, soarta modernizării e pecetluită, iar reformatori serioşi nu se arată. Doar vânători de procente electorale.
Discursul politicianist, demagogia, jocul de-a politica nu ne pot scoate la lumină din hruba retrogradă în care ne-am oploşit de vreo şapte decenii.
Petru Tomegea
Petru Tomegea - ePolitica 