Norvegianul Anders Behring Breivik şi-a ucis semenii cu mitraliera, cu un rucsac de încărcătoare, cu tone de explozibili şi cu o ferocitate diabolică, de neatribuit unei fiinţe umane. O zi nefastă, 22 iulie, reeditează o noapte sângeroasă, aceea a Sf. Bartolomeu.
Ca toţi criminalii odioşi, a făcut-o cu sânge rece, în numele salvării omenirii, al mântuirii de marxism, islamism, multiculturalism… Complice i-a fost o societate aşezată, înstărită, înalt educată, convinsă că nivelul ei de civilizaţie nu permite declanşarea delirului şi a barbariei unor frustraţi.
Fraţii români ai lui Breivik
Numai că acest Breivik are în România sute de fraţi, dar crimele lor nu trezesc reacţia nimănui. N-au arme automate. Ucid şi ei cum pot. De pildă, calitatea proastă a serviciilor medicale româneşti ucide mai mult de 60 000 de români anual, iar peste 12 000 de copii ne mor la naştere. În 2010, pe şoselele găurite din România au pierit aproape 3000 de oameni, iar în accidentele de muncă încă 272.
Criminalitatea, alcoolismul, imprudenţa, inconştienţa şi lipsa igienei îşi întind şi ele zăbranicul îndoliat peste o parte însemnată a populaţiei. Nici măcar cifrele nu se cunosc cu exactitate.
Pe deasupra, reducerea ajutoarelor pentru diverse categorii sociale, compensarea derizorie şi lipsa medicamentelor, creşterea aberantă a preţurilor la alimentele de bază vor contribui din plin la sporirea cifrei de afaceri a făcătorilor de sicrie. Semn că în România viaţa are un preţ de toată jena.
Adunând şi scăzând, plătim tribut anual de câte cinci cetăţeni la fiecare mie pentru iresponsabilitate, înapoiere culturală şi sărăcie endemică.
Crima şi politica
Dacă norvegianul va fi condamnat în numele regelui Harald al V-lea şi al legii pentru cele 93 victime, ucigaşii noştri nu vor răspunde niciodată în faţa nimănui. Ca să se „scuze”, vor da vina pe alţii, pe monstruoasa moştenire, pe reformă, pe criză. Eminescu îi certa din aceeaşi pricină: „Astăzi alţii sunt de vină, domnii mei, nu este-aşa?” Se vede că nu avem vocaţia evoluţiei, că ne lipseşte dorinţa de a ajunge din urmă lumea civilizată.
Ne temeam mereu de greci, chiar aducând daruri. Dar guvernanţii lor nu s-au năpustit asupra concetăţenilor cu tăierea veniturilor, deşi ale lor erau de 3-4 ori mai mari ca ale noastre, găsind până la urmă o modalitate amiabilă de ieşire din criză, dar şi de păstrare în viaţă a tuturor cetăţenilor, copii şi bătrâni.
În schimb, rămâi perplex la cinismul şi neruşinarea înalţilor noştri diriguitori: în nimicnicia lor sufletească, se socotesc un exemplu demn de urmat pentru America, Spania, Portugalia, crezându-se mari vizionari pentru că au luat de la gura copilului, a sărmanului şi a văduvei. Cu astfel de reprezentanţi, tot sărăcenii trebuie să salveze ţara ca întotdeauna, căci îmbuibaţilor nu li se va clinti un fir de păr.
Din contră, vor prospera… Cu cât sunt câinii mai slabi, cu atât sunt căpuşele mai grase. Aşa că ceilalţi europeni rămân cetăţeni respectabili, doar românii săraci stând la cheremul satrapic al înapoierii şi al subdezvoltării perpetue. Cetăţeni second hand.
Morţii sunt de vină
Lasă că nici în lumea civilizată nu e prea grozav. Însă măcar lor li s-a urât cu binele. Au uitat că educaţia e doar pentru cei ce o înţeleg şi o doresc. Nenorocirea e că unora ca Henry Lee Lucas, Bin Laden, Breivik… le lipseşte gena care atribuie unei fiinţe trăsături umane. Neacceptând valorile generale ale umanităţii, sufletul le e bântuit de idei fixe, iar societatea nu ştie să lupte cu aşa ceva.
Ei sunt excepţia. Însă uneori excepţii ca Hitler, Stalin… au pus mâna pe putere, iar popoarele au ajuns la discreţia lor sangvinară. Idealul lor nu e să înalţe omenirea, ci să ia viaţa unor fiinţe nevinovate. Mereu suntem prea mulţi. Război nemilos şi inegal cu cei slabi şi fără apărare. Nu le place să ne vadă vii, frumoşi şi fericiţi, aşa cum ne-a lăsat Dumnezeul iubirii şi al iertării.
Cică politică înseamnă a gestiona treburile publice în beneficiul tuturor. Teoria ca teoria, dar practica omoară din nepăsare la ei 93, iar la noi câte cinci suflete din fiecare mie de locuitori în fiecare an. La noi, întotdeauna morţii, sunt de vină.
Petru Tomegea
Petru Tomegea - ePolitica 