Guvernul Boc a ales calea pierzaniei

 

 

 

Forţând adoptarea Codului Muncii şi a celorlalte legi prin angajarea răspunderii, fără un acord clar cu sindicatele şi patronatele, Executivul actual şi-a ridicat în cap mai toate categoriile salariale şi familiile acestora. Dacă mai punem la socoteală diminuările bugetare drastice din educaţie, sănătate şi asistenţă socială, avem imaginea eşecului electoral al PD-L în viitoarele confruntări.

Ca şi cum majoritatea liderilor portocalii de azi n-ar fi asistat la înfrângerea PNŢCD în 2000 şi a PSD în 2004, repetă aceleaşi greşeli. O fac cu nonşalanţă şi chiar cu mândrie. Pe ce   s-or fi bazând?

Deşi treaba oricărui partid e să facă politică, iar a guvernului să se ocupe de economie, administraţie, servicii publice, PD-L şi aliaţii săi conjuncturali au acaparat pârghiile puterii şi toate funcţiile importante. Activiştii de partid au preluat frâiele în agricultură, industrie, administraţie, finanţe, fisc, iar specialiştii trebuie să le rabde incompetenţa. Criza actuală li se datorează în totalitate.

Capacitatea politrucilor însă e limitată. Nicăieri nu s-a ieşit din criză şi recesiune cu activişti, hei-rup, slogane şi falsificarea realităţilor sociale, ci cu recunoaşterea stării de fapt şi măsuri luate în cunoştinţă de cauză. Deşi lăudate de FMI, măsurile guvernului Boc au adâncit criza, făcând viaţa românilor şi mai grea. Or o minimă responsabilitate l-ar fi obligat să caute soluţii economice, diminuând costul exorbitant al guvernării şi nu amputări salariale. Şi-aşa românii erau cel mai prost plătiţi între europeni, standardul de viaţă al Occidentului neputând fi comparat cu al nostru.

Singurul leac la îndemână a fost strângerea şurubului. Cu cinismul de rigoare. Vocile critice, analizele corecte au fost înăbuşite de laude groase la adresa decidenţilor, ori de excluderi, ameninţări. Cei aflaţi în frunte folosesc orice tertip spre a-şi păstra jilţurile. Partidul care trâmbiţa cândva reformele nu vrea să renunţe la lideri compromişi şi metehne vechi.

La noi accesul la putere se face într-o veselie, dar schimbarea de leadership intervine după îndelungi chinuri şi numeroase trădări. Ne votăm reprezentanţii fără a sta mult pe gânduri, sărbătorim trei zile victoria şi apoi ne întrebăm cum au ajuns în faţă asemenea inşi. Ne lipsesc sentimentul valorii şi discernământul. Moralitatea nu ne dă afară din casă. Apreciem candidaţii după cadouri, zâmbete şi promisiuni. Deşi îi acuzăm pe politicieni de toate relele, data viitoare vom repeta aceeaşi greşeală la urne.

Clasa muncitoare are mereu o problemă cu reacţia slabă, întârziată la abuzurile politicului. Caracterul identitar răbduriu ne este mereu speculat de la Carol al II-lea încoace de către populişti dubioşi şi afacerişti puşi pe căpătuială. Le tolerăm furăciunea şi ipocrizia, rugându-ne lui Dumnezeu să ne lase şi pe noi să trăim.

Când Puterea sugrumă drepturile şi libertăţile unui popor învăţat cu democraţia, cetăţenii se revoltă, protestând până la înlăturarea abuzului. Necultivându-ni-se spiritul civic, încrezători în aproapele nostru, aşteptăm gesturi de graţie din partea jupânului. În lipsa lor, ne izolăm de comunitate, mocnim în sinea noastră, neparticipând la treburile cetăţii. Nici la vot. Cu toate că ţara noastră e republică şi decizia ar trebui să aparţină tuturor. Odată aleşi, liderii se întorc la mase doar pentru băi de mulţime televizate.

Eşecul mişcării sindicale ţine şi el de încredere şi bună organizare. Când dnii Mitrea şi Ciorbea au folosit sindicalismul ca trambulină politică, iar stratagema s-a aplicat apoi până la neruşinare, angajaţii s-au prins că bătăioşii lideri nu le sunt loiali. Trocul ascuns cu Puterea a compromis nu doar activitatea sindicală, ci şi societatea civilă, foarte activă în deceniul trecut.

Consecinţele unui asemenea comportament sunt periculoase. Deja organismele internaţionale ne previn că în România sunt posibile explozii sociale. După atâţia ani pierduţi, ne-am întors de unde am plecat.

 

Petru Tomegea

Ziare.com

Pedeliştii dorm cu poza stăpânei sub pernă

 

 

Abia acum am înţeles de unde vine forţa politicienilor portocalii: din somnul cu poza stăpânei sub pernă. Ca să li se împlinească nu neapărat visele erotice, cât cele de reformare(!) a statului, a bugetului (propriu), a comunei, judeţului, ministerului… De jos în sus, ei trebuie să se gudure pe lângă oamenii de decizie ca să obţină fonduri, aprobări pentru orice mizilic. Nu se mai ascund ca la început, ci scot slugărnicia la vedere.

Delegarea puterii către organizaţiile locale se face după acelaşi principiu. Ideologia democrat-liberală, descentralizarea, subsidiaritatea, ocuparea culoarului de dreapta sunt doar haine împrumutate de dl Valeriu Stoica pentru a-şi scoate băieţii la cules voturi pe ecran ori la mondenităţi.

Dacă înainte de război lumea bună, fruntaşii urbei se îngrămădeau la teatru, operă, carnavaluri, serate, five o’clock, acum îşi dau întâlnire la nunţi, botezuri şi cumetrii, chiolhanuri ca acelea. Sunt populari. Se întroloacă cu supuşii. Amor vinovat. Bat pingica pe ritmuri de manea alături de sângele albastru al naţiunii ca împăraţi şi împărătese, regi şi regine, prinţi şi prinţese, baroni interlopi putred de bogaţi, deşi n-au lucrat o zi. Unii abia ieşiţi de după gratii, ori c-un picior în prag la Mititica. Se lasă pupaţi, drăgăliţi, cadorisiţi cu giubele înflorate şi podoabe groase de aur, dar mai ales cu voturi, căci romii şi ţiganii sunt un popor ascultător. Votează cum li se porunceşte.

De ce nu se gudură aleşii locali pe lângă primul nostru ministru cum ne-am aştepta după logica de mai sus? Fiindcă ar face-o degeaba, ceea ce este (re)cunoscut de toată lumea. Centrul de putere al Executivului e în altă parte. De ce nu se gudură pe lângă trezorierul-şef? Deoarece nu are cheia de la cufărul cu bani pe care-l are în primire. De ce nu se gudură pretendenţii de funcţii şi sinecure pe lângă şeful de la resurse umane? E nevoie de selecţie riguroasă, iar căftănirea o face numai Atotţiitorul după competenţa „să trăiţi”.

Cine sunt cei ce se gudură? Aleşii, înşişi demnitarii, de la consilieri, primari, la directori şi înalţi diriguitori. Vor fi fiind şi amărâţii sorţii, dar pe aceştia nu-i bagă nimeni în seamă. Ei sunt luaţi în calcul când puterea rămâne fără lapte la copii, adică fără bani de frunze, gondole, grădini Carpathian şi circ mediatic. Preocupări profitabile care cică au scos ţara din criză!

Cum se gudură? Cu linguşeli, cu gesturi libidinoase, unele atât de groase că lasă istoria de ocară, iar tineretul studios ar trebui ţinut departe. Cum sună linguşeala în gura unui cărturar eminent, temător să nu cadă sub farmecul colegei de la Turism? Ignobil. Dacă răsăritul soarelui era deunăzi monopolul dlui Iliescu aflat în vizite de lucru la celebrele Apaca şi Zimbrul Suceava, acum însoţeşte aura Elenei Udrea în faţa mulţimilor portocalii în delir cu ovaţii. Atunci trebuia blamat, iar acum, sărbătorit. Încurajat de aplauze, primarul Apostolescu îşi mărturiseşte şi el pasiunea, în mână cu un memoriu, iar Soarele PD-L radiază de fericire, în loc să-l pălmuiască. Pentru gestul mojic.

Evenimentele relatate mai sus sunt acte politice şi publice. Din cauza unor astfel de acte, viaţa poporenilor a intrat într-o criză urâtă, dar semnificaţia lor este alta. Domniile Lor au candidat fără să-i oblige nimeni şi au fost aleşi. Au depus apoi jurământ în faţa Parlamentului, a Preşedintelui, a întregii naţiuni că-şi vor pune viaţa, eforturile şi capacitatea în slujba ţării şi a cetăţenilor, activitate pentru care sunt remuneraţi din bănuţul văduvei şi al sărmanului, al bătrânilor şi al pruncilor. Or treaba lor nu este să-şi facă temenele şi ochi dulci unii altora, nici să bată toba la televizor, nici să boteze şi să cunune, ci să dezvolte economia şi căile de comunicaţie, să întărească industria, agricultura şi meşteşugurile ca să trăim în bunăstare, să avem şcoală, spital şi servicii de nivel european.

Or de aşa ceva nu se apucă nicidecum. Nu se pricep sau nu pot.

 

Petru Tomegea

Ziare.com

 

 

 

 

Mâna dlui Băsescu e mâna destinului romanesc

 

 

 

Ţara noastră a ajuns de mâna a doua, adică second hand, deoarece politica s-a făcut mereu cu mâna, nu cu capul. Dlui Băsescu, preşedinte jucător, i s-a lăsat ţara pe mână, aşa că nu vrea s-o dea pe mâna copilotului Ponta care nu e la mâna dumisale. A fi la mâna cuiva a devenit necesitate stringentă pentru toată suflarea românească, de la cultură, educaţie şi cercetare aflate la mâna unui guvern încropit din oameni de toată mâna, până la economie şi justiţie. Parlamentul, deşi stă în Casa Poporului, nu mai are demult mâini.

Dl Băsescu are dreptate. De la mic la mare, toţi suntem convinşi că mâna e cel mai eficace instrument politic. Astfel, partidele pun mâna pe putere, iar Statul ajunge la mâna lor. Actualmente e la mâna Preşedintelui. Zecile de miliarde de euro au fost împrumutate la semnul său cu mâna, curbele de sacrificiu au fost impuse tot prin mâna-i grea în direct la TV. Guvernul e tot la mâna sa căci nimic nu se mişcă fără intervenţia mâinii sale. Nici chiar leadership-ul de partid, alianţele, majorităţile politice, oricare ar fi ele.

Cealaltă parte a executivului, Guvernul, are şi el mână de fier. Parlamentul e la mâna sa. Zice „să trăiţi!” şi-şi asumă legile fără să mişte din loc o virgulă. Consiliile locale stau şi ele cu mâna întinsă la Guvern, căci în România există buget naţional, dar repartizarea nu se face după vreo lege echitabilă pentru toţi cetăţenii, ci e la mâna şi mila Puterii.

În rândul al doilea, se observă că aleşii, fie ai Puterii, fie ai Opoziţiei, sunt la mâna partidelor, aflate şi ele la mâna liderilor, de la vârf la bază. Poliţia, Jandarmeria, Justiţia, Educaţia, Sănătatea, serviciile secrete, industria… se află dintotdeauna sub mâna tare nu neapărat a miniştrilor de resort cât a celor ce i-au numit, gestionează bugetele, aprobă investiţiile. Dacă cei cu mână bună sau lungă mişcă în front, ajung adesea la mâna DNA, care, după ce le scutură hainele de praf la ore de maximă audienţă, se spală pe mâini, aruncându-le notorietatea şi cariera la gunoi. Cătuşele pentru mâini sunt ca altădată ţintuirea la stâlpul infamiei. Vinovăţia o vedem doar noi.

La talpa ţării, mâna politicului doare. Mâna bună a primarului îngraşă firmele de familie şi gaşcă. Celelalte au sucombat sub forfetar şi controale inopinate. Ţi-ai paradit sănătatea, ajungi la mâna medicului de familie, care, aflat la mâna CAS, îţi plânge de milă, urându-ţi moarte uşoară. Căci pensia, salariul nu-ţi ajung să cumperi medicamentele, darmite să te hrăneşti şi să-ţi faci cald. Doamne fereşte să se mai îmbolnăvească şi vaca ori porcul, să se dărapene casa.

După noua lege a educaţiei, şcoala a ajuns la mâna primarului. Mâna lui se simte viguros din Consiliul de administraţie până în ultimul cotlon al portofelului femeii de serviciu. Pe vremea mult hulitului socialism, Consiliile profesorale, aflate la mâna organizaţiilor PCR, e drept, decideau soarta învăţământului. Sub mâna portocaliilor, pot doar aproba, nu şi refuza, pedepsirea cadrelor didactice de către miile de controlori, de sus ori de jos.

Însă locul unde mâna îşi dovedeşte cu adevărat măiestria şi fineţea e hoţia, numită simandicos corupţie. Aici mâna se bagă până la cot în butoiul cu miere când e la putere, iar în opoziţie se ling doar degetele. Aflaţi la mâna şefilor ierarhici, vameşii pun mâna pe bani şi stau cu ochii la uşă, să nu pună mâna pe ei mascaţii. Seara, pun mână de la mână să-i înmâneze dreptul Reginei şi să-i pupe mâna.

Între timp, Craiul Munţilor noştri a ajuns din nou la mâna husarului. În văzul Poliţiei, dl Csibi Barna i-a pus o mână puternică în gât ca să-i aşeze ştreangul şi apoi a mai spânzurat o dată legea românească, aflată la mâna UDMR.

Lucrul făcut de mână se numeşte manufactură. În ţările democratice, se vorbeşte de arta guvernării şi ştiinţe politice. În România manufactura politică ne ţine în criză şi recesiune, legaţi de trecutul feudal, deşi sindicatele noastre protestează în al III-lea mileniu împotriva sclaviei.

 

Petru Tomegea

 

 

 

 

 

 

Gargara divizării PD-L

 

 

Catastrofa prin care a trecut Japonia ne-a dat posibilitatea să urmărim live guvernul şi poporul japonez în acţiune. Cu mici excepţii, a funcţionat totul ca la carte. Puneţi în oglindă activitatea guvernului portocaliu ca să vedeţi de ce disperarea românească e greu de vindecat.

Miniştrii lor n-au ieşit mânioşi la TV să dea vina pe moştenirea dezastruoasă şi pe Opoziţie. Nici să folosească nenorocirea ca să urce în sondaje. În acelaşi timp, ai noştri au oprit căruţa guvernării în mijlocul drumului, ca să se vadă dincotro bate vântul, dinspre Blaga, Boc, sau Macovei.

Şi-au scos la bătaie pe ecrane înaintaşi viguroşi ale căror glasuri acoperă până şi tunetele Horebului, ca să se audă doar ei înde ei. Numai ei contează şi poporul pedelist cadorisit de dl Boc cu vreo 70 de milioane de euro. Noi trebuie să fim buni contribuabili. Ei sub pomul copt, cu săli de sport şi parcuri, noi sub coasa dlui Boc.

Cum să nu propage învăţăturile portocalii: hai la lupta cea mare pentru rămânerea la guvernare, toţi sunt corupţi, incompetenţi, slabi ori copiloţi în afara PD-L, de aceea un preşedinte responsabil nu poate lăsa ţara în mâna lor. Alături de ipotetice reforme, e principalul combustibil folosit de uriaşa-i maşină de propagandă. Cam cu astfel de idei fusese răvăşit Bizanţul pe vremea verzilor şi a albaştrilor.

Se rupe PD-L? Pare un zvon cu care ţin ocupat prim-planul mediatic. Când partidul oscilează în jurul a 10-15 procente, orice divorţ va împărţi nimicul. De altfel, în afara dlui Boc, optimist incurabil, mai nimeni nu mai trâmbiţează relansarea partidului. Ţine de relansarea economică, or ultimele analize internaţionale arată că guvernul ne afundă şi mai adânc în recesiune. Destrăbălarea bugetară a puterii însă continuă. Pentru prima dată după război, statul portocaliu nu-şi poate plăti dascălii, iar inflaţia dă să sară spre două cifre.

Când se rupe un partid? Doar atunci când există mai multe centre de putere. Or în PD-L frâiele sunt în mâna unui singur om. Toată presa e convinsă că nimeni nu mişcă în front fără ştirea sa. El însuşi o recunoaşte.

Se spune că în vremurile grele se probează marile caractere. Acelea care vor o halcă mai mare din partid? Toţi politicienii noştri vor căci nu altceva le motivează apartenenţa. Singura ideologie călăuzitoare a partidelor e puterea politică. Obţinută şi menţinută prin orice mijloace. Promisiunile electorale sunt numai pentru voturi. Ţara oricum e la degetul lor cel mic al lor.

Cică PD-L nu are vocaţia fricţiunilor. Adică nu va curge sânge în confruntarea pentru întâietate. Aşa e. Ştiu toţi că numai strâns uniţi în jurul dlui Băsescu pot rămâne lângă resurse.

Ca să câştige răgaz, pregătesc schimbarea gărzii. În frunte se doreşte a fi dl Boc V. Îl va detrona pe Boc IV. În ring a urcat şi dl Blaga. Ambii şi-au dovedit eficacitatea în câştigarea celui de-al doilea mandat prezidenţial. Să fie simplă coincidenţă că tot de atunci am intrat în criza asta fără capăt?

Dlui Blaga i se aplică scenariul Becali-Dan Diaconescu, iar regina îi pregăteşte jilţul. Nu mai e nevoie de faza arestării. Ca să pară o luptă pe viaţă şi pe moarte, regizorii vor folosi orice poate stârni senzaţie, de la întrolocarea Albei ca Zăpada cu un prinţ creştin-social-democrat-ţărănist-popular, la poprirea vameşului Ali-Baba.

Totuşi ei înşişi se aşteaptă la trădări. Cine a trădat, va mai trăda. Dacă urmăreşAlbă ca Zăpada, Ali-Babati traseele multor corifei ai politicii nu doar portocalii, îi vei vedea cu 1-2-3 roze ale trădării la butonieră. Orfani de mama-doctrină, se adăpostesc sub umbrela tătucului a cărui stea urcă la orizont.

Fără a se fi sfârşit vreodată, bătălia electorala a reînceput. Acum are loc moguliada pe dos: cică însuşi dl Patriciu are o contribuţie la noul Cod portocaliu al Muncii. Urmează spectacolele „Ultima noapte de dragoste” cu Boc IV şi „Prima noapte de război” cu Boc V, la trântă cu preţurile devoratoare de voturi şi portocale. Se pregăteşte „Clasa muncitoare merge în Paradis” pe marş afară verde-nrourat.

 

Petru Tomegea

 

 

 

 

CE şi clasa noastră politică slab pregătită

 

 

Pe vremuri, când cineva se amesteca în treburile interne şi îi ataca pe iubiţii noştri conducători, poporul condamna cu atâta mânie afrontul, de ziceai că îndată se dă comanda „La arme, fraţi români!” Pe atunci aveam o mulţime de prieteni care săreau să ne apere: URSS, China, Mişcarea de Nealiniere, ONU etc. Acum, conducătorii ne sunt atacaţi mereu nu doar de opoziţie, ci de către Oxford Analytica, Frankfurter Algemeine Zeitung, Deutsche Welle, The Economist…

Dar că înalţi comisari CE ne bat obrazul deoarece avem „clasa politica slab pregătită şi incapabilă de reforme” asta nu se trece. Nici că Parlamentul, simbolul democraţiei noastre originale e „incapabil de exercitarea funcţiei sale democratice de control a Guvernului” şi de aceea actul guvernamental este „superficial şi ineficient, marcat de relaţii de autoritate uneori conflictuale”. Din păcate, poporul nu le mai răspunde.

Motivul lipsei de reacţie nu este clar: merităm critica ori suntem imuni la ea? Minte CE sau cu adevărat ţara e un şantier, iar poporul, fericit, cum ne tot zice Puterea? Care de ceva vreme îşi acuză oponenţii de politicianism, populism, iresponsabilitate, infantilism…

Diriguitorii sunt convinşi că e mâna mogulilor. Împreună cu acoliţii lor din afară atacă singurul guvern de după 1989 care, zice dl nostru Prim ministru, se luptă din greu cu negativismul şi nihilismul. A făcut totul mai întâi pentru popor şi acum pentru ţară. Orb trebuie să fie cineva să nu vadă nimic pozitiv când deja roadele ies la iveală!

Acuzaţiile răuvoitoare ale CE pot fi demontate de-a fir a păr. Actul guvernamental nu este deloc superficial şi ineficient, ca dovadă, cetăţenii şi-au curăţat cămara şi cotloanele portofelului. De asemenea, nu poţi susţine că se politizează funcţiile în administraţie când, prin lege, funcţionarii sunt apolitici. Uitaţi-vă la domnii miniştri, la prefecţi, la şefii de deconcentrate să vedeţi că nici n-au timp de şedinţe, plenare, congrese de partid. Nu dovedesc să inaugureze noi obiective. Şi apoi, majoritatea posturilor se ocupă prin concurs. Câştigă mereu cei mai buni dintre cei buni. Normal că ai noştri sunt cei mai buni. De aceea sunt la putere. Nu contează că perdanţii au studiat la Harvard, Cambridge. Aşa le trebuie. Habar n-au de lucrurile de pe la noi.

Cică nu promovăm îndeajuns o elită administrativă. Ba bine că nu. Probabil, domnii comisari nu se uită la televizor. Nu e oră să nu afli pe ecrane cohorte de specialişti, nu doar în ştiinţele administraţiei, ci şi în cele oculte: descoperă realizări măreţe unde noi vedem găuri negre în buget… Se pricep să câştige alegerile cu te miri ce, de la un simplu plic la purcei de lapte. Îi recunoşti după ţinuta ireproşabilă, după stilul savant al frazei mustind de previziuni măreţe, după tăria şi rezistenţa corzilor vocale.

De unde până unde e clasa politicienilor slab pregătită şi incapabilă de reforme? Când le studiezi CV-urile, vezi numai doctori în ştiinţe şi docenţi, avocaţi, medici, intelectuali de mare calibru. Nu contează că au plecat de la grajd, tejghea, tractor, sculărie. Acum ei alcătuiesc elita profesioniştilor, de la primării până în marile universităţi. Româneşti. Nu e unul să n-aibă opere complete publicate inclusiv în limbi de largă circulaţie internaţională. În ţările capitaliste, chestia asta se întâmplă într-o viaţă de om. La noi, în numai doi-trei ani şi CE tot ne critică. Mii de reforme au fost legiferate. E adevărat că deocamdată nu au rezultate, dar a trecut doar o generaţie. N-a zis dl nostru preşedinte să avem răbdare?

Partea mai proastă e că înalta Comisie Europeană vrea acum să se implice direct şi transparent în managementul fondurilor externe. Or cu intenţia asta vom avea de furcă: va scădea PIB-ul din pricina neîndeplinirii planului la vânzări de Lamborghini, Ferrari, Bentley. Va scădea şi producţia de vile cu piscină pe cap de locuitor. Aşa că să ne mai lase Europa în pace.

 

Petru Tomegea

Marea politică la mica înţelegere

 

 

Spectacolul mediatic cu trupe antitero înarmate până în dinţi şi cătuşe fluturate naţiei ca un steag victorios arată că ceva e putred nu în Danemarca lui Hamlet, ci în România celui de-al XXI-lea secol. Se luptau mascaţii cu mafioţi periculoşi, cu terorişti versaţi, gata să tragă din orice poziţie? Da’ de unde. Cu fraţii lor aflaţi tot în uniformă. Garantează cineva că justiţiarii o fac în numele dreptăţii? Nimeni. Poate demonstra cineva că în celelalte sectoare nu e la fel? Din contră.

Nu trebuie să fii politolog să-ţi dai seama că statul nostru de drept a fost construit să slujească doar interesele găştilor, ale clicilor ajunse la putere, iar fundamentele sale, poate corecte pe hârtie, n-au funcţionat niciodată decât în măsura în care li s-a permis. Iar de permis li s-a permis doar atunci când fie un străin de sistem se făcea că nu pricepe, fie existau presiuni internaţionale şi populare uriaşe care nu lăsau loc de întors. În rest, statul a fost muls metodic de orice vlagă, chiar cu riscul de a nu avea unde depozita „rezultatele muncii”, ori chiar de a le arunca, numai să nu ajungă în mâna poporenilor luaţi de proşti. De aceea am fost, suntem şi vom fi cel mai sărac popor european.

Cum s-a ajuns aici? Simplu: prin nerespectarea principiului separaţiei puterilor în stat. Clamat imediat după revoluţie de către partidele istorice, a fost acceptat doar formal în Constituţie şi nu în integralitatea sa. Niciodată nu s-a îndoit nimeni că vor fi ingerinţe ori de câte ori un lider tare va avea nevoie. Dacă până deunăzi lucrurile stăteau cumva în echilibru, nu între cele trei puteri, ci între stat şi buzunarul propriu al demnitarului, în sensul că ciupeala bişniţăreasco-politică era mai cu perdea, după alegerile din 2008 puterea câştigătoare a luat toată ţara în stăpânire. Preşedintele declarat jucător cu de la sine putere încă din 2004 a numit pe cine şi de câte ori a vrut prim ministru, miniştri etc., iar politizarea funcţiilor, a se citi „subordonarea politică a celorlalte două puteri”, a coborât până la posturile cele mai umile. Peisajul a devenit monocolor. Bate în portocaliu. Rezistenţe firave au fost doar la CSM şi în justiţie, cu excepţia procurorilor care de la Stalin încoace flanchează cu credinţă garda puterii.

Acum când putreziciunea îşi împrăştie duhorile pe întreg mapamondul, când politizarea oranj a fost singura ideologie modernizatoare a statului, când oamenii puşi acolo să aplice politica puterii au mutat statul în buzunarul propriu ori în trezoreria de partid, cum zice presa, nu poţi arunca vina asupra trecutului, nici asupra Opoziţiei. Nu ea a numit oamenii pe posturi, nici şefii din vămi, nu ea dispune controale la întreprinderile „indisciplinate”, adică neplătitoare de taxă Pasat. Marea corupţie nu poate avea decât culoarea puterii.

După arestarea plevuştii din vămi, va veni alta cu aceleaşi apucături. Atât timp cât organizarea e sistemic viciată, nu piramidă ca în ţările mai răsărite, ci pâlnie prin care seva ţării se colectează în beneficiul mahărilor de partid, mass-media rămân sceptice că organele de anchetă vor aborda la fel de dur importul de produse alimentare şi bunuri de larg consum, sufocant pentru economia românească. Trenurile, vapoarele, cargourile aeriene intrate în ţară vor rămâne pentru noi o mare necunoscută. Care, odată dezlegată, va scoate la iveală adevăratele cauze ale crizei noastre atipice, ale desfiinţării unor sectoare vitale din agricultură, zootehnie, ale falimentării mai tuturor întreprinderilor. Atunci se va vedea de ce preţurile, tarifele, impozitele cresc doar în România, în timp ce în ţările democratice scad.

Toate acestea n-ar fi fost posibile dacă partidele şi-ar fi văzut de politică, Legislativul, de întocmirea unor legi cât mai bune, Executivul, de aplicarea programului de guvernare aprobat în Parlament, iar Justiţia să le urmărească pe toate şi să condamne punctual orice derapaj. Ceea ce nu s-a întâmplat.

 

Petru Tomegea

 

 

Debandada politică şi criza de identitate

 

 

Istoricii şi sociologii nu fac o pasiune din a defini identitatea românească, iar în lipsa unor formulări ştiinţifice spaţiul public naşte monştri: ne-am umplut iarăşi de mămăligă bleagă, hoţie, prostie etc. Or identitatea colectivă se bazează pe convingerea indivizilor că au caracteristici fundamentale comune şi că aparţin unei comunităţi geografice, lingvistice, culturale. În Constituţie ideea apare la art. 6, reglementând „dezvoltarea şi exprimarea identităţii” minorităţilor naţionale şi a românilor din străinătate. Astfel, legiuitorul se referă doar la excepţii, lăsând pe dinafară 20 de milioane de majoritari.

Confuziile identitare s-au accentuat după integrarea în UE şi încercarea de rebranding naţional prin selectarea anuală a unor personalităţi reprezentative. Amestecând merele cu perele, pe soclul identitar au urcat futbolişti, bişnişari şi cântăreţi lângă Eminescu, Ştefan cel Mare, Carol I.

Consecinţele acestei stări de fapt sunt tot mai frustrante. Necunoaşterea, nerespectarea, neasumarea particularităţilor identitare au determinat slăbirea forţei, a coeziunii, a eficienţei statului, a partidelor, alianţelor, a organizaţiilor profesionale şi social-culturale. Individul, lipsit de conştienţa identităţii, îşi pierde pofta de a se integra într-o comunitate locală sau naţională. Fenomenul tulbură naţiunea noastră tot mai răzleţită, mai fărâmiţată. Este şi efectul pervers al societăţii de consum, al globalizării. Nimeni nu ne-a pregătit să le facem faţă.

Dorinţa de integrare în structurile europene a constituit în realitate semnul căutării febrile a unei alte identităţi, poate mai onorabile, iar amânarea sine die a admiterii în spaţiul Schengen e consecinţa directă. Prinsă în bătălii politice pe te miri ce, nici intelighenţia nu reuşeşte să-şi păstreze identitatea, primul simptom al desţărării, al dispariţiei ca neam. Frica de a fi acuzată de naţionalism  a determinat-o să evite până şi o punere corectă în termeni.

Or criza identitară declanşată în ’89 are repercusiuni devastatoare: imposibilitatea coagulării mişcărilor politice veritabile în jurul câtorva doctrine, dificultăţi insurmontabile la punerea în operă a programelor reformatoare, căutarea inamicului printre adversarii politici. Instituţiile statului de drept se comportă haotic: preşedinţia nu mai încape în regulile constituţionale, încercând prin orice mijloace să-şi sporească puterea în dauna celorlalte, guvernul n-a putut lucra coerent nici chiar pe vremea consensului iliesc, miniştrii, în goană după notorietate, îşi încalecă unii altora prerogativele, iar coaliţiile n-au fost în stare să gestioneze până la capăt vreun mandat. Lucrul în echipă rămâne un examen dificil. Serviciile secrete au şi ele atribuţii asemănătoare, de aceea îşi macină energiile, fondurile pentru a se război între ele. Nesigure identitar, pică în plasa pescuitorilor în ape tulburi.

Cel mai atins de fenomenul pierderii identităţii este individul. Învinuită mereu de excese patriotarde şi protocronism, şcoala şi-a diminuat nepermis de mult activitatea de cultivare a unui real patriotism, prin cunoaşterea, înţelegerea datinilor, a tradiţiilor, a fenomenelor de continuitate şi evoluţie social-istorică, iar familia, comunitatea şi-au abandonat rolul formator.

Din cauza confuziilor între credinţa în Dumnezeu şi respectul faţă de instituţiile de cult, românii îşi declară în cvasitotalitatea lor încrederea în biserică. În fapt, relaţiile lor cu sacerdoţii au devenit preponderent formale, credincioşii căutând, ca şi în occident, o relaţie directă cu divinitatea.

Individul se simte dezlegat şi chiar lezat de convenţiile sociale, îşi părăseşte meleagul natal la primul impuls, iar ţara va pierde o treime din populaţie în viitorul deceniu. Criza îşi întinde tentaculele asupra mass-mediilor, mereu corigente la subiectele identitare, asupra instituţiei cercetătorului, a omului de ştiinţă, incapabili să se dedice propriului popor.

 

 

Petru Tomegea

 

 

 

 

 

 

 

Puterea la lumina flăcării violet

 

Între idealurile paşoptiste, lupta cu superstiţiile şi obscurantismul ocupa un loc de seamă. Chiar şi ortodoxia în perioada ei de europenizare a susţinut şi promovat cunoaşterea, situându-se împotriva credinţelor primitive. Temelia viitorului stat român nu putea fi aşezată pe eresuri populare şi analfabetism, pe înapoiere şi sărăcie. Graţie unor ample lucrări de culturalizare făcute cu metodă şi tragere de inimă, România s-a aşezat în jumătate de secol între naţiunile europene.

Comuniştii au transformat învăţământul în monopol al ştiinţei şi culturii, dar au scos biserica din ecuaţia socială. Revoluţia tehnico-ştiinţifică (cf. Mario Bunge, Treatise on Basic Philosophy) trebuia să devină singura forţă nu doar de producţie, ci şi mobilizator-modernizatoare a societăţii. Numai că pospaiul de cunoştinţe despre lume şi viaţă promovate prin mass-media proletcultiste ori broşuri distribuite gratuit, fenomen lăudabil în esenţă, nu a prea ridicat nivelul de civilizaţie, dacă-l comparăm cu avântul fantastic cunoscut în Apus. Populaţia rurală, lipsită de învăţătorii ei tradiţionali, arestaţi ori deportaţi, a rămas lipită de biserică, dar funcţia culturalizatoare a acesteia dispăruse.

După Decembrie ’89, câţiva scriitori, artişti ca Ioan Alexandru alături de unii politicieni luminaţi au încercat să retrezească fiorul paşoptist al ridicării naţiunii prin cultură, dar glasul lor nu a reuşit să genereze o masă critică în favoarea unui învăţământ eficient pentru maturi. De aceea poporenii pricep cu mare greutate rolul lor esenţial în selecţia şi determinarea factorilor politici necesari bunăstării, lăsându-se manipulaţi cu mare uşurinţă. Or, atâta vreme cât se vor obţine mandate prin înşelăciune şi ipocrizie, şansele ieşirii din fundătura actuală sunt minime.

Ştiinţele economico-sociale nu şi-au pus amprenta hotărâtor asupra activităţii Executivului autohton de moment ce deciziile sale nu ies din sfera hazardului şi a norocului. Nesiguranţa dregătorilor se manifestă prin repetiţia obsesivă e relativelor condiţionale: în caz că, dacă, de, cu condiţia să, atât de frecvente în discursul primului ministru, că oricine ghiceşte ezitarea, teama de eşec. Semn că abordarea ştiinţifică, expertiza şi competenţele lipsesc.

Gândirea politică universală nu prezintă interes pentru oamenii puterii, iar strategiile puse în operă nu depăşesc stadiul folcloric, ori cel mult al lui Niccolo Machiavelli. Primii oameni în stat recunosc fără jenă că nu pot face reforme decât prin frică, forţă şi coerciţie. De aici rolul şi încrederea disproporţionat de mari acordate organelor de ordine, de represiune şi serviciilor secrete. Căci nu altceva vrea să însemne imensa desfăşurare de mascaţi în vămi, în timp ce în Parlament corupţia puterii e tolerată. De aceea nici nu poate fi vorba de bună guvernare.

Situaţia fără întoarcere era previzibilă încă de la alegerile din 2004. A fost prima dată când un partid şi candidaţii săi au apelat la parapsihologie, ocultism, vrăjitorie prin implicarea unor şamani, vrăjitori şi secte, inclusiv MISA, ori culte religioase în câştigarea puterii politice, iar în 2008-2009 lucrurile au degenerat cu totul, ajungând subiecte de prima pagină în mediile româneşti şi internaţionale. În era revoluţiei tehnico-ştiinţifice mondiale, a cibernetizării tuturor domeniilor vitale ale societăţii, defazarea noastră e mai vizibilă ca oriunde şi oricând: diriguitorii îşi năimesc horoscoape zilnice şi de perspectivă, şi-au angajat viitorologi, astrologi, pentagrame de focusare a şansei, iar costumaţia lor presupune câteva accesorii obligatorii, de la cravate, la inele vrăjite, colorate în violet. Un astfel de personaj care supraveghează şi contracarează atacurile energetice e nelipsit  din suita prezidenţială.

Nu e de mirare că o putere care crede în ştiinţe oculte şi practică obscurantismul medieval nu-şi poate scoate ţara din criză, nici nu se bucură de vreun fel de consideraţie la curţile europene.

Petru Tomegea

Ziare.com

UDMR între realpolitik şi Mitică ot Dâmboviţa

 

 

După anunţarea congresului şi retragerea dlui Bela Marko de la preşedinţia UDMR, în spaţiul public s-a iţit un cor de sirene cu ode despre pragmatism, înţelepciune, corectitudine de care ar da dovadă formaţiunea maghiară. O adevărată oază de europenism în mlaştinile politice valahe! Nicio vorbă despre oportunism, populism, politicianism, naţionalism agresiv, acuzaţii obsesive ale ultimelor două decenii.

Dacă Puterea şi Opoziţia au dorit atragerea UDMR în construcţii politice necesare fie guvernării, fie dărâmării acesteia, mass-media ar fi putut manifesta reţinere şi obiectivitate. Căci orice analiză raţională arată că puţine sunt lucrurile care-i deosebesc pe udemerişti de restul clasei politice: consecvenţa şi abilitatea negocierii, câţiva lideri de factură europeană, pragmatici, buni comunicatori.

Din 1996 au urmat neabătut un soi de realpolitik, teorie fondată de Ludwig von Rochau şi aplicată cu mare măiestrie de Otto von Bismark, vrăjiţi mereu de farmecele puterii. Or asta nu e doctrină, ci oportunism sadea şi, de ce nu, machiavelism: ca să obţină diverse favoruri bugetare şi forme de autonomie culturală, social-educativă, de peste un deceniu tot ameninţă cu ieşirea de la guvernare. Unii îi zic şantaj.

Însă odată cu admiterea în UE, în condiţiile egalităţii de şanse a tuturor cetăţenilor, indiferent de naţionalitate, n-ar trebui ca scopul, interesul etnic să mai scuze mijloacele. Deja discriminarea pozitivă le-a adus alocaţii mai mari pentru şcolile şi instituţiile lor culturale, deja în învăţământ s-a produs segregarea, iar spargerea modelului cultural multietnic al Universităţii Babeş-Bolyai este râvnită cu ardoare.

Ca să-şi legitimeze statutul şi pretenţiile, militează de ani buni pentru Legea minorităţilor. Declară fercheşi că vizează autonomia teritorială, deşi Constituţia, cutumele europene o interzic. Dacă celelalte formaţiuni se revendică fie şi declarativ de la ideologii, udemeriştii negociază nu de pe poziţii ideologice de partid, ci de reprezentanţi de facto ai entităţii maghiare din România, ceea ce nu are a face cu democraţia. Ca şi cum toţi maghiarii ar fi membri de partid.

În ultima vreme, se vorbeşte de existenţa mai multor platforme ca liberală, populară ori social-democrată, vizibile şi în noul statut. Deocamdată însă stadiul e pur formal.

Cine vrea să se convingă de roadele pragmatismului şi ale realpolitik-ului formaţiunii dlui Bela n-are decât să treacă prin Secuime. Realitatea e mult mai crudă decât o spune discursul său modern: aceeaşi sărăcie lucie bântuie localităţile din Cele Trei Scaune, aceleaşi uzine şi fabrici ori foste CAP-uri, IAS-uri în paragină, staţiuni cândva frecventate de turişti, azi o ruină, drumuri impracticabile care numai şosele nu sunt, şcoli neîngrijite, oameni la fel de amărâţi ca pretutindeni…

Dar partea cea mai dureroasă o constituie munţii golaşi, generatori de puhoaie catastrofice, ca şi în Bucovina, Ţara Vrancei, Banat. Aceeaşi nepăsare criminală a puterilor locale ca peste tot. Înapoiere fără leac. Ca şi cum nici n-am fi intrat în Europa civilizaţiei şi a bunăstării.

Populaţia suferă de aceleaşi necazuri: servicii derizorii, sănătate precară, un număr mic de baroni putred de bogaţi, mai toţi lideri de vază ai comunităţilor maghiare, ceva clasă mijlocie de comercianţi şi industrie mică alături de marea masă a poporenilor.

Spaima cea mare a UDMR e că le emigrează conaţionalii, cei mai mulţi în Ungaria, dar acum se duc unde văd cu ochii, iar posibilitatea de a rata intrarea în Parlament bate la uşă.

Dacă până deunăzi erau simbolul unităţii, acum Partidul Civic Maghiar şi dl Tokes Laszlo, inspiraţi de modelul Kosovo, îi îmboldesc pe secui cu revanşa istorică asupra Trianonului. Agită apele şi în PE. Căci în vremuri grele extremismele o duc bine.

Numai sărăcenii lor şi ai noştri sunt fraţi, iar alunecosul Mitică de Dâmboviţa joacă ceardaş cu Ianoş după fluierul marelui baci. Pita, slana şi pălinca însă sunt pe sponci.

 

Petru Tomegea

 

 

 

 

Glonţul dlui Boc, pisica şi paraşuta

 

 

 

 

 

Guvernanţilor le plac metaforele. Manevrând prost puşca şi cureaua lată, dlui Boc i-a trecut glonţul (UDMR) al crizei pe la ureche. Dl Stolojan a pierdut şi el pisica. Una cu şapte vieţi, numită PD-L. S-a îngrăşat, pierzându-şi agilitatea. Aşa e la Putere. Pe noi ne-au trecut fiorii când glonţul ne-a făcut o rană de 40% în buzunar. Dacă ne luăm după presa duşmănoasă, curând ne va lovi în stomac. Dintre toate bunurile scumpite, alimentele se vând în foiţă de aur.

Bunicii spuneau că nu s-a răbdat de foame până la venirea bolşevicilor. O felie de pâine şi-o cană de lapte se găseau pentru fiecare. De altfel, pe vremea mult hulitei moşierimi, bursa cerealelor se afla în România. Eram grânarul Europei. Vapoarele, trenurile nu dovedeau să le transporte în toată lumea. Copiii nu învaţă la şcoală despre hărnicia strămoşilor, ci despre războaie şi răscoale, de la 101 după Hristos la 1821, 1907… Ştiu mai multe despre domni decât despre plug. Dl Boc nu face excepţie.

Pe timpul lui Odi şi Sini se zicea că românii n-au papă, dar au papa. Dacă activul PCR se aproviziona de la magazine cu circuit închis, clasa muncitoare fugea la ţară să-şi îngrijească ogorul şi porcul din bătătura părinţilor. Cei harnici se descurcau. Deşi aveau de toate, adică taki-muri, adidaşi, fasole ouşoare şi, rareori, salam cu soia – certificatul de român get-beget.

Azi, în afară de bani, nimic nu ne lipseşte: rafturile gem de produse: cartofi, salată şi morcovi de Turcia, ceapă de Italia, usturoi de China, carne de Argentina, mere poloneze, brânză franţuzească, vin de Spania, flori de Olanda… De pe hartă a dispărut ţăranul român. Nu mai e pe câmp, ca-n jocul de demult. Îşi mută locul în câmp cu verdeaţă.

Ca să ne arate cât de fericiţi suntem noi cu cvartetul BUBA la putere, un filozof portocaliu ridica în slăvi conducerea înţeleaptă şi binefacerile crizei. Cică recesiunea a venit cu oportunităţi extraordinare, fiind adevărată mană cerească. Dar mana nu se referea la agricultură, evident, ci la reforme, a statului, a şcolii, a administraţiei şi ce-o mai fi. Aşadar, reformă pe pâine. Cu mult circ. Mesajul era clar: grâu, barabule, porci etc. putem lua de oriunde, dar în ţară vom cultiva numai soiurile portocalii, bine reformate. Doar ele dau rezultate scontate.

Însă am luat plasă cu armăsarii, nebunii şi regina vămilor. Ni s-a spus că justiţiarii sunt pe urmele lor, iar clipa când mita din vămi va îngrăşa pensiile se apropie. Or nici vorbă de aşa ceva. Voiau numai s-o strângă de gât pe bogata regină ca să le dea mai mulţi bani.

Însă filozoful avea dreptate. Atâta doar că oportunitatea era în altă parte. Preţul pentru papa de zi cu zi a luat-o vertiginos în sus de luni bune, în toată lumea, dar guvernanţilor nu le trece nimic prin cap. Ocupaţi până peste poate să se eternizeze în funcţii, nici n-au observat că, pregătind o campanie agricolă ca la carte, România cu adevărat ar putea ieşi din necazuri în doar un an.

Cultivând tot terenul arabil, înmulţind şeptelul, reaşezând corect relaţiile între producători şi negustori, vistieria statului s-ar umple de bani. Însă, dacă tragere de inimă nu e, nici Doamne-ajută nu e! Lor le convine importul. Ei iau mălaiul, iar nouă ne lasă tărâţa. Dar asta trebuie s-o spună numai ei înde ei, la ureche, să nu dea subiecte agenturilor moguleşti. Aşa grăit-a stăpâna.

A venit să-i trezească la realitate însuşi dl Cioloş, înalt comisar european pentru agricultură, dar goarna sa a sunat degeaba. Nu l-a auzit nimeni. Toţi erau prinşi în bătălii care pe care în comisii de integritate şi congrese de bătut mărgica. De şapte ani caută cu înfrigurare echilibrul între coeziune şi reforme. Or când reformele n-au conţinut, unde să stea biata coeziune?

Între timp, oportunitatea s-a veştejit. Deja e prea târziu: ţăranii s-au apucat de lucru. Fiecare îşi cultivă cât îi trebuie. Agricultură de subvieţuire. Vom trăi din exportul de banane. După ce au pus la pământ ţara, ne ţine paraşuta dl Videanu.

 

Petru Tomegea