Un sondaj realizat printre cursanţii de la jurnalistică şi filosofie a trezit mirare: aproape toţi intervievaţii şi-au manifestat preferinţa pentru „meseria” de analist politic, fenomen postrevoluţionar ajuns la saturaţie.
Dacă mediile de informare totalitare au impus restricţii drastice, singurii acceptaţi ca atare fiind activiştii propagandişti atent selectaţi şi supravegheaţi de securitate, după schimbările din ’89 li s-a alăturat o mulţime pestriţă de comentatori, cei mai mulţi fără niciun fel de afinităţi, studii sociologice, politice ori economice, mai toţi cu interese partizane prost mascate, înfrăţiţi într-o coterie ordinară pentru a contracara intrarea „nechemaţilor” în sistem.
În scurt timp, mediile autohtone au ajuns să fie dominate autoritar nu de conţinutul nou al discursului politic, de pregătirea, informarea corectă a cetăţenilor, de abordări realiste, ci de inşi specializaţi în desfiinţarea adversarilor politici, televiziunea, presa, radioul devenind redutabile arme pentru compromiterea oricărei opoziţii.
Cu toată dorinţa tinerilor de a deveni curând analişti politici, un fel de modă dar şi blestem, alături de realizatorii de insipide talk-show-uri, sărăcia tematică, lipsa de profesionalism, cantonarea în solda interesului partizan şi nu a celui general rămân deficienţele grave ale majorităţii produselor „analitice” încă în vogă. Particularităţi româneşti prin excelenţă.
La o primă vedere, „analizele politice” din mediile audio-video şi scrise se încadrează cu uşurinţă în câteva tendinţe: 1. Reactive – determinate de evenimente imediate; 2. Induse – arareori din sfera elitelor cultural-ştiinţifice, ci a celor politico-economice; 3. Contrareactive – se doresc un fel de „punere la punct” a celorlalţi şi 4. Generatoare de „viruşi” (manipulatori) – zvonuri, intrigi, confuzii, cacofonii precum: moartea coaliţiei de la guvernare, Ixulescu îşi – nu-şi depune candidatura, ba da – ba nu divorţează, cearta dintre ai noştri tari ca brazii şi ai voştri vai de mama lor, oculta şi finanţa mondială, înţelegeri / tratative secrete, defavorabile „rromânilor”, ori alte sperietori, îngroziri destinate analfabeţilor cu pretenţii şi semidocţilor. Creând notorietăţi, ele permit multor pescuitori în ape tulburi să obţină demnităţi publice, deşi competenţele nu le dau vreo şansă, testarea psihologică nefiind obligatorie.
Între temele reactive, au dominat spaţiul public: răpirea de poveste a jurnaliştilor, impeachnent-ul prezidenţial, subiectele întărindu-ne concluziile că important este să-ţi dai cu părerea, să baţi cât mai atractiv, original câmpii şi nu să studiezi implicaţii, să decodezi informaţii distorsionate, apoi corupţia, ca decor obsesiv, cu tandemul năbădăios al amazoanelor puterii, avatarurile reformei în educaţie, demisia / ne-demisia guvernului şi pregătirea alternativei „din umbră”, dar fără profesionalismul britanicului „shadow government”.
Se cuvine o observaţie tranşantă: aşa-numitele „analize”, înscrise în ariile tematice de mai sus, sunt de fapt informaţii de presă comentate „ad usum delphini”, unele vârtos condimentate lexical-argotic şi plasate insidios de o parte sau de alta a spectrului politic. S-au pliat în totalitate pe evenimente recente, după principalele preocupări ale aleşilor, specialiştii bătăliilor mediatice: C.T.Popescu, I. Cristoiu, Sorin Roşca-Stănescu, Alina Mungiu-Pippidi, Roxana Iordache pe blog, Victor Ciutacu, M. Tucă, A. Ursu, I. Boda, adesea vizionar-oracular, talentatele Lelia Munteanu, Tia Şerbănescu, pentru a-i cita doar pe câţiva la întâmplare. Cititorii le aşteaptă mereu articolele, câteodată bârfe, presupuneri, unele calomnioase. Stilistic, excelează prin fraze comune, anoste, doar ultimele fiind recunoscute după stil, iar părerile proprii dau pe dinafară de preaplinul încrederii în sine, fără a se chinui măcar să privească lucrurile dintr-o perspectivă de preferat ştiinţifică.
Barometrul gândirii politice autohtone îl constituie analizele tematice induse spaţiului public prin efortul unor reviste de ţinută academică precum 22, Observator cultural, Idei în dialog, Dilema şi al unor ziare devenite, spre cinstea lor, adevărate tribune pentru universitari precum C. Pârvulescu, Andrei Cornea, Emil Hurezeanu, Zoe Petre, Andrei Brezianu, din când în când Stelian Tănase, care de o bună bucată de vreme pun în discuţie cele mai importante subiecte, unele preluate în domeniul luptei politice curente: aspecte ideologice, UE, politica externă, amatorismul clasei politice interne, abordări legislativ-constituţionale, trecutul recent etc. De mare folos au fost editarea şi comentariile operelor unor F. Fukuyama, S. Huntington, J. K. Galbraith etc. Trebuie apreciat travaliul unor eminenţe precum Tom Gallagher, „Furtul unei naţiuni”, de ce nu, Emil Constantinescu, „Adevărul despre România”, Tony Judth, „România, o ţară la fundul grămezii”, Jonathan Eyal, Denis Deletant, surse inepuizabile, fundamentate ştiinţific pentru o corectă punere în termeni. Evenimentul politic e studiat sistematic, actanţii nu sunt condamnaţi otova, toţi o apă şi-un pământ, pentru că sunt şi politicieni de nobilă stirpe care au onorat cu numele lor o naţie întreagă: seniorul Corneliu Coposu, „memorandistul” Ioan Raţiu, conu’ Alecu Paleologu, Ioan Alexandru, M. Şora, A. Marga, M. Isărescu.
Pe tărâmul analizelor contrareactive s-au evidenţiat mereu Dinu Patriciu, Adrian Năstase, sau alţi politicieni pe bloguri.
Generatori de „viruşi” rămân Dan Andronic, specializat în crearea unor curente de interpretări pro domo sui ori internauţi încuibaţi în „haite”. A se adăuga mulţime de bloggeri temporar înhămaţi la demolarea unor mituri politice.
Aşteptăm cu optimism profesionalizarea comentariului, asumarea conştientă a interesului general, reaşezarea tematică în domenii arzătoare ale vieţii publice, fiindcă ocolirea cu seninătate a subiectelor etern dureroase ca: realizarea unităţii naţionale, reforma morală a societăţii, eradicarea sărăciei, progresul învăţământului şi al educaţiei vor amâna sine die şansele noastre de emancipare.
Petru Tomegea,
Cambridge
Petru Tomegea - ePolitica 