Disputa între intelectuali ai puterii şi ai opoziţiei sau neînregimentaţi politic a devenit prima polemică postdecembristă cu subiect şi predicat. Ea se circumscrie contextului identitar tulbure al unei clase în plină evoluţie. Din păcate, ţinuta moral-filosofică nu mai are aproape nimic din înălţimea spirituală a primului său puseu interbelic, când nume grele ale culturii naţionale au intrat în dialog pe tema implicării oamenilor de artă şi ştiinţă în actul de guvernare. Ca participant la viaţa publică şi cititor de gazete, te simţi ofuscat când vezi savanţi căzuţi în patimă politicianistă, principala grijă fiind desfigurarea inamicilor, şi ei cărturari, vinovaţi că au altă orientare politică. Înseamnă că polarizarea vieţii româneşti e una iremediabilă dacă înţelepţii înşişi nu se pot acomoda într-o democraţie, cu bune, cu rele, că percepţia lui „homo politicus” e mai aproape de „zoon politikon” decât de ştiinţele sociale, filosofie şi operele marilor gânditori.
Cuprinşi de sindromul „noli me tangere”, „intelectualii lui Băsescu” se simt frustraţi şi chiar mânioşi când detractorii îi aşază în aceeaşi linie cu guvernanţii acuzaţi de agravarea crizei, ceea ce dă de bănuit: când au intrat în tabăra puterii cu gând să decidă ori să influenţeze ei înşişi viitorul şi prezentul patriei, ştiau bine că îşi pierd statutul de independenţi şi se expun ca activişti de partid, poziţie ingrată ce le poate aduce pierderea onorabilităţii de somităţi ale culturii, ale ştiinţei şi chiar oprobriul celor nemulţumiţi de actele aleşilor. În plus, de aici şi până la desfiinţarea personalităţilor de altă părere n-a fost decât un pas, făcut cu mare uşurinţă de mulţi dintre ei, dar şi de analişti, comentatori grăbiţi să le poarte măcar o zi cununa de lauri. Din păcate, prinşi în tot felul de treburi „înalte”, activitatea lor ştiinţific-didactică nu mai e prioritară.
În disperare de cauză, încă înainte de 2004, s-au integrat în stafful liderului perceput ca salvator punând umărul la înlăturarea regimul iliesc, l-au susţinut apoi pentru câştigarea celui de-al doilea mandat, deşi pentru asta a fost nevoie de mită şi alte taşmacherii electorale, după cum scrie presa. De aceea, irascibilitatea lor pare inexplicabilă: şi-au asumat un crez politic, legitimându-l prin autoritatea morală a carierelor de excepţie, iar acum suportă consecinţele. Or polemica antebelică punea accent pe sensul cunoaşterii (L. Blaga) şi pe aspectul ei moral. N-ar fi fost nenorocire dacă, în calitate de „boieri ai minţii”, şi-ar fi alcătuit o platformă ideologică, sau ar fi constituit barem un think tank, un grup de reflecţie, însă ei s-au „lipit” de omul „carismatic”, de grupul său de comilitoni, de politicieni cu păcate reflectate pe larg de mass-media. Nu în ultimul rând, pentru „eforturi”, au acceptat recompense răsunătoare. Fireşte, „minima moralia” ne obligă să credem că le-au şi meritat. Oponenţii tocmai aici cad în eroare, că în loc să-şi privească adversarii de idei măcar prin prisma binelui şi a răului, îi condamnă grosso modo că se află de partea nepotrivită a baricadei, ţintindu-le şi opera. Or numai fundamentaliştii pun la îndoială validitatea cărţilor lui Cioran şi Sadoveanu pentru că s-au pus în slujba unor mişcări politice blamate azi.
De remarcat că, în ultimii doi ani, querella elitistă şi-a făcut loc în spaţiul public concomitent cu o altă variantă a democraţiei originale, meritocraţia. Asta ca reacţie atât împotriva incompetenţei, a partitocraţiei acaparatoare cât şi a numirii în funcţii a prea multor plutocraţi cu averi imense, dar dubios acumulate, pe când înţelepciunea, ştiinţa şi expertiza ar fi putut crea bunăstare, sau măcar credibilitate şi speranţă. Simţind vântul în pânze, social-democraţia readuce în discuţie modelul ideal sărac şi virtuos, iar gâlceava capătă proporţii şi din cauza crizei, a inundaţiilor, când ochii mulţimilor se îndreaptă încrezători spre elite, aşteptate să scape ţara de belele.
Polemica a atins cote ignobile după apariţia cărţii „Idolii forului” de Sorin A. Matei şi Mona Momescu. Ideea unei „clase de mijloc a spiritului” privită ca for al unei societăţi în derivă n-ar trebui să deranjeze, nici să ameninţe statu quo-ul câştigat de elita deja (re)confirmată. Interesele tuturor se pot armoniza în actul de participare la treburile cetăţii. Ceea ce nu se întâmplă. De altfel, realizarea unei baze mai largi a fenomenului elitist ar democratiza viaţa spirituală monopolizată în mare parte de oamenii puterii, ar da naştere emulaţiei şi ar permite o selecţie riguroasă a celor ajunşi în vârful ierarhiei.
Partea intrigantă a acestei polemici este că ambele tabere susţin cam aceleaşi idei, dar punerea lor în operă o văd cu actanţi diferiţi. Ideologic, disputa miroase a politicianism vulgar, cramponându-se ca de atâtea ori în istorie de pro şi contra, ceea ce l-a determinat pe Creangă să exclame, spre hazul unei întregi adunări electorale, „eu sunt pentru contra”. Din cât se vede, cinismul e o constantă a vieţii noastre intelectuale: filosofi, scriitori, poeţi, artişti arhicunoscuţi pentru serviciile aduse puterii, continuă de pe poziţia independenţilor atacurile împotriva celor de altă opţiune, depăşind sfera conceptualului. Au apărut şi victime colaterale, inclusiv postume, precum eminentul cărturar Adrian Marino, semn că limitele omeneşti ale confruntării au fost demult depăşite.
Ca observator, e greu de înţeles de ce trebuie sacrificată una dintre părţi de moment ce ambele gândesc la fel, doar semnificaţiile fiind personalizate, căci toate ţin de umanitatea noastră, puterea şi opoziţia, stânga şi dreapta, bogăţia şi sărăcia, înţelepciunea şi prostia, frumosul şi urâtul, contrariile coexistând paşnic în anumite proporţii în orice societate. Contează doar sensul, efortul de a-ţi sluji semenii, binele şi valoarea, nu umorile şi vanităţile.
Petru Tomegea
Petru Tomegea - ePolitica 