Fără să ne dăm seama, teoria politică românească îmbogăţeşte pe zi ce trece patrimoniul universal cu contribuţii neaoşe, cu categorii, noţiuni dintre cele mai originale. Ne-ar trebui zile întregi să lecturăm în presa cea de toate zilele miile de pagini de o concreteţe şi o ingeniozitate copleşitoare, căci, vorba unui hâtru, realitatea depăşeşte orice închipuire.
Punctul de plecare se află în germ. Schmecker, „om cu gust rafinat” (cf. Tiktin), dar sensul i-a fost stâlcit de timpuriu, pe la începutul secolului al XIX-lea, de către balcanicul medieval „teşmec”, „înşelăciune”, cu deriv. „teşmechér” (cf. Şăineanu), var. „taşmacher”, a taşmacheri, taşmacherie, din belşug reprezentate în limbajul colocvial şi literatura populară. Nenumărate expresii, locuţiuni, mai cu seamă verbale, colorează exprimarea de la cel mai înalt nivel, până la argou şi limbajul de cartier, iar în deceniul actual s-au creat noi sintagme: „şmecherie politică”, „băieţi şmecheri”… Cu toată stăruinţa documentării, n-am reuşit să regăsim noţiunea în tratatele internaţionale de ştiinţe sociopolitice.
Obiceiul, ca şi cuvântul, se învaţă temeinic, de la vârste fragede. „Fii şi tu mai şmecher”, îl sfătuieşte mama pe proaspătul învăţăcel, adică să se impună prin orice mijloace în faţa colegilor şi a dascălilor. Astfel îşi încep cariera „glorioasă” odrasle pline de isteţime, de îndrăzneală, transformate odată cu primul „succes” în tupeu. La ieşirea de la cursuri, deprind cu lacrimi fierbinţi ce înseamnă „taxa de protecţie”, rămânând fără mobil, bani, lucruşoare mai ochioase.
Insolita „taxă” nu e nouă. Şi nici brand autohton. Am văzut-o în toată „splendoarea” ei în Ucraina rakeţilor, prezenţi contondent şi pe meleag valah, în Polonia lui Lech Walesa, în Bulgaria, Serbia. La noi, modelul a fuzionat cu „pontoarsa” hoţilor cu ştaif: acţionează pe bază de „pont” referitor la bunurile unor persoane neajutorate, ori plecate de acasă, la geanta cu euroi lăsată în maşină, la contul gras din bancă, dar, în schimb, posesorul informaţiei vrea „fifty-fifty”. S-a luat ca molima în spaţiul public, la TV, în ziare, unde a fost „promovat” cu nonşalanţă de distribuitori. Ca orice câştig fără efort. A contaminat cartiere mărginaşe, pieţe, oboare şi târguri, unde nu puteai să deschizi tarabă, chioşc sau boutique fără să-ţi spargă geamurile, să-ţi distrugă marfa, să-ţi sperie clienţii, dacă nu „ieşeai la interval”, dacă nu dădeai „dreptul” de şmecher. Apoi „baştanii” n-au mai apărut pe teren. Nu mai coboară din merţane. Şi-au angajat gorile, brute fără mamă, fără tată, dar cu săbii ningea, topoare, bâte de baseball, lanţuri, lunceaguri şi chiar bazooka, revolvere, cagule, cătuşe. Plus „artele” marţiale. Şi-au extins taşmacheriile în cămătărie, recuperări cu glonţul pe ţeavă, bişniţe imobiliare, studiouri maneliste. N-au avut nevoie de carte ca să calce legi, poliţie, procuratură, justiţie în picioare. Nici să lase în urmă oameni nenorociţi pe viaţă. Câţiva trepăduşi au ajuns, pentru scurt timp, din nebăgare de seamă, la răcoare, dar şi-au coordonat hoţomănia de acolo, „să trăiţi!”.
Cu timpul, pontoarsa a păşit cu încredere în zone tot mai înalte în funcţie de miza momentului. Mirosind cadrul legal slăbănog şi ageamia bancherilor, înşişi funcţionarii băncilor au vândut ponturi ca: luaţi credite în valută la discreţie, oricum n-o să vă ceară nimeni socoteală căci banca intră în faliment şi atunci plăteşte statul din punga sa fără băieri, fie Bancorex, fie Bancoop, fie.., iar taxa de şmecher s-a numit de aici încolo comision. Ce-a mâncat lupul a fost bun mâncat, iar noi toţi buni de plată, datoriile nefiind încă stinse. Leul, atunci jigărit, cât pe ce să-şi dea duhul. Ca să le intre sub piele, şi-au aliat bărbaţi de stat cu influenţă, fiindcă politica, cu moravurile ei uşoare, aflată mereu în pofte, nu poate respira fără biştari. Aşa au pătruns marii şmecheri în lumea bună a saloanelor, stau la masă şi taifas cu aleşii neamului, se încuscresc, fac partide creştine, populare, aşteptând prostimea cu votul. Stau în chiolhanuri de pomină şi petreceri mondene, iar televiziunile se întrec a le transmite live intimităţile. Fac rating.
Amuşinând suculenţa fenomenului, politologi, analişti, mafalde mediatice au căutat nume frumoase, europene pentru rămăşiţe feudale înapoiate. Nu dădeau deloc bine la Bruxelles. În loc de coţcărie, pungăşie, tâlhărie, ciordeală, pilă etc., prea grosiere, s-au scornit termeni moderni precum „abuz”, „trafic de influenţă”, „mită”, „corupţie”, furăciunea fiind primul capitol integrat plenar în UE. Lumea nu s-a prins. Mesajul însă a fost cât se poate de clar: primele sunt ale voastre; spălaţi-vă pe cap cu ele în presă, la televizor, dar celelalte nu-s de nasul tuturor; din buget se înfruptă doar ai noştri; cu metodă. Sub ochii holbaţi în van se produce prima mare diviziune a „muncii”: ai noştri şi prostimea.
Dovedindu-se atât de eficientă, taxa de şmecher a molipsit şi budoarele politicii. Selecţia candidaţilor nu se mai face după criteriile ştiute precum valoare intelectuală, cinste, merit, ci după cât se milostiveşte viitorul ales pentru „binele” partidului şmecher. Altădată paiélele, caftanele nu se dădeau contra peşcheş? Şi apoi, cine se va vedea pe sticlă seară de seară făcându-se că lucrează? Pomenile variază între câteva sute de salarii medii pe economie şi o bună parte dintr-un judeţ hleios. În afara idealiştilor niciodată în stare să adune atâta bănet din salariu, credeţi că mai există cineva să mizeze cu bani munciţi din sudoarea frunţii proprii? I-ar lega cu zece rânduri de noduri. Paralele şterpelite sunt de haram şi ce e de haram…
Concluzia e una de-a dreptul deprimantă: cu cât se „luptă” mai abraş împotriva hoţiei, a corupţiei la înalt nivel, cu atât şmecheria devine mai sufocantă, îşi diversifică softul, iar organismul societăţii e năpădit de cancerul necinstei, al averilor nemuncite. De câtăva vreme, (anti)corupţia a devenit ea însăşi prilej de … hoţie.
Petru Tomegea
Petru Tomegea - ePolitica 