Politica nimicului

Ca oricărui internaut respectabil, mi s-a tăiat pofta de a afla ce şi cum gândesc alţi exploratori mediatici văzând cum se înmulţesc mesajele pe tema „deşertăciunea deşertăciunilor” sau „vânare de vânt”: „angoasa nimicului”, „experienţa nimicului”, „ontologia nimicului”, „ravagiile nimicului”, „teoria nimicului şi a nimicurilor”, „revelaţia nimicului”, „războinicii nimicului”, „nimicul care nimicniceşte” (Heidegger) etc. Dacă am mai adăuga şi termenii înrudiţi semantic precum „nenoroc”, „neşansă”, „imposibilitate”, „n-a fost să fie” etc. de care ne-am lovit în aceeaşi zi, am avea imaginea disperării, a frustrării unei categorii sociale. După filosoful german, deşi nimicul nu atrage către sine, ci respinge, el coexistă cu fiinţarea, aşadar conştientizarea nimicului din viaţa noastră ar putea genera anumite virtuţi. La noi nu prea e cazul.

Din starea de fapt, prezentată mai mult lexical decât fenomenologic, se vede că descurajarea a pus stăpânire pe sufletul multor tineri, căci ei populează site-urile şi forumurile,  ca simpli chibiţi, nu ca participanţi însufleţiţi la mişcările politice. Nu e vina lor. Consecinţele vor fi cele cunoscute: se vor căuta supape de refulare, numai că se vor găsi şi amatori să le canalizeze spre extremisme de stânga ori de dreapta. Aşadar urmează instabilitatea vieţii social-politice şi amplificarea violenţelor de toate tipurile, de la proteste de stradă, la criminalitate. Prestigioasa agenţie americană de analize geostrategice Startfor ne avertizează de ceva vreme că sărăcia, degringolada politică vor scoate lumea în stradă ca în Ungaria lui 2006. La capacitatea noastră de a răbda nu s-a gândit.

Mai plauzibilă rămâne aglomerarea ghişeelor de e/(i)migrare, fie în căutarea unui loc de muncă, fie pentru continuarea studiilor, sau în alte scopuri, numai să se vadă plecaţi. Partea cea mai dureroasă este aceea a imigrărilor, dar statisticile nu se fac publice. Sunt doar pentru „iniţiaţi”. Ca pe vremuri. Odată ajunşi la destinaţie, tinerii descoperă civilizaţii normale: politicul şi serviciile secrete nu-şi bagă coada în viaţa privată a nimănui, din contră, le protejează, iar cariera nu are nimic a face cu mita şi proptelele politice. E de ajuns să vrei să-ţi întemeiezi o familie, să-ţi deschizi o afacere, să-ţi cumperi o casă etc., că îndată eşti căutat de agenţi bancari, de angajaţi ai firmelor de intermediere, bucuroşi să-şi prezinte ofertele. Vor fi fiind şi excepţii, dar principalele condiţii sunt capacitatea, competenţele şi existenţa unui loc stabil de muncă. De aceea, posibilitatea întoarcerii pe meleag natal nu este luată în calcul, iar programele de repatriere anunţate ca mari găselniţe în campanii electorale nu trec niciodată de gargară. Nu le iau în serios nici lansatorii.

Fireşte, într-o ţară care nu reuşeşte să-şi găsească drumul, nici să-şi gestioneze corect resursele, toate categoriile sociale au de suferit. Însă amanetarea viitorului miroase a cinism, cronic, deoarece se împlinesc două decenii de vorbe în vânt. Orice studiu de caz ar scoate în evidenţă inadecvarea celor câteva programe incluzive pentru tineri, impredictibilitatea zilei de mâine şi a carierei, a recunoaşterii meritelor personale, imposibilitatea accederii în funcţii fără a fi umiliţi de politruci, absenţa modelelor morale de succes, performanţele tot mai scăzute ale învăţământului superior, dacă ne luăm după clasamente internaţionale. În plus, reformarea educaţiei nu depăşeşte, cu excepţia Marga, stadiul încăierărilor politice, iar standardele de viaţă, coeziunea socială au fost alterate de instaurarea unei crize greu de stăpânit. Puţine familii se mai încumetă să aibă copii, aşa că perspectivele ca naţiune par sumbre. Arareori în lume scăderea populaţiei a fost atât de dramatică, iar reacţie politică la cele enunţate practic nu există. În fine, dă, Doamne, să fie numai o situaţie de moment.

Ultimele alegeri au scos în evidenţă o dorinţă imensă de schimbare a modului mojic de a face politică. Nu se mai poate tolera în Europa secolului al XXI-lea să te duci după voturi ca la piaţă cu sacoşa, cu găleata, cu plicul şi cu şmecheria, nici să mai umbli cu gogoşi vopsite pe ecranele televizoarelor. Nu se poate să-i împarţi pe români în buni şi răi, în funcţie de opţiunea  politică, nici să ostracizezi mediile care te critică şi să le preacinsteşti pe cele favorabile, care au sărit din barca Elodiei direct în ceata de urători, aşa cum nu se pot separa capitaliştii buni de cei răi după simpatiile personale ori ideologice. Nicăieri în lume nu se mai întâmplă asemenea taşmacherii, după cum nici excursii „gratuite” la urne cu trenul, autocarul, microbuzul şcolar ori autoturismul de serviciu. Toate ne aduc instituţii nelegitime, fără credibilitate, funcţionari abuzivi şi o zeiţă a dreptăţii cu capul spart, ori zăcând până la gât în dosare.

Când ai reguli specifice oricărui stat de drept, nu te iţeşti în piaţa publică drept cel mai tare din parcare zicând că doar tu reprezinţi poporul. A apus vremea cârmaciului iubit. Celelalte puteri constituţionale fac şi ele acelaşi lucru în virtutea aceluiaşi vot popular care a delegat puterea şi Parlamentului, şi  Justiţiei, şi Executivului. Nu într-un singur coş. Peste care nu ne facem stăpâni după poftă. Respectăm toate legile democraţiei, nu doar cele ce ne avantajează. Desigur, românii au mai fost şi vor mai fi prostiţi atâta vreme cât cartea, învăţătura, educaţia civică nu se vor bucura de atenţie din partea tuturor, mai ales a diriguitorilor. Vor mai putea fi păcăliţi cu bani, ulei, făină, mici şi bere, ori ameninţaţi cu pericole imaginare, numai că scorţoşii occidentali, inclusiv popularii europeni care ne scarpină acum între coarne, percep corect realitatea, iar consecinţele deja le vedem şi le simţim. Numai dacă vrem să citim în presa lor şi altceva decât laude plătite ca pe vremea lui Ceaşcă în pagini publicitare.

Petru Tomegea

Formele fără fond şi gâlceava inteligheţiei

Aflate constant în antiteză, cele două concepte din titlu rămân între  principalele teme etico-filosofice ale elitei politice şi culturale, deşi domină de mai bine de un secol şi jumătate discursul sociopolitic. Ele generează în continuare dispute inflamante, ca semn al insatisfacţiilor cvasigenerale apropo de temeinicia aşezărilor democratice. Dacă ne luăm după Petre Ţuţea, determinarea formelor şi a fondului de către Maiorescu, relaţionarea lor cu destinul românesc au pus stăpânire pe spaţiul public asemeni unei prejudecăţi implacabile. Emergenţa unor controverse atât de importante este unul din „semnele absurde ale timpului” (Heidegger), tinzând să repete ciclic perioade întregi ale unei istorii nefericite ce nu a reuşit să-şi producă mutaţiile mentale şi civilizatorii necesare la timpul potrivit. Dacă sistemele formale universal valabile, în funcţie de care se fundamentează entităţile statale, au început să se clarifice încă din antichitate (e.g. Aristot, Constituţia Atenei, Platon, Republica), fiind adoptate în ultimele două secole de către toate ţările dezvoltate, în România evoluţia lor a fost (este) înceată,  greoaie, cu suişuri şi coborâşuri, iar adaptarea fondului autohton, unitar totuşi în diversitatea sa, a constituit un eşec perpetuu şi totodată un măr al discordiei naţionale.

Argumentele de acum, ca şi momentul ales, nu diferă prea mult de cele maioresciene: românii retrăiesc un timp al transformărilor decisive care, în sfârşit, îi pot apropia pentru totdeauna de civilizaţiile şi culturile europene / universale. Depinde numai de efortul, destoinicia lor şi de priceperea de a-şi alege conducători vrednici pentru atingerea scopului. De aici mai departe discuţia devine vituperantă, acuzele îndreptându-se ameninţător spre clasa politică, cu mult inferioară necesităţii majore de a ne reintegra în Europa culturii şi a bunăstării. Astfel, în loc să se concentreze asupra realităţilor social-politice prin măsuri concrete, eficiente de ridicare a standardului de viaţă şi civilizaţie pentru a compatibiliza fondul rămas în urmă cu formele moderne, pentru a ieşi din prăpastia unei jumătăţi de secol pierdute, elita politică postrevoluţionară rămâne prizonieră unor principii puerile legate de imagine şi notorietate,  căutând cu obstinaţie o variantă dâmboviţeană, „originală” a democraţiei, fără să aibă forţa şi disponibilitatea de a aplica până la capăt regulile universal acceptate. Sunt reactualizate ranchiune mai vechi ale istoriei: niciodată conducătorii noştri nu au fost interesaţi să pună actul guvernării în serviciul  „binelui public” (T. Gallagher), sau recente, puterea postcomunistă a şocat grav elementele atât de sensibile ale noii societăţi prin interpretarea ad libitum a principiilor statului de drept.

Cine a urmărit în direct revoluţia românească şi-a dat seama că nu se încadrează în tiparele unei mişcări sociale prin care tiranii sunt anihilaţi de către o conjuraţie progresist-reformatoare  pregătită din vreme, şi asta odată cu primul glonte tras aiurea. Emanaţii puterii postdecembiste nu au complotat nicicând împotriva dictatorului, dar şi-au deconspirat foarte repede aversiunea faţă de formele democraţiei clasice printr-o defulare primitivă, în văzul lumii: tot ce nu le-a permis sistemul „întinat” devine acum posibil, de la averi nemăsurate la servitori corupţi, dar devotaţi, de la puteri discreţionare la călătorii de vis, făcând uz cu nonşalanţă / neruşinare  de întregul arsenal al abuzurilor de putere. Escamotarea legilor (formelor) a devenit şi mai evidentă prin refuzul vizei regelui Mihai. Au urmat de campanii antimonarhice de o mojicie fără egal în mass-media obediente, consecinţă a aversiunii proletcultiste faţă de suveranul constituţional, ceea ce a permis acaparatorilor puterii să deturneze rezultatele referendumului (implicit) asupra formei de guvernământ prin suprimarea  alternativei monarhice. Această manipulare grosieră a făcut posibilă perpetuarea republicii ceauşiste, însă istoria şi urmaşii o vor alătura sindromului naţional al paricidului politic.

Siluirea cea mai gravă a formelor însoţită de discuţii puerile asupra diferitelor modele, suedez, japonez, ca să aibă de ce se minuna mulţimea, a constituit-o hotărârea administraţiei FSN de a deveni partid politic pentru a putea participa ca atare la viitorul scrutin. Nimeni nu-şi poate imagina o mai sfidătoare golănie. A fost ca şi cum structurile instituţionalizate franceze ori engleze s-ar înscrie in corpore pe listele de candidaţi la alegeri! Statul a devenit partid peste noapte, rămânând captiv ca pe vremuri. Europa Catedralelor şi a Universităţilor şi-a întors jenată faţa de la noi. Momentul a legiferat revenirea pe uşa din dos la tarele partidului unic, la privilegiile antedecembriste ale nomenclaturii comuniste, transformându-l pe şeful statului în tătuc salvator. S-a permis nu merituoşilor, ci tuturor activiştilor, oamenilor „de bine” din structurile clanului ceauşist să acapareze funcţiile /  pârghiile economice, în mai toate sectoarele / partidele. Aşa s-a născut „sistemul ticăloşit”. Acesta l-a învins pe d. Constantinescu. Împotriva  samavolniciei s-a ridicat seniorul Corneliu Coposu împreună cu abia născuta opoziţie şi firava societate civilă, încercând să trezească instinctul politic / civic al unei societăţi dezarticulate. „Contramanifestaţia” primitivă a gărzilor pretoriene minereşti le-a „domolit” elanul. Despre alte violentări ale formelor se vor scrie tomuri întregi.

Nici astăzi nu se fac eforturi pentru adecvarea fondului la formele moderne ale noului mileniu. Ceea ce era clar ca lumina zilei pentru paşoptişti şi Titu Maiorescu, ridicarea prin învăţătură la un nivel superior de civilizaţie, nu constituie un reper politic major nici pentru foştii şi nici pentru actualii conducători. Aşa că vor fi mereu de notorietate lipsa de performanţă a statului, înapoierea economico-socială şi sărăcia, colectivismul egalitarist, reînvierea periodică a naţionalismului populist până când ne vom învăţa minte şi vom alege o putere politică performantă care să-şi propună emanciparea tuturor prin  învăţământ, cultură, educaţie, dând posibilitatea punerii în valoare a întregului potenţial uman şi material.

Petru Tomegea