Torționari, informatori…, doar unelte

Torționari, informatori…, doar unelte

În fapte, procesul penal al crimelor comunismului merge foarte greu, atât de greu, încât marii vinovați au scăpat aproape toți nepedepsiți, fiind salvați tocmai de moartea pe care le-au pregătit-o ei cu scrupulozitate altora. Cei ce mai dăinuie, au vârste de peste 80 de ani, iar mulți dintre ei s-ar putea să nu sesizeze ce li se întâmplă.
Și asta fiindcă facem treburile cu mare întârziere și doar pe jumătate sau nici atât. Vă mai amintiți tevatura stârnită în spațiul public de dosarele informatorilor? Aproape la fel se întâmplă și azi cu acelea ale torționarilor. Cine sunt informatorii și torționarii? Doar niște trepăduși, niște executanți ai ordinelor și ai regulamentelor stabilite de către mai-marii lor. Ei bine, aripa ocrotitoare a Justiției încă îi ține pe mai marii lor la fereală de ochii mulțimilor.

Mai încet cu torționarii

Or nu informatorii, nici torționarii, nu aceștia sunt cei ce au trimis în lagărele și pușcăriile comuniste sute de mii de oameni nevinovați. Nu ei au ordonat stârpirea chiaburilor, nu ei au lichidat floarea intelectualității românești. Ei au fost simple unelte și călăi în mâna comuniștilor. Este adevărat că unii dintre ei au fost deosebit de zeloși, având inițiative criminale, iar legiuitorul numai pe aceștia îi poate pedepsi. Cei mai mulți au acceptat din diverse motive să îndeplinească misiunile ticăloase. Unii au făcut-o din frica foametei din 1947, iar alții din oportunism mârșav.
Cum funcționa sistemul? Fiind destul de mic, țin bine minte că periodic venea în comună ofițerul sovietic de la raion însoțit de activiști de partid îmbrăcați cam la fel, cu pistoalele la centură și îi încărcau în camioane și dube Molotov pe chiaburi, morari, foști primari și fruntași dinainte de război, alături de cei ce nu-și puteau da cotele la stat. Destui nu s-au mai întors niciodată.

Cote, uium și beilic

Căci, în funcție de suprafața de pământ, fiecare proprietar trebuia să dea o cotă de grâu, porumb, cartofi…, iar dacă avea boi sau cai trebuia să ducă uium, adică să care anual 12 încărcături de bușteni din pădure la fabrica de cherestea din Fălticeni (30-40 km). Se adăugau obligatoriu 12 zile de beilic (lucru la drumuri) pentru fiecare locuitor peste 18 ani, plus impozite și taxe atât de înrobitoare că mai nimeni nu le putea plăti.
Odată cu ofițerul sovietic, venea și tovarășa Natașa, comandanta de pionieri care lega cravatele roșii la gât, vorbind numai rusește, iar subsemnatului i-a legat-o însoțitorul acesteia, nimeni altul decât Mihail Sadoveanu. Mi s-a părut că a făcut-o cu mare plăcere. Dar acasă o ascundeam să n-o vadă tata, fie iertatul, fost prizonier pe Nistru.

Întovărășire și colectiv

După plecarea ofițerilor sovietici, prin 1957-1958, activiștii au început în aceeași manieră înscrierea țăranilor la întovărășire și apoi la Gospodăria Agricolă Colectivă, devenită după ordinele lui Nicolae Ceaușescu Cooperativă Agricolă de Producție. Pământurile confiscate de la chiaburi și boieri au alcătuit Gospodăriile Agricole de Stat. În această perioadă au fost realimentate toate pușcăriile și lagărele de concentrare cu țărani dârji care nu doreau să cedeze proprietatea pământurilor strămoșești. Au fost și nenumărate răscoale când sate întregi au fost supuse cu armata și tunurile.
Pentru că pușcăriile erau pline, acum țăranii „încăpățânați” erau numiți dușmanii poporului și ai partidului comunist, erau plimbați cu „gazul” prin hotroapele satului o noapte, iar apoi erau bătuți până la leșin și lăsați de multe ori fără suflare în fața porții. Câte mii or fi pierit astfel?

Cine erau odioșii?

S-a întâmplat ca unul din țăranii uciși astfel să aibă un fiu procuror. Ei bine, spre cinstea sa, nu s-a lăsat până când nu i-a deschis proces activistului de partid: un bărbat voinic, gras, burtos, cu costum bleumarin de milițian și pantaloni cu vipușcă, cu cizme cazone de model sovietic, veșnic cu o cravașă în mâini. Se numea parcă Păștioi și odată ne-a scos la șosea să aruncăm cu pietre în fostul primar burghez care era plimbat pe ulița mare cu cătușe la mâini, iar altădată ne-a adunat în careu în fața școlii trimițându-ne acasă să ne lămurim părinții. A luat 7 ani de pușcărie, fiind plasat în aceeași baracă cu țăranii deținuți pe care tocmai el îi trimisese acolo. Cazul este însă singular.
Iată de ce nu pot achiesa la campania de presă împotriva torționarilor cu nume și prenume. Atâta vreme cât cei ce au ordonat și condus masacrul elitei românești rămân neștiuți și nepedepsiți, atâta timp cât unii dintre ei au pensii, mă tem că și salarii, de zeci de ori mai mari cât retribuția dascălului sau a medicului, ceva nu este în ordine cu societatea care tolerează asemenea mârșăvie. De aproape 24 ani.

Petru Tomegea

Să ne batem în spaime și sperietori

Odată cu schimbarea la vârful politicii românești și accederea la guvernare a USL, nu mai poți deschide ziare, nu mai poți privi la televizor fără să te izbească în față spaimele, alarmele false și sperieturile: moare învățământul românesc, dar România se situează pe al treilea loc după numărul de medalii și diplome la olimpiade internaționale, imediat după Japonia; vine o iarnă catastrofală, vai de capul nostru și de Guvernul Ponta, dar serviciile noastre de meteorologie spun altceva. Și apoi, până acum eram îngroziți de încălzirea globală, nu de o nouă eră glaciară.

Gornist, sună alarma!

S-au apucat de predicții mulțimi de inși, unii formatori de opinii, alții politicieni sau manipulatori sadea pe diferite segmente de PR și advertising, care ne induc zi de zi coșmaruri apropo de sistemul național de pensii aflat în colaps, ca și cum situația nu s-ar repeta și la case mai mari ale Occidentului. Sau evoluțiile mercurialului când, se știe, există peste tot în lume un ciclu normal al creșterii prețurilor primăvara și unul al scăderii acestora, de prin iulie-august până toamna târziu.
Sunt însă câteva categorii de alarmiști care fac bani buni din atenționări și manipulări: nu mâncați lactate că laptele e bun doar pentru viței, purceluși, mânji, prunci…, preferați puii de găină… furajați natural. Sau evitați carnea, fasolele, cartofii, soia…, mai bine consumați brocoli, varză de Bruxelles și sucurile noastre naturale… Beți multă apă fiindcă avem ape minerale minunate.

Semnele morții

Apoi spaimele sunt legate ba de șomaj, ba de locurile de muncă, ba de ploi, ba de secetă, ba de câinii comunitari, ba de Roșia Montană și cianuri, ba de Nicolaescu sau de anumite decizii neinspirate ale Guvernului și ale Parlamentului, ca să nu te poți trezi într-o dimineață liniștit și să te poți bucura două clipe de albastrul cerului și de razele soarelui.
Se vede treaba că nu s-a schimbat nimic după George Bacovia: „O, ţară tristă, plină de humor!”, plângea el, în care nu-ți rămâne decât „să te retragi nepăsător… singuratec şi uitat”, ca apoi să închini liniștit steagul.

Iar ne fură Ardealul!

De multe ori spaimele și îngrozirile vin de la niveluri foarte înalte: cică lumea se împotrivește acum exploatării aurului la Roșia Montană deoarece se are în vedere o nouă răpire a Ardealului și, fără aur, n-are nicio haznă. Sau: moare agricultura românească, ne inundă produsele alimentare de import, iar Justiția îi reîmproprietărește pe foștii grofi și boieri, făcându-i din nou iobagi și slugi pe locuitorii satelor revendicate.
Dar domeniul predilect al înspăîmântărilor este cel al politicii la vârf: încă de la înființare suntem amenințați că USL își dă duhul, că urmează divorțul anului între PSD și PNL, că se despart Antonescu și Ponta, că PSD va avea candidat propriu la prezidențiale iar Crin de „miercurea trecută” nu mai este candidatul USL, dar el nici nu știe… Alții prognozează moartea liberalismului în România, a socialismului… social democrat, a tuturor celorlalte doctrine. În plus, peste 2000 de primari sunt „pe făraș” din pricina dosarelor ANI, deși numărul lor exact e sub 150.

Din ce-or fi trăind alarmiștii?

Două lucruri sunt de mirare: politicienii, partidele, formațiunile, alianțele politice care abuzează de această stratagemă scad în sondaje sau, cel mult, rămân constante, dar continuă în aceeași manieră, neoferind vreo alternativă viabilă la actuala stare de fapt. Al doilea: publicațiile, televiziunile… care au practicat acest stil alarmist ori au dispărut, ori au ajuns la un rating insignifiant, fiind bănuite de fel de fel de malversațiuni ca să-și plătească angajații.
Asta se întâmplă deoarece, până acum, bătălia politică a cunoscut în principal faza de lift: Jos ai voștri! Sus ai noștri! Ai voștri sunt răi, hoți și incompetenți, iar ai noștri sunt buni, cinstiți și inteligenți. Că lucrurile nu au stat așa se vede din rezultatele celor aproape 24 ani de ocazii ratate.
Ceea ce nu vor să ia în considerație strategii Opoziției este că alegerile nu mai pot fi câștigate decât oferind electoratului o speranță și o alternativă că viața lor va fi mai bună, că vor fi în stare să aplice programe economice serioase pentru împlinirea acestui deziderat, că sunt capabili să taie tentaculele tot mai viguroase ale corupției după accederea la guvernare. De criticat și de lansat spaime și îngroziri poate oricine. Dar de aruncat ancore și punți spre viitor sunt capabili doar învingătorii.

Petru Tomegea

Bătălia pentru democrație

La o repede ochire asupra spațiului public românesc postdecembrist, se observă o constantă confruntare între două tendințe contradictorii: una pe cât de firavă, pe atât de disperată de a impune și în România modelul occidental democratic și civilizat, iar alta retrograd-dominantă, conservatoare a statu-quo-ului binom putere + avere. De demonstrat.
Să ne reamintim cât de greu a fost imediat după revoluție când anarhia din stradă și din instituții tindea să rămână singura formă de manifestare a puterii, iar unele din hotărârile luate sub presiune atunci continuă și azi: s-au distrus bazele economiei etatiste fără a se pune nimic în loc și s-au creat discrepanțele uriașe între sectoarele productive, minerit, transporturi, energie, instituții de forță ale statului și cele neproductive, educație, sănătate, cercetare… Aici sunt încă cele mai mizerabile salarii din Europa. Orice încercare de restabilire a echilibrelor a fost sortită eșecului.

Puterea nu vrea transparență

După primele alegeri, bătăliile pentru împărțirea puterii s-au mutat în CPUN când s-au pus bazele noului regim politic și noii Constituții, dar cetățenii nu au devenit parteneri ai Puterii politice și nici n-au fost încurajați să participe la rezolvarea treburilor publice. În plus, transparența a fost doar mimată, lăsându-se la îndemâna celor puternici posibilitatea de a-și spori puterea în dauna instituțiilor pe care le conduceau și a cetățenilor, iar situația continuă și azi în aceeași manieră.
De aceea, semnele timide apărute începând din iarna lui 2012 trebuie încurajate: cu toate că s-a speculat aceeași reacție emoțională a electoratului, s-a dorit o altfel de politică, una în favoarea libertăților și a drepturilor cetățenești, una cu toate faptele și înțelegerile celor mari la vedere. Fiindcă o forță politică, USL, și-a însușit respectivele idealuri, și-a adjudecat majorități consistente atât la alegerile locale cât și la cele parlamentare. Ce a făcut cu respectivele majorități e o altă discuție.

Strada ca masă de manevră

Acum se încearcă aceeași strategie pentru schimbarea trendului politic. Au apărut ca din senin demonstrații publice maraton, la început împotriva nepăsării autorităților apropo de câinii comunitari care au ajuns să sfârtece un copil, iar apoi împotriva exploatării aurului cu ajutorul cianurilor la Roșia Montană.
O parte a puterii a înțeles că așa nu se mai poate, de aceea deciziile guvernamentale majore au fost transferate Parlamentului, Legea câinilor comunitari fiind în curs de promulgare, iar aceea a exploatării minereurilor aurifere, la comisiile de specialitate. Vor mai fi cu siguranță și altele. Până și modalitățile de lucru ale legislativului au devenit mai elastice. În plus, atât minerii de la Roșia Montană cât și reprezentanții demonstranților au fost invitați să-și spună părerea în fața respectivelor comisii, ceea ce e un semn încurajator pentru democrația românească, unul de normalitate.

De la Putere la avere

Cealaltă tendință, însă, pare mai puternică: principalele vârfuri ale puterii vor cu orice preț să-și conserve atuurile funcțiilor, încercând concomitent pe orice cale să-și sporească puterea și influența. Nu de altceva apar aproape zilnic la televizor, nu degeaba își organizează costisitoarele și primitivele băi de mulțime. Nu de altceva fac zilnic exerciții de exhibare a puterii și a altor calități ale propriilor personalități.
Dacă ne-am lua după imaginile majorității politicienilor noștri promovate de mass-media, România ar trebui să fie cea mai fericită țară de sub soare: niciunde nu se mai află politicieni mai harnici, mai competenți, mai atoateștiutori ca la noi. Rezultatele muncii lor, însă, sunt cele pe care le vedem.

Talpa țării duce greul

Cât despre averi, o singură remarcă, dar și o consecință: prin faptul că statul nu reușește să-și încaseze decât în mică măsură drepturile, impozitele și taxele, crește posibilitatea evaziunii fiscale și, implicit, posibilitatea acumulării unor averi nemuncite.
Din nefericire, banii nu rămân la contribuabilii mici, la salariați, la mici întreprinzători și meseriași, ușor de forțat să-și plătească dările, ci la marii datornici, clienții tuturor regimurilor postdecembriste. Măcar că Guvernul anunță acțiuni în forță împotriva răilor platnici, lucrurile nu par a se schimba prea repede. În această situație, oamenii politici acționează de obicei ca o frână. Nu e zi să nu ceară scutiri și amânări în numele clienților și a clientelei de partid.

Petru Tomegea

Neinformarea populaţiei ca delict

De ce a ieşit populaţia în stradă? Ca să apere ţara de abuzurile prim ministrului Victor Ponta şi ale guvernului USL. Ameninţa cumva libertăţile şi drepturile cetăţeneşti asumarea şi trimiterea în Parlament a proiectului „Roşia Montană”? Nu mai mult ori mai puţin decât alte legi ale aceluiaşi organ legislativ.
Ar mai fi ieşit lumea să protesteze dacă, începând din 1998 (legea minelor), anul când debutează afacerea exploatării (la derută) a aurului moţesc, toate negocierile şi deciziile ar fi fost complet transparente? Având în vedere gradul înalt de educaţie a demonstranţilor actuali, cu siguranţă, nu. Au ieşit cetăţenii în stradă fiindcă monştrii neinformării şi ai dezinformării securistice, adică ai manipulării, ne sperie încă din anii de frică, foame şi frig. Cum s-a ajuns aici? Din neglijenţă şi proastă organizare a autorităţilor implicate în proiect, autorităţi pe care Guvernul le-a lăsat în voia sorţii iar ele au făcut doar ce le-a convenit. De greşeli nu mai zicem.

De la zvon la acţiune

În plus, pe terenul viran al spaţiului public din România zburdă zvonacii fără să-i întrebe nimeni de… sănătate, iar rezultatele muncii lor se văd în stradă, şi acum, aşa cum s-au văzut şi anul trecut. Iată zvonurile în toată nimicnicia lor: cianura ne va otrăvi viaţa şi va distruge viitorul copiilor, dar nu mai există exploatare a zăcămintelor aurifere cu tehnologia de acum două milenii decât ici şi colo; Băsescu, Ponta, Berceanu… au luat mită, după unii, de la două milioane, la două sute de milioane de dolari, euro, nu se ştie bine. În spatele proiectului se află ba miliardarul Soros, ba Timiş, ba Iliescu şi PSD, ba…
Elementul detonator a fost însă proiectul adoptat de guvern şi trimis Parlamentului, prim ministrul necatadicsind să explice că, iniţial, contractul avea nişte clauze extraordinar de păguboase pentru România. Practic, se repetă neprofesionalismul vajnicilor guvernanţi de altădată în cazuri devenite celebre: ALRO Slatina, contractul Bechtel, CFR Marfă, soarta câinilor comunitari… De ce Guvernul Ponta nu a denunţat aceste contracte de la început, de ce nu răspunde niciunul din miniştrii guvernelor anterioare, semnatari ai unor astfel de acte riscante pentru viitorul României, deşi avem o lege a răspunderii ministeriale, e o altă poveste de insucces românesc.

Acuzaţii şi poliţe plătite adversarilor

Ceea ce nu se înţelege nicidecum este de ce astfel de acuzaţii rămân fără urmări: fie se confirmă, iar mitarnicii ajung imediat la zdup, fie nu se confirmă, caz în care e rândul falşilor justiţiari să intre la răcoare. Aceasta este principala cauză pentru care politica românească nu va putea depăşi niciodată stadiul primitiv în care oricine poate acuza fără dovezi pe oricine, dar nu păţeşte nimic. De aici percepţia publică generalizată a clasei politice ticăloşite, puşcăriabile. Nu este exclus ca această situaţie să convină cuiva, tocmai de aceea pârâciunile să continue în dispreţul celor ce s-au săturat de politicieni amatori şi incompetenţi.
Cum e la alţii? În majoritatea guvernelor din lumea civilizată, unul din cele mai importante ministere, în afara purtătorilor de cuvânt existenţi în orice serviciu public, este Ministerul Comunicării. Două sunt obiectivele mai importante ale acestuia: 1. informarea la timp a populaţiei asupra tuturor proiectelor, actelor şi deciziilor emise de autorităţile centrale şi locale; 2. corectarea informaţiilor greşite, sesizarea organelor în drept în cazul dezinformării şi al manipulărilor de tot soiul, inclusiv prin reclame mincinoase ca în situaţia Roşia Montană.

Deficitul de comunicare

Mă tem că, în mod deliberat, activitatea de informare a populaţiei este lăsată, abandonată sau uitată în grija entităţilor mass-media. Din păcate, ziarele şi televiziunile noastre, ca şi ale altora, manifestă partizanate, unele la vedere, altele implicite. De aceea, informarea vizează doar grupuri compacte de indivizi, în scop de publicitate sau advertising, dar şi promovarea preferenţială a factorilor politici şi guvernamentali.
Din păcate, în organizarea statului român astfel de sarcini cad în portofoliul unor alte entităţi din subordinea Secretariatului General al Guvernului sau din ministere care neglijează aspectele ţinând de buna comunicare, iar în cazul unor disfuncţii precum cele din situaţia de faţă responsabilitatea nu se poate atribui nimănui. Pe deasupra, cu toate că fiecărui demnitar îi revine datoria de a comunica, de a explica, se face simţită o anume secretomanie moştenită de pe vremuri.

Petru Tomegea

Traian Băsescu deplânge imaginea României în lume

Uneori Traian Băsescu devine patetic, uită de bătălia politică fără sfârșit la care s-a angajat și lasă frâu liber propriilor sentimente. Iar atunci sentimentele nu mai țin seama de hachițele politicii. Dar să descoperi abia după două mandate prezidențiale și nu știu câte de ministru că România are imagine proastă în Europa și în lume miroase fie a neglijență politică, fie a greșeală de neiertat.
Cu atât mai mult cu cât una din temele preferate ale câtorva consilieri de la Cotroceni, actuali sau foști, recte Andrei Pleșu, Cristian Diaconescu… este tocmai aceea în discuție. Dacă mai adăugăm că nu e zi ca presa românească să nu lăcrimeze abundent pe astfel de spaime colective și forme mentale, înțelegem într-o altă lumină gestul președintelui.

Teoria ca teoria, dar…

O primă observație: dl Băsescu e tare la teorie. Susținerile referitoare la imaginea României sunt de data asta corecte, iar aprecierile la adresa frumuseților patriei și a calităților poporului român coincid cu ale lui Alecu Russo din „Cântarea României” (1850). Cu adevărat, astăzi, ne stricăm singuri imaginea, unii acasă, alții peste hotare. Da, așa e: nu respectăm un set minim de reguli interne, adică legile, Constituția, uităm repede angajamentele, nu ținem cont de interesul național, nu luăm în seamă instituțiile statului, criticăm abraș Justiția, mai ales DNA.
Numai că, deși își asumă prin pluralul „noi înșine” apartenența la acest popor, reproșurile sunt adresate la modul general „românilor”, propria persoană ieșind din ecuația învinovățirii. Or tocmai lucrul acesta răstoarnă eșafodajul prezidențial: pentru că, mai cu seamă de când a fost ales președinte, în spațiul public au apărut acuzații dintre cele mai grave asupra încălcării repetate a Constituției și a altor legi, a cutumelor în comportamentul onorabil al politicienilor, iar pentru unele dintre ele a și fost suspendat de două ori de către Parlament. E vreuna dintre aceste acuzații mai puțin nocivă pentru imaginea României în lume? În condițiile în care în orice democrație cel mai puternic om în stat trebuie să fie un model pentru toți ceilalți?

Președinte sau judecător?

Paradoxal, chiar în discursurile sale, nu doar despre imaginea României, se strecoară calificativul de „infractor” atribuit de mai multe ori unor cetățeni încă necondamnați definitiv de vreo instanță. Să deducem că președintelui îi revine dreptul de a stabili cu de la sine putere cine e infractor și cine nu după cum este sau nu aplaudat?
Da. „România este percepută mai rău decât este ea în realitate”, dar să nu uităm că și Traian Băsescu și-a adus contribuția la aceasta. Firește, toată suflarea trebuie să respecte Justiția, inclusiv DNA. Dar Justiția, inclusiv Procuratura, nu constituie decât o parte a statului de drept, Puterea Juridică. Celelalte două Puteri, Legislativul și Executivul nu trebuie să beneficieze de același respect? Ba bine că nu.

Fața și reversul

Însă, dacă stăm să analizăm discursurile despre guvernele Ponta și ultimele două legislaturi parlamentare descoperim cu ușurință o constantă aversiune, acuzații și injurii dintre cele mai grave: șmecheri, șmenari, șpăgari, ticăloși, corupți, hoți, justițiabili, pușcăriabili, puciști… Să ne reamintim episodul suspendării din vara trecută și diatribele prezidențiale „din garaj” pline de batjocură și calomnii la adresa celor două importante puteri ale statului de drept și a membrilor acestora. Să mai luăm în calcul și tonul înjositor al atacurilor proferate de simpatizanții, jurnaliștii, presa care îl sprijină și să constatăm că multe sensuri ale cuvintelor limbii române au fost atunci mult „îmbogățite”.
Din păcate, s-a observat că, denigrând constant Parlamentul, simbolul democrației peste tot în lume, de pe poziția celui mai înalt om în stat, s-a distrus nu numai imaginea României în Europa, ci și propria imagine. Executivul, însă, poate fi calul de bătaie al presei, așa cum se întâmplă peste tot. Diferă doar termenii și intensitatea.
A nu se considera că președinția ar trebui să fie intangibilă, deoarece ea nu constituie doar entitatea reprezentativă a României, ci și o importantă parte a Executivului. La fel cum, întâistătătorul între cele trei Puteri ale statului devine paratrăsnetul atacurilor interne și externe. Iar Traian Băsescu nu a fost scutit niciodată. Din contra.

Petru Tomegea

PDL face presiuni asupra lui Oprescu

Sătui să tot aştepte mila preşedintelui Traian Băsescu ori să tot caute stratageme noi de creştere în sondaje peste noapte, membrii PDL par a-şi lua, în sfârşit, soarta în propriile mâini. Sancţionaţi de către electorat pentru o guvernare incoerentă în care au încercat să scoată ţara din criză pe seama populaţiei, fluieraţi un an întreg de analişti pentru noncombat şi neînchegarea unei Opoziţii eficiente, preşedintele partidului, Vasile Blaga, şi membrii Biroului Permanent par decişi să iasă din conul actual de penumbră.
Astfel, prezent zilele trecute la Suceava, liderul PDL hotărăşte cum trebuie să se comporte comilitonii săi din Bucureşti: „să scoată în fiecare zi în evidenţă neajunsurile activităţii primarului general al Capitalei şi să-i ceară, pur şi simplu, demisia. Să facă ce am făcut şi noi în 2003, în Acţiunea DA pentru Bucureşti. Corturi în tot Bucureştiul, prin care să arate tot ce nu a făcut Sorin Oprescu, care nu merită să stea în fruntea acestui oraş”.

Critic, deci exist

Din păcate, cine a urmărit activitatea portocaliilor din ultima vreme îşi dă seama că, reducând viaţa de partid doar la contestarea adversarilor, şanse ca formaţiunea să se relanseze pe prima scenă nu prea sunt. Căci între teoriile moderne predate studenţilor de către politologi precum europarlamentarul Cristian Preda, membru de frunte al PDL, şi realitatea activităţii de zi cu zi a partidului, ca de la cer la pământ.
Încercaţi şi dumneavoastră să faceţi un inventar al programelor şi proiectelor politice lansate de PDL după pierderea puterii şi veţi vedea că, nu numai că n-au încercat să caute aderenţi pentru vreunul dintre ele, dar nici măcar n-au intervenit cu promptitudine şi competenţă în discuţiile despre marile proiecte ale momentului, aflate în diverse faze de lucru în Parlamentul României: modernizarea Constituţiei şi regionalizarea.
În schimb, în desele apariţii televizate ale reprezentanţilor PDL, lideri, formatori de opinii, oameni de imagine, între care se află şi câteva doamne bine pregătite în domenii ca economie, mediu, justiţie, cu toţii fac o critică acerbă, şi nu de azi, de ieri, ci încă din vremea guvernelor Boc-Ungureanu, adică tocmai ceea ce le cere liderul lor.

Consilierii CGMB repetă strategia lui Băsescu

În graba lor de a puncta electoral, consilierii PDL demisionaseră zilele trecute din Consiliul General al Municipiului Bucureşti, iar Adriean Videanu, liderul organizaţiei Capitalei, a şi declarat că toţi cei 10 consilieri nu se vor întoarce din drum. Strategia a mai fost folosită de Traian Băsescu în căderea guvernului Ciorbea. Numai că gestul lui Videanu nu a trezit interesul nimănui, iar acum consilierii sunt nevoiţi să se întoarcă la lucru, trimişi de către Vasile Blaga.
Fireşte că politicienii trebuie să se bată pentru o cauză nobilă a cetăţenilor, aceea a protejării maidanezilor înmulţiţi peste măsură în Capitală, numai că un proiect al PDL pentru salvarea patrupedelor lipsea, ei trebuind iarăşi şi iarăşi să se opună proiectelor altora. Se poate creşte în sondaje şi făcând opoziţie, dar singurul ei efect electoral este că ar putea genera votul negativ, împotriva adversarilor. Însă până la schimbarea tendinţei actuale drumul e lung şi nesigur.

O răzgândire copilărească

Numai că dintre toate variantele, demisia şi apoi răzgândirea consilierilor generali ai PDL dau cel mai prost, şi acum stăruindu-mi în memorie porecle ca „Răzgândeanu”, „Răzgândiceanu” atribuite de pedelişti ca Radu Berceanu altui celebru „Răzgândac”, prim ministrul Călin Popescu-Tăriceanu, fiindcă nu a marşat pe ideea dragă dlui Băsescu de a convoca alegeri anticipate în primăvara lui 2005.
Cât au fost la guvernare, activiştii PDL încropiseră proiecte pentru diverse sectoare, inclusiv pentru revizuirea Constituţiei. Odată ajunşi în Opoziţie, proiectele lor au fost lăsate de izbelişte, nimeni nemaiîndrăznind să le susţină. Dar situaţia aceasta ingrată va trebui schimbată de urgenţă, pentru a contracara atacurile USL apropo de imposibilitatea depăşirii fazei monotone actuale când singura prioritate a partidului este critica adversarului politic

Petru Tomegea

Zidul Parlamentului și zidul din noi

Orice gospodar știe că a da foc, a dărâma, a distruge sunt mai la îndemână decât a crea, a construi, a repara. Iar revoluția din 1989 ne-a dat o lecție mult prea costisitoare ca s-o uităm atât de ușor. Căci România ajunsese în situația singulară între fostele țări ale lagărului socialist de a da foc Bibliotecii Centrului Universitar, Muzeului Colecțiilor de Artă, de a demola „mărețele ctitorii” și a distruge agricultura. Bune, rele, reușeau totuși să hrănească un popor de 23 milioane de suflete.
De distrus au distrus și polonezii, ungurii, cehoslovacii, germanii de est, dar acolo demolarea a vizat sistemul de relații ale contenciosului totalitar, industria, economia fiind ajutate să se descurce în economia de piață. Clădirile fabricilor și ale uzinelor sunt tot acolo, atâta doar că acum adăpostesc alte firme și instalații. Produc ce se cere. De aceea, nivelul lor de viață și civilizație e mai sus de câteva ori față de al nostru.

Vulpea firoscoasă și gardul Parlamentului

Pe vremuri copiii învățau la școală o povestioară-fabulă de Petre Ispirescu, „Vulpea firoscoasă” în care este vorba despre stăpânul unei vii lăsate în paragină. Neîngrijită, nu aducea niciun folos și se umpluse de bălării. În fiecare primăvară, promitea că o va pune pe rod, dar nu se apuca de treabă. Așa că vulpea continua să-și crească puii în liniște. În ultima primăvară însă a promis că îi dă foc, moment în care înțeleapta vulpe și-a sfătuit puii să plece unde or vedea cu ochii.
Acum a venit rândul gardului din jurul Casei Poporului, Palatul de azi al Parlamentului României. Să ne amintim că a fost cât pe ce să fie și el demolat, chiar dacă nu încurca pe nimeni și nimeni nu avea idee cu ce poate fi înlocuit. Azi e cel mai vizitat obiectiv turistic.

A demola nu înseamnă a construi

Călătorind prin capitalele Europei Occidentale, oricine se poate convinge că multe din sediile administrativ-politice au garduri și ziduri, unele inexpugnabile. Cu toate acestea, nimănui nu i-a trecut prin minte să le demoleze. În schimb, pe porțile de intrare oricine poate avea acces, de cele mai multe ori liber, de nu, contra unei taxe modice.
Vor președintele Camerei Deputaților și PSD să rămână în istorie, să ne arate prețuirea pentru libertate și democrație dărâmând un zid care nu încurcă pe nimeni? Îi oprește cineva și ceva să-i lase pe cetățeni să se bucure de un parc cu verdeață care ar putea deveni o oază de aer curat și liniște într-o capitală betonată și prăfoasă?

Zidul dinlăuntru

Firește, e nobil și înălțător să dorești înlăturarea unor bariere puse arbitrar între guvernați și guvernanți, dar barierele acestea nu sunt întrupate într-un biet zid, care nici măcar nu e urât, ci în noi înșine, mai ales când ne cocoțăm în jilțurile Puterii politice. Dărâmarea zidului de beton nu ne ajută cu nimic. Zidul care trebuie dărâmat e cel dinlăuntru, uitat acolo de pe vremea „mult iubitului și mult stimatului”.
Ei bine, fiindcă dărâmarea acelui zid dinlăuntru a fost mult mai puțin lesnicioasă decât s-a crezut, mai marii noștri au dărâmat și ei ce-au putut, preferând spectaculosul buldozer în locul calculului înțelept. E clar că avântul demolării de după ’89 n-a fost de bun augur. Și nici nu ne-a priit. La fel cum politicienii și demnitarii demolatori care au avut un profit nu doar politic din demolarea proprietății statului, a celei colective și a industriei ar putea fi invitați să dea seamă în fața Justiției. Căci România are destule legi la ora asta după care iresponsabilitatea conducătorilor poate fi pedepsită.

Voi tot demolați, noi plecăm

Fiindcă demolarea zidului dinlăuntru nu înseamnă doar înlăturarea unei simple împrejmuiri, cum cred dl Zgonea și o mulțime de aplaudaci pe bloguri și pe rețelele de socializare. Ea ar însemna mai întâi crearea unui sistem politic corect, eficient și echitabil, un sistem politic care să permită fiecărui cetățean să se realizeze în propria țară. Or amploarea fenomenului de băjenire a populației după 2004 e una nemaiîntâlnită în istorie.
Și apoi demolarea zidului dinlăuntru nu se poate face de la sine. Chiar cu un sistem politic performant, ceea ce nu e cazul la noi. E nevoie de educație, atât a micuților cât și a adulților. E nevoie de o Justiție puternică și de autoritatea instituțională a statului. Iar demolarea unei simple împrejmuiri nu înseamnă construirea acestor elemente ale vieții democratice.
Petru Tomegea

USL + PDL = aceeași mizerie?

Politică nu înseamnă o noapte fără sfârșit a cuțitelor lungi, nici climat de amenințare reciprocă, ci arta dialogului, a bunei guvernări, a pragmatismului decizional. De atâta confruntare politicianist-populistă, s-a ajuns ca prezumția de vinovăție să fie o constantă a vieții politice postdecembriste.
Născută pe un fond străvechi al fugii de răspundere, al neasumării faptelor, prezumția de vinovăție și sora ei bună, învinovățirea colectivă, erau cele mai eficace arme ale bolșevicilor pentru îngenuncherea poporului român. De aceea a fost declarat imediat după 23 august ca imperialist, vinovat de declanșarea războiului antisovietic, de cucerirea altor popoare ca moldovean, ardelean, găgăuz, de nazism, de Shoah…

Epoca burgheziei roșii

„Loviluția” din decembrie 1989 nu a schimbat decât fațada vechii bătălii, de aceea prezumția de vinovăție și învinovățirea colectivă au rămas procedee de bază, fie ale Puterii, fie ale Opoziției. Ca să scape de răspunderea penală a ororilor ciumei roșii, liderii comuniști au aruncat anatema asupra întregului popor: „toți am fost vinovați”. De aici permanenta obstrucționare a pedepsirii marilor vinovați, a torționarilor, tendința de control și supunere a serviciilor secrete și a procurorilor ale căror statute au fost păstrate aproape intacte. De aici presiunile tot mai sofisticate asupra magistraților și a altor funcționari publici.
Va fi fost el comunismul românesc unul pentru eternitate, cum zice dl Tismăneanu, dar abia postcomunismul a instaurat de-a binelea domnia burgheziei roșii. Oricine afirmă că vrea să se despartă cu o câtime de formele-i mentale, de eficientele metode ale acesteia o face în interes electoral, sau pentru perpetuarea propriului statu-quo și acumularea de noi prerogative.

Generalizarea vinei salvează vinovații

În bătălia actuală pentru imagine, cel mai bine dă disiparea vinei, „USL + PDL = aceeași mizerie!” deoarece schimbă ținta oprobriului public. Niciuna dintre instituțiile de bază ale democrației în frunte cu „clasa politică” nu a scăpat de manipularea prin generalizare: Parlamentul este format din infractori, Guvernul e antinațional și nepriceput, hoția stă la baza deciziilor guvernamentale, Justiția e coruptă, educația e zero, legile sunt făcute să-i îmbogățească numai pe unii, se subînțelege întotdeauna că e vorba de dușmanii lui X sau Y, iar sforile le trag magnații corupți, oligarhii, mogulii, baronii, serviciile secrete, penalii din PNL, USL…
În virtutea acestor generalizări, Justiția cică trebuie să ia decizii drastice, cu mascații și procurorii președintelui la ușă, cu televiziunile și reporterii călcându-se pe picioare, propunându-se chiar arestarea celor ce au votat „altceva” în vara fierbinte a lui 2012, fie în Parlament, fie la urne.

Politica fumigenelor

Referendumul a trecut, dar prezumția de vinovăție, vina colectivă, nu. Astfel, mass-media mogulilor cu aceiași „recitatori” și „tonomate pe euro” vor să pună mâna pe Justiție și pe alte instituții ale statului. Ba chiar ar trebui să ne temem de o altă lovitură de palat. A cui? A Parlamentului, a Guvernului, a dictatorului Crin! Între timp, profitând de fumigene, propovăduitorii încearcă să-și legitimeze puterea. Doar ca imagine, căci până la litera și spiritul legii drumul e lung.
A nu se înțelege că învinuirile individuale ar lipsi. Din contra, tensionează relațiile de muncă în sferele înalte ale Puterii, amenință stabilitatea înaltelor jilțuri sau sapă la rădăcina unor cariere de fruntași, surpă temelia unor averi apărute din senin, a unor decizii cu mare impact la pușculițe de partid. Învinuirile sunt urmate de aruncarea pisicii pe surse: cu procese, dosare, mape profesionale și pușcărie, cu dezvăluiri, cu scăderea procentelor în sondaje aranjate, cu tăierea de pe diferite liste etc. Se merge uneori și pe drumul drept, căci se mai întâmplă, nu-i așa, ca destui chiar să fi călcat pe bec.

De la presiune la psihoză

Din păcate, frica de vinovăție, teama de pedeapsa nemeritată într-un sistem justițiar impredictibil generează comportament sub presiune. Ca bonus, psihoza creată poate scoate din circuit oameni integri și capabili. În plus, intimidarea declanșează spirala erorilor. Ca urmare, scad performanțele colective și individuale ale demnitarilor și politicienilor, ceea ce nu mai permite o bună selecție a valorilor, nici o bună gestionare a treburilor publice.
Așa se face că instituțiile tinerei noastre democrații sunt atrase în această bătălie de o parte sau de alta, ca apoi să-și piardă credibilitatea, percepțiile publice ale vinovăției induse mediatic permițând tocmai pescuitorilor în ape tulburi ținerea în captivitate a statului de drept și umilirea cetățenilor.

Petru Tomegea

Neinformarea populaţiei ca delict

Neinformarea populaţiei ca delict

De ce a ieşit populaţia în stradă? Ca să apere ţara de abuzurile prim ministrului Victor Ponta şi ale guvernului USL. Ameninţa cumva libertăţile şi drepturile cetăţeneşti asumarea şi trimiterea în Parlament a proiectului „Roşia Montană”? Nu mai mult ori mai puţin decât alte legi ale aceluiaşi organ legislativ.
Ar mai fi ieşit lumea să protesteze dacă, începând din 1998 (legea minelor), anul când debutează afacerea exploatării (la derută) a aurului moţesc, toate negocierile şi deciziile ar fi fost complet transparente? Având în vedere gradul înalt de educaţie a demonstranţilor actuali, cu siguranţă, nu. Au ieşit cetăţenii în stradă fiindcă monştrii neinformării şi ai dezinformării securistice, adică ai manipulării, ne sperie încă din anii de frică, foame şi frig. Cum s-a ajuns aici? Din neglijenţă şi proastă organizare a autorităţilor implicate în proiect, autorităţi pe care Guvernul le-a lăsat în voia sorţii iar ele au făcut doar ce le-a convenit. De greşeli nu mai zicem.

De la zvon la acţiune

În plus, pe terenul viran al spaţiului public din România zburdă zvonacii fără să-i întrebe nimeni de… sănătate, iar rezultatele muncii lor se văd în stradă, şi acum, aşa cum s-au văzut şi anul trecut. Iată zvonurile în toată nimicnicia lor: cianura ne va otrăvi viaţa şi va distruge viitorul copiilor, dar nu mai există exploatare a zăcămintelor aurifere cu tehnologia de acum două milenii decât ici şi colo; Băsescu, Ponta, Berceanu… au luat mită, după unii, de la două milioane, la două sute de milioane de dolari, euro, nu se ştie bine. În spatele proiectului se află ba miliardarul Soros, ba Timiş, ba Iliescu şi PSD, ba…
Elementul detonator a fost însă proiectul adoptat de guvern şi trimis Parlamentului, prim ministrul necatadicsind să explice că, iniţial, contractul avea nişte clauze extraordinar de păguboase pentru România. Practic, se repetă neprofesionalismul vajnicilor guvernanţi de altădată în cazuri devenite celebre: ALRO Slatina, contractul Bechtel, CFR Marfă, soarta câinilor comunitari… De ce Guvernul Ponta nu a denunţat aceste contracte de la început, de ce nu răspunde niciunul din miniştrii guvernelor anterioare, semnatari ai unor astfel de acte riscante pentru viitorul României, deşi avem o lege a răspunderii ministeriale, e o altă poveste de insucces românesc.

Acuzaţii şi poliţe plătite adversarilor

Ceea ce nu se înţelege nicidecum este de ce astfel de acuzaţii rămân fără urmări: fie se confirmă, iar mitarnicii ajung imediat la zdup, fie nu se confirmă, caz în care e rândul falşilor justiţiari să intre la răcoare. Aceasta este principala cauză pentru care politica românească nu va putea depăşi niciodată stadiul primitiv în care oricine poate acuza fără dovezi pe oricine, dar nu păţeşte nimic. De aici percepţia publică generalizată a clasei politice ticăloşite, puşcăriabile. Nu este exclus ca această situaţie să convină cuiva, tocmai de aceea pârâciunile să continue în dispreţul celor ce s-au săturat de politicieni amatori şi incompetenţi.
Cum e la alţii? În majoritatea guvernelor din lumea civilizată, unul din cele mai importante ministere, în afara purtătorilor de cuvânt existenţi în orice serviciu public, este Ministerul Comunicării. Două sunt obiectivele mai importante ale acestuia: 1. informarea la timp a populaţiei asupra tuturor proiectelor, actelor şi deciziilor emise de autorităţile centrale şi locale; 2. corectarea informaţiilor greşite, sesizarea organelor în drept în cazul dezinformării şi al manipulărilor de tot soiul, inclusiv prin reclame mincinoase ca în situaţia Roşia Montană.

Deficitul de comunicare

Mă tem că, în mod deliberat, activitatea de informare a populaţiei este lăsată, abandonată sau uitată în grija entităţilor mass-media. Din păcate, ziarele şi televiziunile noastre, ca şi ale altora, manifestă partizanate, unele la vedere, altele implicite. De aceea, informarea vizează doar grupuri compacte de indivizi, în scop de publicitate sau advertising, dar şi promovarea preferenţială a factorilor politici şi guvernamentali.
Din păcate, în organizarea statului român astfel de sarcini cad în portofoliul unor alte entităţi din subordinea Secretariatului General al Guvernului sau din ministere care neglijează aspectele ţinând de buna comunicare, iar în cazul unor disfuncţii precum cele din situaţia de faţă responsabilitatea nu se poate atribui nimănui. Pe deasupra, cu toate că fiecărui demnitar îi revine datoria de a comunica, de a explica, se face simţită o anume secretomanie moştenită de pe vremuri.

Petru Tomegea

Se tulbură apele în politica românească

Dacă te iei după Constituţia României, lucrurile ar trebui să fie clare: Parlamentul face legile, Executivul le pune în aplicare, iar Justiţia verifică dacă le aplică bine sau nu. La rândul său, Executivul, din care face parte şi Preşedintele, constituie Puterea, sprijinită în Parlament de o majoritate. Cei ce nu o sprijină constituie Opoziţia.
Ei bine, după pierderea guvernării de către coaliţia condusă de PDL (ARD) în mai 2012, Preşedintele s-a erijat în purtătorul de stindard al Opoziţiei, deşi Constituţia îl obligă la neutralitate în relaţia cu partidele. Din acel moment, conceptele tradiţionale de Putere şi Opoziţie au fost şi sunt în continuare adânc tulburate. Cui foloseşte? În niciun caz bunei guvernări, cu atât mai puţin cetăţenilor.

Un Executiv şi doi capi

Pierderea Puterii a fost consfinţită prin alegerile locale şi parlamentare din 2012, iar statu-quo-ul de opozant al puterii al lui Traian Băsescu a fost legalizat prin aşa-numitul Pact de coabitare. Practic, principalii lideri ai momentului au căzut de acord că Executivul poate funcţiona cu două viteze şi cu doi centri de comandă, unul al Puterii executive propriu-zise şi altul Opoziţiei prezidenţiale.
Confuzia între Putere şi Opoziţie a fost abil întreţinută de o parte sau alta a presei: ca şi politicienii, mass-media sunt conştiente că situarea alături de Opoziţie le oferă şansa unei libertăţi sporite, iar de aici până la crearea unei mode, a unui trend nu a fost decât un pas. A se mai adăuga frica tuturor de a scădea în preferinţele publicului şi ale electoratului, ceea ce în genere se întâmplă oricăror formaţiuni sau lideri aflaţi la guvernare.

O guvernare riscantă

Din păcate, atitudinea Preşedintelui faţă de Executiv şi Parlament i-a adus numai necazuri: două suspendări, scăderea credibilităţii până la cota de avarie, pierderea sprijinului din partea fostului partid de guvernământ, un anume gen de ostilitate a unei bune părţi a presei şi a televiziunilor, climatul de permanentă confruntare, dificultăţi în elaborarea unor politici publice…
În plus, situarea preşedintelui în fruntea Opoziţiei a dus la slăbirea Executivului prin stabilirea a doi poli de putere, ceea ce Constituţiile oricăror state, cu democraţie mai mult ori mai puţin avansate, încearcă prin toate mijloacele să evite. Astfel de scindări au dat naştere unor conflicte şi chiar războaie interne, au dus la segregări teritoriale şi este posibil ca momentul ales de autonomiştii maghiari pentru realizarea în perspectivă a visului Ungariei Mari să nu fie străin de realitatea de la vârful Puterii.

Crin se alătură Opoziţiei

Măcar că nu se poate vorbi de vreun avantaj din această strategie opoziţionistă a preşedintelui Traian Băsescu, în afara celui de a se afla mereu în centrul atenţiei publice, recent, s-a declarat în opoziţie şi preşedintele Senatului, Crin Antonescu, iar dacă tendinţele actuale se păstrează, vom asista în continuare la o aglomerare fără precedent în lumea democratică a culoarului celor ce se opun Puterii.
Partea interesantă abia de aici începe: opoziţia celui de-al doilea om în stat, Crin Antonescu, nu este la adresa Executivului, susţinut în Parlament de USL, al cărui copreşedinte este, ci doar a unei părţi a Executivului, aceea constituită de preşedintele Traian Băsescu.

Abia acum se vede democraţia originală

A se mai observa că, deşi majoritatea susţinătoare a Guvernului Ponta se apropie de 75%, despre Putere se vorbeşte abia în şoaptă, cu o anume sfială ori fereală. Pe de altă parte, însăşi Opoziţia se află în aceeaşi tulburare: dacă îl susţine pe preşedinte, înseamnă că susţine Executivul şi nicăieri în lume acesta nu se poate afla în Opoziţie. Dacă după preşedintele Senatului, şi acela al Camerei Deputaţilor se va declara în Opoziţie, e clar că Puterea va fi reprezentată doar de Guvernul Ponta. Or asemenea perspectivă nu s-a mai întâlnit niciunde.
În aceste condiţii de tulburare adâncă a mentalului colectiv, mult rămas în urmă din pricina hiatusului unei jumătăţi de veac comunist dar şi a lipsei de preocupare pentru educaţia civică a adulţilor, este clar că limpezirea ideologică a partidelor din eşichierul naţional e o himeră tot mai îndepărtată. La fel cum posibilitatea coagulării forţelor de dreapta într-o nouă formaţiune politică se poate amâna până la încheierea mandatului preşedintelui Traian Băsescu.

Petru Tomegea