Stratagema bipolarizării

În spaţiul public, strategilor şi negociatorilor de partid li se zice sforari şi combinagii, căci la noi politica se face pe şest, departe de ochii lumii, iar ţara mai poate aştepta. Să treacă întâi campania electorală. Şi cum aceasta ţine cât Războiul celor Două Roze, cică ne-ar mai trebui încă vreo 20 de ani… Între două contre şi-o mascara, se află în treabă cu deciziile instituţiilor specifice democraţiei şi statului de drept. Mereu sunt ocupaţi: nu-şi dau rând să zădărnicească ori să încurce evoluţia mişcărilor partinice, încă slabe şi dezarticulate. Ceea ce, în afara regimurilor bolşevice, nu se mai întâmplă. Lideri „tari” se laudă în gura mare cu asemenea „realizări”, aşa că mediile occidentale, reticente faţă de acţiunile elitelor noastre prădalnice, ne pregătesc un fel de lazaret pentru ca răul să nu se lăbărţeze şi asupra lor.

Canibalizarea între găşti face casă bună cu incultura politică. În loc de iniţiativă liberă şi participare conştientă a cetăţenilor la luarea deciziilor, se încurajează dependenţa de stat şi de un tătuc atotputinte. În loc de fluxul ascendent al democraţiei şi al libertăţilor, avem unul mereu descendent. În loc să promovăm hotărât performerii şi competenţii, asistăm la aservirea de către factorul politic a tuturor funcţiilor, de la primul om în stat până la şeful de scară. Spre ruşinea noastră, ponderabilele de mai sus îi determină pe sociologi să ne califice regimul drept unul parohial-dependent, deoarece la alegeri, la luarea deciziilor ne bazăm pe afecte, fler, reflexe pavloviene şi sfaturi ţăţeşti. Nu pe diagnoze şi prognoze ştiinţifice. În cinica noastră egolatrie, ne fălim cu „animale politice”, în timp ce democraţiile avansate preferă conştiinţele publice şi conştienţa cetăţenească. Pasiunea nemărturisită a majorităţii politicienilor este să înşele vigilenţa electoratului, atâta câtă e, concomitent cu a adversarilor. Prin mijloace tot mai soft. Uneori îşi păcălesc propriile formaţiuni, căzând victime ei înşişi.

Canibalizarea se face prin furt de ideologie şi legitimitate, prin mituirea membrilor sau  însuşirea, cumpărarea unui partid cu tot cu sediu. Aşa ceva nu s-a mai pomenit din copilăria civilizaţiilor. În democraţiile consolidate, aglutinările se produc prin fuziuni, uniuni, alianţe, coaliţii la lumina zilei, după înţelegeri clare între toţi actorii, de aceea creaţiile lor partinice au şanse să devină reprezentative. În România, fenomenul canibalizării s-a declanşat în vremea Convenţiei Democrate, când PNŢCD-ul Seniorului Coposu s-a apucat de reforme ca să scoată ţara din marasmul comunistoid. În consecinţă, a fost blagoslovit cu un lung şir de aripi, bisericuţe şi trădări, evident, ale infiltraţilor, de atacuri imunde şi rivalităţi prosteşti pentru funcţii, stimulate cu „succes” de mass-media interesate. Până la dispariţia sa de pe prima scenă. Observatorii atenţi ne previn că intensitatea atacului încrucişat împotriva ţărăniştilor constituie barometrul democraţiei româneşti. Se cunosc iniţiatorii. Aceiaşi care au rupt o creangă a celuilalt partid istoric anticomunist, cel liberal, ca apoi să se afişeze cu ea în curtea proprie: facţiunea Stoica-Stolojan.

Imediat ce grupul disident a încăput pe mâna dlui Preşedinte, a început acţiunea de racolare a parlamentarilor, consilierilor, indiferent de culoare politică. Prin orice mijloace. S-a pohtit realizarea unui megapartid de dreapta, la indicaţia deloc neinteresată a popularilor europeni.  S-a luat ca model fostul pol de stânga Iliescu-Năstase, numit şi „al ridichii uriaşe”, cel ce a dus la câştigarea scrutinului în 2000. Însă, cu toate strădaniile, măreaţa construcţie stoichistă de dreapta n-a mai prins. Majoritatea nu s-a putut lipi de PDL nici după neobişnuitul periplu doctrinar prin toate punctele rozei vânturilor din eşichierul universal, deşi s-au afiliat pe rând ba social-democraţiei republicane, ba liberalismului, ori popularilor majoritari în PE, ajungându-se până şi la (neo)conservatorismul lui Michael Oakeshott sau Craig Duncan. N-au scăpat nici libertarienii. Noii militanţi de profesie, colecţionari ideologici, îşi închipuiau că doar presiunea mediatică şi terminologia neologică a frazeologiei compozite, în fapt simple elucubraţii anodine, ar produce aglutinări nemaivăzute.

După faza tatonărilor a urmat cea a asaltului de 4 ani la leadership-ul liberal, faza „bate-voi păstorul… să se risipească turma”: Moliceanu, bileţele roz, cumetrie cu PSD, vinderea ţării, divorţ acasă, partid cu miros de petrol etc. După alegerile de la sfârşitul lui 2008, presiunea mediatică s-a răsuflat. Deşi chestia cu „Unificarea Dreptei” (V. Stoica) a fost un bun paravan,  modelul loviturii de graţie date ţărăniştilor n-a mai reuşit.

Au făcut-o în numele ideologiei? Nicidecum: aveau imperioasă nevoie de o majoritate, alta decât cea constituită deja în Parlament. Căci la noi conceptul de coabitare, funcţional în Europa, inclusiv în Franţa luată de constituţionali prezidenţiali ca model, nu pare să aibă sorţi de izbândă. Aşa cum celelalte reguli sunt bune numai pentru prostime.

Ultima fază a canibalizării este încercarea de bipolarizare forţată, pusă în operă încă înainte de cotroceniadă, prin bună înţelegere între primele două formaţiuni, emanate din planturosul FSN: se dorea eliminarea din cursă a celei de-a treia. Să ne salvăm măcar scaunele. Flaşnetele ambelor partide propovăduiesc la unison ideea că actuala confruntare ar avea doar două componente, PSD şi PDL. Căci nivelul civic scăzut al electoratului permite orice mârşăvie. Presa a observat că opoziţia între ele e doar de formă. În schimb, ambele amuşină un vânat de mare preţ, principiul antebelic al rotativei guvernamentale, când, printr-o altă monstruoasă coaliţie, să-şi împartă puterea pe vecie între ei. Asta să vizeze mult trâmbiţata reformare a „clasei politice”: „Eine neue politische Ordnung”?

Petru Tomegea