Mountfitchet Castle

Mountfitchet Castle – o idee turistică de succes

De aproape două decenii, spaţiul public e inflamat de o contradicţie mai degrabă politicianistă decât social-economică: cum e posibil ca o ţară ca România, cu un peisaj geografic de invidiat, cu o agricultură ţărănească în care nebunia modificărilor genetice şi chimizarea nu au prins, cu oameni harnici, dornici de câştig, să obţină din turism beneficii aproape nesemnificative? S-au perindat prin fruntea agenţiilor şi organismelor de specialitate fel de fel de reformatori, s-a enunţat în presă, mai cu seamă în campaniile electorale, mulţime de programe, dar lucrurile nu se mişcă, iar turismul nu a devenit o afacere.

Şi nici nu are cum să devină în viitorul apropiat: lipseşte infrastructura de nivel european, căile de comunicaţie rutiere, feroviare, aeriene se află în coada Apusului, pregătirea personalului are mari lacune, nu doar profesional-igienice, gastronomia, obiceiurile sănătoase de demult au fost înlocuite cu surogate de import. Investiţii minime, muncă puţină, profituri maxime de lumea a treia. Între timp, sălbăticia şi primitivismul au învins definitiv romanticul adagiu „codrul – frate cu românul”, am uitat să cultivăm tradiţiile populare, clivajul mioritic bate în desuet graţie unor filozofi plini de „originalitate”, cultura românească se ascunde tot mai adânc prin lăcaşuri prăfuite, arheologia şi istoria, lăsate de izbelişte, nici măcar nu-şi pot conserva siturile din pricina hrăpăreţilor tot mai insistenţi… Să fi venind apocalipsa odată cu libertatea?

Însă crizele de sistem i-au bântuit şi pe alţii, numai că au avut puterea şi ideile necesare să le depăşească.

Una dintre reuşite se numeşte Mountfichet Castle, se află în comitatul Essex, în preajma aeroportului Stansted (www.mountfitchetcastle.com). Înfiinţată în epoca fierului, aşezarea a avut nevoie de o cetate întărită pe un pinten de deal spre a se apăra de invaziile tot mai insistente ale începutului de nou mileniu (1066). Din zidurile de atunci, cu aceleaşi caracteristici ca şi ale noastre, însă din pietre mai mici, adesea cât oul de gâscă, s-au mai păstrat doar câteva relicve, aproape nesemnificative, dar, din dorinţa de a-şi pune în valoare trecutul, s-au apucat să reconstruiască împrejmuirea din trunchiuri de copaci înfipte în pământ, redesenând aproximativ tradiţionalele întărituri normande îngemănate, o parte destinată gospodăriei şi oştenilor, expusă în calea năvălitorilor, iar cealaltă, legată printr-un pod mobil, regelui, curtenilor şi marelui „hall”. A rezultat unul din cele mai interesante muzee în aer liber, cu un pronunţat mesaj didactic-patriotic.

Pentru a înscrie ansamblul într-o anumită etapă a dezvoltării social-istorice şi a-i asigura o perspectivă, urcuşul spre obiectiv se face printre reptile uriaşe, dinozauri, pterozauri, alături de omul primitiv cu bâtă şi cunoscuta blană drept veşmânt. Banda sonoră le însoţeşte de fiecare dată prezenţa. Mai departe, s-a trecut la reconstituirea elementelor de civilizaţie medievală, proiectul având nevoie de istorici, arheologi, etnologi şi etnografi, ingineri, sociologi etc., dornici de a pune în valoare legendele străbunilor. Pentru a-i atrage pe micii vizitatori dar şi pe nostalgici, sitului istoric i s-a adăugat unul dintre cele mai vaste muzee ale jucăriilor tuturor timpurilor, expunerea vizuală fiind uneori animată, asociată cu cântece, dansuri, texte jovial-glumeţe, iar gazonul e plin de oi, capre îndrăzneţe, găini, raţe, păuni şi chiar blânde căprioare. Ca să prefigureze tematic exponatele de pe munte, din colţ în colţ, dai de oşteni înarmaţi aparţinând inclusiv Războiului Stelar, iar debarcarea din Normandia ocupată de hitlerişti e prezentată animat în relief la scară.

Întăritura centrală, înconjurată de un şanţ cu ţăruşi ascuţiţi şi apă, adăposteşte „Grand Hall”, reşedinţa monarhului, alături de un puternic turn de apărare, lângă care se află doar un donjon de supraveghere, grădina cu ierburi de leac şi coliba şoimarului. Spectaculoasă e a doua căci, pe lângă elemente ţinând de oştire precum turnuri de veghe, catapulte, locurile de antrenament ale arcaşilor, lăncierilor, spadasinilor, descoperi viaţa de zi cu zi a strămoşului: grădina, coteţele porcilor, păsărilor, oilor şi caprelor, închisoarea, bucătăria, cuptorul de pâine, presa de struguri, casa unde fermentează berea, alta pentru săpun, atelierul olarului şi cuptor de ars produsele, ţesătorie-vopsitorie, dulgherie, fierărie, armurărie, potcovărie, instalaţie de despicat lemnul în scânduri cu traşca, grajduri de vite şi cai, hulubăria, iar atracţia horror o constituie masa chirurgului, şopronul capcanelor, cu nimic deosebite de ale noaste, spânzurătoarea, obezile făcute la fel ca ale turcilor fanarioţi, locul de biciuit infractori şi „borta iadului”. Biserica, monument istoric de câteva secole, are în stânga un mic cimitir.

Bucuria fără egal a venit odată cu descoperirea izbitoare că artefactele feudale, fierăria, lemnăria, olăria, roata de tors, sucala, ciricul, ragila, pieptănuşii etc. sunt identice cu ale noastre. În afară de casa berarului, absentă la regăţeni, celelalte s-au rostuit cândva la fel în civilizaţia noastră medievală, cu nimic diferită de a lor. Lipseşte doar stâlpul infamiei, unde se ţintuiau de ureche proscrişii, răufăcătorii şi faliţii. Înapoierea noastră s-a produs din perioada ocupaţiei turco-tătare şi a jumătăţii de veac sub ciuma roşie.

Proiectul de mai sus poate fi pus în operă în multe locaţii sucevene: fosta cetate a Băii de pe malul drept al râului Moldova, în apropierea Mănăstirii Bogdăneştilor, pe tăpşanul Direptăţii de lângă cetatea Sucevei, unde se mai vedeau cândva urmele străvechii aşezări, pe Piciorul Şcheii, încorporând vechile ziduri ale lui Petru Muşat, pe locul vechii „cetăţi de drum” a ţării Câmpulungului, în Siret etc. Numai raţiune şi voinţă să fie. Doamne ajută!

Petru Tomegea

Essex, U.K.