Continuitatea politică

Înaintea perioadelor electorale, forţele politice de la putere îşi doresc foarte mult continuitatea. Înfricoşaţi de schimbare, conservatori din fire, alegătorii preferă să păstreze cam aceeaşi componentă politică, sperând că, de mâine, aleşii se vor apuca de treabă. Cu mici excepţii, până azi speranţele au rămas de poveste. Învăţaţi cu tătuci, în majoritate, preferăm să fim dependenţi de stat, de aceea schimbările vin încet pe meleagurile noastre. Însă de data asta, nu mai are cine să ne dea, statul fiind nu doar falit, ci dator vândut.

Ceea ce a frapat, în primul rând, provocând mari emoţii nu numai organismelor europene şi agenţiilor de presă, a fost o tentativă de fraudă electorală, cu unele dovezi explicite prezentate în presă, însă explicaţiile bâlbâite ale celor două partide de la putere, implicit ale  autorităţilor responsabile, nu reuşesc să înlăture suspiciunea. În zilele acestea ne-a fost o ruşine cumplită de informaţiile şi imaginile oferite cu generozitate de canalele media internaţionale asupra degringoladei politice interne. Faptul va avea urmări greu de evaluat în ceea ce priveşte credibilitatea pe plan extern. Unii analişti lucizi avertizaseră din timp că legea electorală croită în pripă este fundamental greşită, avantajându-i pe cei de la putere şi permiţând turismul electoral. Opoziţia a tratat prea în grabă situaţia, crezând că va aduna puncte prin  victimizare.

În al doilea rând, calitatea campaniei începută ilegal sau permanentizată scoate iarăşi în evidenţă tare tradiţionale: lipsa de program, bătălia sterilă pentru putere, batjocura democraţiei, golănia farsorilor. Dacă în SUA am admirat cu toţii o adevărată sărbătoare naţională în care o întreagă naţiune îşi face bilanţul pentru a-şi pregăti o platformă-program de viitor, românii îşi privesc cu teamă alegerile, tot mai înstrăinaţi, mai neîncrezători în vorbe ca niciodată, priorităţile lor fiind altele decât ale mai tuturor candidaţilor. Drept este că şi activiştii, vectorii de imagine ai acestora amplifică vacarmul generalizat, participând la discuţii, întruniri cu încrâncenare, negri de mânie, cu ameninţări directe, nici măcar disimulate, fără a-şi da seama că se află în faţa electorilor pentru a le cerşi votul. De promisiuni oricum se alege praful, nimeni nu-şi mai face iluzii. Asistăm la un spectacol grotesc, dacă nu ar fi sinistru, de care ar fi mândri până şi bolşevicii. Mai toţi politicienii au uitat că, atunci când te afli în faţa cetăţenilor, ţinuta de protocol, buna cuviinţă, buna creştere te obligă măcar la abordarea zâmbetului de rigoare şi a limbii române decente. Nu se poate spune dacă de vină vor fi fiind orgoliul, aroganţa ori lipsa de consideraţie şi respect pentru contribuabil. Nici de această dată, românii nu scapă de făcături mediatice mai neobrăzate ca niciodată, de procese de intenţie, simulări, disimulări, chiar dacă mediile internaţionale se uită la noi ca la urs. Ca într-un sat fără câini. V-aţi imaginat vreodată cum îi privesc englezii scorţoşi, americanii rigizi pe managerul, specialistul, profesorul venit din România, oricât de competenţi ar fi?

Dacă imaginea candidaţilor nu putea să fie alta decât a neamului din care fac parte, deontologia profesională a multor jurnalişti, prezentatori, realizatori, regizori de platou şi-a arătat o faţă hâdă, chiar neruşinată, pe care nu le-o mai bănuia nimeni de dinainte de revoluţie, alegându-şi drept motto „Un partid avem şi-o ţară”, decedat de gloanţe de două decenii. Numai că acum se construiesc cântări, poeme gongorice mai multor formaţiuni. Într-o ţară normală, jurnalele, televiziunile îşi declară deschis susţinerea pentru un anume candidat, o anume coloratura politică, iar mass-media are mecanisme de aotocurăţare puse în aplicare de fiecare dată când se constată derapaje. Dacă nu cumva va fi fiind mâna unor experţi în manipulare, a unor pescuitori în ape tulburi, mediile româneşti nu sunt hotărâte să pună umărul la însănătoşirea climatului politic, la educarea civică a mulţimilor, preferându-se situaţia actuală anomică, promiscuă. Cică politica ar fi de moravuri uşoare. Când publicitatea electorală mai este şi decontată din bani publici, iar noi tolerăm mizeria umană la nesfârşit înseamnă că ne merităm soarta, căci prin Constituţie avem dreptul la o informare corectă. Probabil, s-a ajuns până acolo, încât nimeni nu ne mai garantează accesul la aceste drepturi. Să fi căzut cu totul în mocirla tranziţiei perpetue originala democraţie românească?

Din păcate, curajul de a porni la drum nou ne lipseşte. Astfel, nici la alegerile din această toamnă nu ne vom despărţi de trecut râzând. Nimic nu miroase a schimbare credibilă. Românii vor defila cu un parlament în care lucrurile s-au aşezat cum-necum, indiferent de voinţa unora şi a altora. În fond, asta am ales, asta avem: o putere în continuă foame de majoritate, aflată permanent în dificultate şi o opoziţie cu o forţă reală în creştere, pentru prima dată după 15 ani, ocazie cu care vom învăţa cu toţii că orice vot contează, că politica este o profesiune, o ştiinţă demnă de învăţat, iar politicienii, dacă vor realmente o ţară modernă, trebuie să se mobilizeze, nu numai în vorbe, pentru ca democraţia să învingă până în ultimul cătun şi votul să fie în cunoştinţă de cauză. După intrarea în UE, nimeni n-a crezut că malversaţiunile electorale ni se vor mai permite. Ei, şi? Însă tentaţia fraudării la urne a celor ce organizează scrutinul nu trebuie, categoric, să devină fapt fiindcă Legea şi Urna trebuie să rămână principalele repere ale normalităţii. Cu un preşedinte ales corect şi actuala componenţă a Parlamentului se poate anticipa că justiţia va fi mai avantajată, iar presa la fel de activ-acidă.

Chiar dacă s-a dorit continuitatea, după întâmplările recente, nimeni nu va îndrăzni să meargă după voturi cu sacoşa de piaţă, nici cu plicul nimicniciei omeneşti devenit simbol al mitei.

Petru Tomegea