Cum a devenit Crin Antonescu inamicul politic nr. 1

E greu de înțeles. Dacă PSD nu-l mai susține fiindcă va avea propriul candidat, cum ne tot amenință câțiva pesediști notorii și cum repetă periodic Traian Băsescu, Elena Udrea, Sebastian Lăzăroiu… cu tot cu o mare parte a presei și a televiziunilor, dacă este întrecut la capitolul încredere până și de George Becali, iar din sondajele publicate până acum apare mereu după Ponta, Isărescu, Oprescu, Tăriceanu…, evident că el n-ar mai trebui să fie o miză pentru viitoarele alegeri prezidențiale. Și totuși, nu e zi, nu e ziar, nu e studio TV din care să nu i se trimită săgeți otrăvite. Iată de ce fenomenul merită analizat.

Ori…, ori…

Nu sunt decât două posibilități: ori cele prezentate mai sus sunt adevărate, caz în care mediile și politicienii care-l atacă frecvent o fac dezinteresat sau de amorul artei, ceea ce e greu de crezut, ori datele de mai sus sunt false și manipulatoare, caz în care motivele atacurilor sunt cu totul altele, de pildă, candidatura cu șanse la alegerile prezidențiale de la sfârșitul anului viitor și opoziția fățișă față de Traian Băsescu. Tertium non datur.
Ba mai mult de atât: ziare, jurnaliști, oameni de cultură și artă care altădată îi erau favorabili sau nu-l băgau în seamă încep să-l atace virulent, deși, dacă privești cu atenție în prima scenă a politicii noastre, dai de o mulțime de inși compromiși, cu cariere și afaceri dubioase, multe dovedite în instanțe, care sunt lăsați să-și continue în liniște matrapazlâcurile, în schimb se fac luntre și punte să-l desfigureze, ba chiar să-l lapideze mediatic pe liderul liberal.

Ce să fie?

Să se fi schimbat Crin Antonescu (CA) într-atât de mult de la alegerea sa în fruntea PNL și apoi după asocierea cu Victor Ponta în calitate de copreședinți ai USL sau deranjează altceva? Aruncând o fugară privire asupra presei ultimilor 2-3 ani, urmărindu-i evoluțiile în Parlament și prin studiourile TV în care este invitat, niciun comentator sau jurnalist serios nu a remarcat vreo schimbare demnă de luat în seamă: aceleași replici tăioase, același discurs corect articulat, aceeași consecventă împotrivire față de jocurile politice ale lui Traian Băsescu și ale altora. Și atunci?
Se mai impune o scurtă privire înapoi: atitudinea mediilor față de CA s-a schimbat prima dată după ce liberalii s-au aliat cu social democrații, a doua oară după ce și-a anunțat posibila candidatură la alegerile prezidențiale din 2014, a treia oară după participarea ca actor principal alături de prim ministru la suspendarea ratată a lui Traian Băsescu și scurtul interimat la Cotroceni, iar ultima dată după ce Elena Udrea a ratat președinția PDL și candidatura acestui partid la prezidențiale a fost atribuită lui Cătălin Predoiu. După fiecare schimbare, atacurile au devenit și mai puternice.

Intervenția lui Traian Băsescu

Este drept că această perioadă a coincis cu o anume evoluție a lui CA spre poziția de principal opozant al lui Traian Băsescu. Este și motivul pentru care președintele a reacționat cu asemenea duritate lexicală: „Te-am chemat la un protocol, te-ai îmbătat, te-ai urcat pe masă, ai stricat atmosfera…”, cu adresa ușor de reperat, deși se folosește un „tu” impersonal. Nu este singura reacție de acest tip.
Însă tonul de critică vehementă împotriva lui CA a fost dat demult, ba chiar dinainte de injuriile proferate din celebrul garaj în vara lui 2012, iar episodul acuzației infame apropo de dispariția prematură a fostei sale soții nu-i va fi niciodată iertat actualului președinte. Nu e exclus ca respectivul episod să fi tăiat orice încercare de apropiere între cei doi.

Crin – inamicul public nr. 1

Ultimele zile au adus o exacerbare a atacurilor împotriva lui CA. A intrat în luptă artileria grea. Sebastian Lăzăroiu: „marioneta (adică CA, n.a.) pregătită de penali pentru funcția de Președinte… nu poate să atragă electoratul lui Traian Băsescu în al doilea tur”. Continuă colegul de alianță, acad. Răzvan Theodorescu: „El poate să fie preşedintele unei scări de bloc, al unui comitet de părinţi, cam asta e tot ce se poate”. În schimb, lucru și mai curios, Vasile Blaga îl ridică în slăvi pe Călin Popescu-Tăriceanu, singurul care poate servi dreapta.
E clar. PDL și liderii săi se simt amenințați de candidatura lui Crin Antonescu și caută căi și mijloace spre a-l scoate din cursa spre Cotroceni, iar succesul lor i-ar conveni și lui Traian Băsescu. Partea intrigantă a acestor inițiative politicianiste este aceea că și CA știe. De aceea confruntarea politică va fi spectaculoasă.
Petru Tomegea

O dispută nocivă

Războiul între Palatele Cotroceni și Victoria este absolut inutil, dar pe cât de inutil, pe atât de nociv și păgubos pentru România. Pierde și țara, pierd și cetățenii, pierd și cei doi comandanți de oști.
Disputa își are originea într-o interpretare greșită sau pro domo a Constituției din 1991, revizuită în 2003: în timp ce acolo se mizează pe colaborare și bună înțelegere între cele două instituții, ale președinției și prim ministrului, dl Traian Băsescu consideră că legea supremă îi dă aceleași prerogative ca și președintelui Republicii Franceze, iar Victor Ponta, că ar merita mai mult. Atâta doar că Franța este un regim prezidențial, iar România, semiprezidențial, care, oricum ai da-o, înseamnă doar pe jumătate prezidențial.

Păcatul originar

Disputa nu a existat decât incidental până în mai, 2012, când s-a pus problema coabitării, adică președintele și prim ministrul n-au mai aparținut aceleiași formațiuni politice, aceleiași majorități parlamentare. Singurul lucru care trebuia să-i unească era caracterul reprezentativ: ambii reprezentau România și interesele cetățenilor. Or miza aceasta s-a dovedit prea mică, prea lipsită de importanță pentru primii noștri bărbați de stat, de aceea au apărut dispute, rivalitate și concurență, nu doar în politica internă, ci și în aceea externă.
Cum funcționau relațiile pe vremea inițiatorilor actualei Constituții? La fel de firesc precum în majoritatea statelor democratice: în interior se respectau cum-necum raporturile statuate de către legislația în vigoare, iar la Consiliul European, NATO mergeau amândoi, și președinte, și prim ministru, fără a răzbate cine știe ce rumori din activitatea comună. Respectându-le dorința, organizatorii externi ai reuniunilor puneau două scaune, așa cum fac și acum pentru țările unde se întâmplă astfel de situații. Dacă legile și cutumele permit.

Șanse irosite

Nenorocirea e că spectacolul acesta extern are urmări cu totul nedorite în plan intern: dacă atunci când participă prim ministrul există un Executiv și o majoritate parlamentară în stare să-și asume actele, deciziile și directivele la care România a fost parte, atunci când participă președintele lucrurile nu mai stau deloc așa.
Fie își pune Parlamentul și Guvernul în fața faptului împlinit, dacă a plecat fără mandat din partea acestora, ceea ce, luându-ne după informațiile din presă, s-a întâmplat până acum de fiecare dată, fie respectivele decizii ajung, dacă ajung, la Executiv și, câteodată în Parlament, ca „Pactul Fiscal” și alte tratate care trebuie ratificate.
Din păcate, cele ce ajung pe masa Guvernului au o soartă tristă: adeseori nu se mai aude nimic despre unele, iar celelalte vor fi puse în operă după criteriul revoluționar: „Mircea, fă-te că lucrezi!” S-a ajuns aici din lipsă de colaborare și spirit de echipă, din lipsă de înțelegere a principiilor democratice. O soartă mai fericită o au cele venite direct de la Bruxelles și Strasbourg.

Despre „începători”

De pildă, acum, la ultima întrunire a CE se discută chestiuni importante, de la agenda digitală și IT a Uniunii Europene, la Summit-ul de la Vilnius din 28 – 29 noiembrie. De asemenea, câteva astfel de programe digital-IT sau de creare a locurilor de muncă pentru tineri sunt deja în curs în România.
S-a hotărât să participe președintele, deși mai toate țin de economie, iar economia cade în sarcina Executivului. A fost lansată și o explicație în stilu-i deja consacrat precum că „ar fi fost păcat să trimitem acolo un începător”. Nu am competența să discut cine e începător și cine nu.

Traian Băsescu, jucător european

Neoficial, mai degrabă informal, s-a lansat ideea că la această întrunire se va discuta și succesiunea la președinția CE din vara viitoare, iar semnalul pe care îl are de transmis președintele României, și în țară și în afară, este că alesul va fi Martin Schulz, om politic german, membru al SPD, președinte al PE.
Firește, când vorbește în nume propriu, Traian Băsescu poate avea orice opțiune și orice punct de vedere, numai că la CE, UE, NATO… este obligat să reprezinte toată România, nu doar propriile opțiuni. Or asta înseamnă fie să țină cont de legile și programele adoptate de Parlament, fie (și) să se consulte cu ceilalți actanți politici din țară. Or presa nu a consemnat niciun fel de consultare. Ceea ce poate însemna orice, dar nu democrație.
s
Petru Tomegea

Traian Băsescu nu renunță

Un proiect născut în mințile înfierbântate ale ciracilor lui Traian Băsescu după alegerile prezidențiale din 2009 ridică din nou temperatura vieții politice românești. Cu atât mai mult cu cât, de astă dată, se implică însuși președintele. Este vorba despre rocada lui Vladimir Putin care din 4 în 4 ani schimbă posturile de președinte și de premier cu Dmitri Medvedev. Atâta doar că în România, deocamdată, lipsește actorul care să joace rolul lui Medvedev. Dar căutarea continuă.
Tocmai de aceea, recentele evenimente și declarații politice în centrul cărora s-a aflat președintele indică o activitate febrilă, fără precedent, de degajare a unui culoar favorabil pentru candidatul său preferat. Mutările neașteptate pe tabla de șah au fost sesizate cu promptitudine de mass-media, dar șansele unui astfel de scenariu scad cu fiecare zi ce trece.

Ce vrea Traian Băsescu?

După analiști, două sunt principalele ținte ale lui Traian Băsescu: să rămână ca premier după expirarea mandatului la Cotroceni pentru a se putea apăra împotriva dosarelor penale închise pe perioada președinției, motiv pentru care are nevoie de o forță politică în stare să câștige viitoarele alegeri, ori măcar de un președinte care să accepte să-l nominalizeze indiferent de rezultatul scrutinului. După alții, fostul președinte suspendat încă își caută puterea pierdută la referendum.
Însă lucrurile s-au complicat imediat după Convenția (de alegeri) a PDL din 23 martie, când niciunul din apropiații săi, Elena Udrea, Emil Boc, Monica Macovei… nu a reușit să-și adjudece șefia portocaliilor, iar cu Vasile Blaga nu s-a înțeles să bată palma nici atunci și, se pare, nici la Țebea sub gorunul lui Horea. A urmat în seara aceleiași zile de 23 martie despărțirea melodramatică de propriul partid, dar nici aceasta n-a creat un curent de opinie favorabil intențiilor sale.

Ce vrea el nu vor alții

Neînțelegerile fiind mai vechi, a început să transvazeze materialul uman al PDL în Mișcarea Populară încă înainte de Convenție, însă și această mișcare de personal a fost stopată de Vasile Blaga, iar Partidul Mișcării Populare se vede nevoit să accepte o alianță cu Forța Civică a lui Mihai Răzvan Ungureanu și cu un PNȚCD existent doar în scriptele gălăgiosului Aurelian Pavelescu pentru a depăși măcar cifra fatidică de 5%.
Or, în situația în care nu va putea beneficia de un mare partid sau de o alianță puternică, nici șanse să se întâmple ceva semnificativ până la alegerile din primăvară nu prea sunt. Și asta deoarece trendul de creștere a USL continuă prin primirea tuturor traseiștilor PPDD, ceea ce-l determină pe Traian Băsescu să renunțe cu totul la eticheta prezidențială, amestecându-se fățiș în evoluțiile politice.

Cine e alesul sau aleasa?

Astfel, după o întâlnire cu Elena Udrea și Emil Boc la un restaurant unde ca din întâmplare a fost prezent și un jurnalist-fotograf, se pare că a căzut la înțelegere cu Elena Udrea spre a candida la prezidențiale și asta deoarece Emil Boc declarase public că-și va continua mandatul de primar al Clujului.
Așa se și explică acțiunea ulterioară de degajare a terenului în favoarea preferatei sale prin atacul, nedemn, după o bună parte a presei, asupra candidatului PDL la prezidențiale, Cătălin Predoiu. Un atac dur care i-a desființat din două fraze și un zâmbet sarcastic statura de fost ministru de Justiție independent și cu cumpăna dreptății în mână.

Lovitură după lovitură

De aceea i-a și scos în evidență caracterul sinuos al prezidențiabilului PDL rezultat din intervenția acestuia la Traian Băsescu spre a fi menținut la Justiție și în primul guvern Ponta. După aceste revelații prezidențiale, Predoiu își poate retrage liniștit candidatura: voturi de la electoratul fidel lui Traian Băsescu nu-i vor veni, iar de la USL, nici atâta.
Nu a scăpat nici Crin Antonescu iureșului prezidențial. Numai că în cazul său, atacul va fi încununat de o victorie à la Pyrrhus: prin tăierea de pe lista invitaților la Cotroceni, liderul liberal atrage atenția asupra sa, întărindu-și statutul de principal oponent al actualului președinte. Ca dovadă că i-a convenit, nici n-a reacționat la aluzia joasă cu îmbătatul și urcatul pe masă.
Deși detractorii lui Traian Băsescu pomenesc de funie în casa spânzuratului, totuși acesta se îmbată în continuare cu apă rece.

Petru Tomegea

Unde duce lipsa încrederii în politicieni?

… La degringoladă politică și administrativă. În fond, situația exploatării aurului la Roșia Montană și a gazelor de șist ține de încrederea cetățenilor în autoritățile statului. După ce s-au fript cu binefacerile capitalismului de cumetrie, va fi tot mai greu pentru politicieni și partide să le obțină acceptul pentru a-și pune în operă programele de dezvoltare economică și de reforme sociale. Nimeni nu s-a gândit că vom ajunge aici.
Pentru că, într-o țară în care bătălia politică a devenit scop în sine, nimeni nu răspunde de necazurile tot mai mari care se abat asupra cetățenilor. Cât de orb să fii să nu vezi realitatea dură a acestor aproape 24 ani de proastă guvernare? Te întorci cu avionul acasă și, odată cu trecerea graniței maghiare, dispar pădurile și lanurile colorate iar în fața ochilor se întind mii de hectare părăginite, nori de praf, munți golași, sate și orașe pipernicite, rămase noaptea în beznă. Seamănă a spațiu pustiu, selenar.

Îmbogățiții de război

Aproape tot ce a constituit cândva averea comună a fost vândut sau jefuit. Mărețele ctitorii ceaușiste au dispărut, iar din moloz s-a recuperat fierul vechi. La polonezi, maghiari, cehi, nemți, vechile clădiri au preluat din mers noile afaceri, de aceea nivelul lor de trai ne e de câteva ori superior. La noi, n-a mai rămas piatră peste piatră. Pământul a fost luat cu japca, îmbogățindu-i pe samsarii de terenuri și pe dezvoltatorii imobiliari. Mereu justițiarii s-au făcut că nu văd. Mereu Legislativul a avut alte priorități.
Acum a sosit vremea marilor proiecte, de reindustrializare, de exploatare a resurselor, de autostrăzi…, dar populația nu mai crede că va avea oarece beneficii de pe urma acestora, ori din bogățiile subsolului românesc. I-a pierit încrederea în posibilitățile statului de a-i ține în frâu pe afaceriști, fie români, fie străini. Iar fără încredere nimic nu va fi posibil.

Unii abonați la câștig, cei mulți cu paguba

Tot neîncrederea este aceea care a stopat procesele de privatizare la Oltchim, CFR Marfă…, de astă dată, pe lângă bănuielile presei și ale lucrătorilor, adăugându-se și cele ale Opoziției. Așa că vor fi reluate. Alți bani, altă tevatură.
S-a ajuns aici compromițând regula de bază a capitalismului de pretutindeni, că o afacere bună este doar aceea din care toate părțile implicate au de câștigat. Până acum au câștigat numai unii, în dispreț față de majoritatea tăcută. Cei mulți, perdanții, sărăcenii, prostimea, cum se mai aude pe ici pe acolo, se pare că nu mai vor nici privatizare, nici exploatarea resurselor, de aceea reprezentanții lor protestează. Cam târziu. Tortul s-a împărțit demult.

Un stat slab

Cu această ocazie, au descoperit șmecheriile aleșilor: au cumpărat terenuri exact pe unde vor trece autostrăzile, costul acestora devenind exorbitant. Iar țara plătește. La fel și la exploatările aurifere sau ale gazelor de șist. Căci în românește bogăția rimează încă bine cu șmecheria și hoția. Și apoi, la noi nu e ca în America, aici ești proprietar doar pe suprafață, nu și pe subsol, caz în care o parte de hoție ar fi fost exclusă.
Neîncrederea în posibilitățile statului de a fi un bun administrator vine și din felul cum funcționarii își fac datoria. Cât timp salariații și pensionarii, micii proprietari de pământ, micii întreprinzători locali își plătesc cinstit și regulat dările la stat iar marii contribuabili îngroașă rândurile evazioniștilor nu poate fi vorba de bună guvernare, nici de încredere în dregători.

Poate nu e totul pierdut

Din fericire, mai există un dram de bună credință, mai există un filon popular destul de puternic al celor ce speră că lucrurile pot fi schimbate. Ei bine, filonul acesta a reușit pe parcursul anului trecut să schimbe o guvernare nereprezentativă și neputincioasă, cu toate încercările de discreditare a protestatarilor. Mai țineți minte sloganul scornit de manipulatori de profesie: USL – PDL/ Aceeași mizerie?
Ceva asemănător se întâmplă și azi la protestele din stradă și la cele din satele lovite de blestemul gazelor de șist. O serie de veleitari politici și aventurieri, o mulțime de pescuitori în ape tulburi vor să le deturneze în scopuri electorale, să le canalizeze spre lansarea unei mișcări politice noi, a unui nou lider politic care să câștige prin manipulare viitoarele alegeri. Ceea ce face ca sentimentul de neîncredere să crească.

Petru Tomegea

De ce vorbesc urât politicienii noștri?

1. Fiindcă li se permite. 2. Fiindcă nu își respectă auditoriul, nici virtualii alegători. 3. Fiindcă în România exprimarea stropșită și buruienoasă aduce voturi de la anumite categorii sociale. Dar nu este vorba în principal de grupurile cu educație precară aflate departe de „lumea civilizată”, deoarece multora dintre săteni și „cartieriști” nu le-a pierit încă bunul simț strămoșesc, ci de cei cu un anume pospai de cultură.
Dl Andrei Pleșu s-a săturat de „hărţuiala promiscuă a unor zurbagii de mahala”, simțindu-se „agresat de armata de netrebnici şi de mediocri aflată acum pe scenă”. Nu este singurul „indignat, exasperat, sătul” de lipsa de bună-cuviință a disputei politice, de limbajul de mahala, de „suficienţa grosolană a replicilor”.

Generalizarea însă e pripită

Mai întâi se impune o constare: nu toți politicienii vorbesc necuviincios, la fel cum nu toți participă la „spectacolul dizgraţios al micimii” sufletești, atâta doar că discursul politic civilizat nu face rating, arareori bucurându-se de sufragiul (tele)spectatorilor. Cică nu are nerv, nu are sare și piper, sursa nervului fiind deocamdată „bombăneala buruienoasă” și încontrarea golănească.
În al doilea rând, nu doar politicienii noștri caută efecte stilistice în zonele joase ale vocabularului, ci și alții tocmai din țările occidentale în care s-a născut democrația. Revedeți discursurile dlor Nicolas Sarkozy și ale lui Silvio Berlusconi, dar, mutatis mutandis, să nu vă așteptați ca buruienile lor să fie la fel de grobiene ca ale noastre.

Bine le mai zice!

Dl Andrei Pleșu se arată oripilat de „caftul de duzină al orgoliilor… înfierbântate”, dar în această situație critică a discursului politic s-a ajuns după ani și ani de implicare partizană a mediilor, a jurnaliștilor mercenari și de multe ori a unei părți a elitei intelectuale care au aplaudat la unison „victoria” politicianului preferat: „le-a zis-o”. Din păcate, fenomenul acesta a dus la segregarea cvasitotală a mediilor românești, fie de partea Cotrocenilor, fie de partea USL.
De multă vreme, în partide și formațiuni politice, s-au creat detașamente speciale de asalt mediatic, activiști buni de gură, cu exprimare spumos-bășcălioasă, care folosesc injuriile ca muniție. Iar tirul acestora a distrus cariere politice, a desființat partide… A se reaminti aici cazul Alianței Civice și al PAC, neînstare să reacționeze „adecvat” la noroiul lexical aruncat zi de zi de oficinele feseniste.

Aplaudacii, zvonacii și postacii

Cine le permite să vorbească urât? De obicei, televiziunile transmit live mitinguri politice ale partidelor și ale personalităților aflate în campanii electorale. Întotdeauna în fața participanților sunt așezați aplaudacii, cei ce ovaționează astfel de manifestări de limbaj ale liderului. A se observa că butadele neaoșe, bancurile se bucură de mare trecere, devenind licențe lexicale și frazeologice repetate și de alții care caută succes facil de public.
Adesea, personalități respectabile, mai ales din mass-media și arte, fac loc în discursul lor unor expresii vulgar-deocheate, care apoi sunt preluate de firme celebre de PR și advertising politic pentru a colora exprimarea candidaților și a liderilor în slujba cărora se află. De aceea, e bine să reținem că, în lipsa unor mijloace civilizate de captare a atenției, a bunăvoinței electorilor, consultanții își pun clienții-actori să vorbească pe gustul mulțimilor. Căci, din păcate, circul campaniilor noastre electorale încă aduce voturi.

Cununa de usturoi și moroii

Mai trebuie spus că nu numai limbajul mahalagesc ar trebui să provoace repulsie, ci și gestica de aceeași sorginte. Căci stacana de apă aruncată în ochii preopinentului sau cununa de usturoi menită a alunga strigoii politici din partidul inamic nu sunt cu nimic mai „prejos” decât mitoman, porc greu de înghițit, tont, Scaraoțchi…
Cât despre respectul și considerația față de auditoriu, lucrurile sunt mai simple: numărul celor ce cred că politicienii vulgari îi desconsideră este în creștere. Până la urmă, cadrul discuției și componenta social-umană a participanților vor impune un anume protocol ținând de educație și instrucție. Ei bine, în funcție de respectarea acestuia, intrusul va fi acceptat sau rejectat. De aceea, să nu vă închipuiți că participanții la astfel de adunări și emisiuni televizate degusta în totalitate buruienile stilistice și gogoșile șmecherilor. Ca dovadă, articolul dlui Andrei Pleșu.

Petru Tomegea

Nu e bine, domnul…!

Afirmația a devenit celebră după ce s-a aflat că dl Traian Băsescu l-a sunat pe procurorul general să-i spună părerea sa despre demiterea procurorului-șef Lucian Papici, care în fapt a fost o înlocuire din funcție, mandatul său expirând cu câteva zile înainte. De ce nu am adăugat cuvântul „președinte” înaintea numelui? Fiindcă președintele nu era cazul să o facă, oricât s-ar strădui să ne convingă de contrariul.

Pe cine cade năpasta?

Dar, în fine, schimbând situația și personajele, aceeași afirmație ar trebui repetată într-o mulțime de alte cazuri. Astfel, trimiterea doar a lui Liviu Dragnea în fața instanței pe motiv că a influențat electoratul și a fraudat rezultatele referendumului, în condițiile în care însuși Traian Băsescu și activiștii săi au cerut în repetate rânduri cetățenilor să nu participe la vot… Nu e bine, domnilor…, fiindcă România se vrea un stat al oamenilor liberi, o democrație în care dreptul la vot este consfințit și garantat de Constituție. Sau Constituția e bună numai pentru a-i pune la punct pe cetățenii care vor altceva?
În aceeași speță: din ’90 încoace alegerile s-au fraudat de către fiecare partid cât a putut, cele din opoziție, prin mijloace proprii, cele de la putere, cu ajutorul „organelor”, ba chiar a fost indicație „de sus” să se voteze Constituția actuală în 2003 oricum, numai să treacă. Și a trecut. Însă de fiecare dată au ajuns în fața instanțelor numai amărâții care au votat de mai multe ori pentru un pet de ulei și o pungă cu zahăr, sau o bancnotă echivalentă cu 2,5 kg de carne. Unii au dat bani în direct, au dat „cadouri” cu camioanele și n-au pățit absolut nimic. Ba vin adesea să ne dea lecții de democrație.

Dosare politice sau erori?

Un alt caz este al senatorului Varujan Vosganian, ministru al Economiei: i s-a făcut dosar pentru că a salvat niște locuri de muncă și niște fabrici de la pieire atribuind o cotă de gaz subvenționată. Iar hotărârea sa a beneficiat de o lege aprobată de Parlamentul României. Presa de-o anumită coloratură protestează, și bine face, dar nu-mi aduc aminte să fi protestat absolut deloc atunci când un alt ministru construia stadioane în pantă, pârtii de schi pe care nu le ia aproape nimeni în seamă și parcuri prin păduri. Pe vreme de criză. Cu ce va fiind mai vinovat „armeanul incompetent”? Nu e bine, domnilor…
Să ne mai aducem aminte de altele? Asemenea dosare au mai avut și personaje precum Tudor Chiuariu, fost ministru al Justiției, numit „tânărul mafiot obraznic”, Teodor Atanasiu, fost ministru al Apărării, Paul Păcurariu, fost ministru al Muncii… Iar acuzațiile din aceste dosare n-au fost confirmate de instanțe, dar carierele de politicieni li s-au frânt. Acesta să fi fost scopul? Așadar nimeni nu le-a putut dovedi vinovăția. Or Vosganian deja este prezentat în presă ca vinovat. Și nu e bine…

Adevăruri incontestabile…

În cazurile Oltchim, Bechtel, Roșia Montană… au apărut acuzații dintre cele mai grave și de la cel mai înalt nivel: de mită, comision nelegal, furt, fraudă, corupție…, dar niciunuia dintre cei vizați nu i s-a clintit un fir de păr. Fie acuzația a fost falsă, și atunci ar fi trebuit ca lansatorii ei să suporte rigorile legii, fie e adevărată, dar din pricină că se referă la personaje suspuse, nu se alcătuiește niciun dosar. Mai adăugați sutele de rapoarte ale organelor guvernamentale de control, ale Curții de Conturi…, toate uitate cine știe prin ce sertare… Și nu e bine, domnilor…
Deși adevărurile prezentate mai sus sunt incontestabile, totuși presa, televiziunile evită prezentarea ambelor fețe, mergând până acolo, încât îi condamnă pe unii exact cu aceleași argumente cu care ceilalți îi absolvă de răspundere, schimbând doar semnul minus cu plus, sau viceversa. Ceea ce va perpetua actuala stare de fapt în vecii vecilor.

Prăpastia dintre bine și rău

Judecând lucrurile doar între bine și rău, s-a ajuns în situația ca binele să fie reprezentat de Opoziție, iar răul, de Putere, dacă privești la anumite televiziuni, și exact invers, dacă privești la altele. Chiar și atunci când nu este niciun dubiu: cu toate că ar trebui să ne bucurăm de scăderea TVA la pâine, de descentralizare, de aducerea copiilor de 6 ani la școală…, ei bine, nu trebuie să ne bucurăm. Nu dă bine la Opoziție. Nu. Nu e bine, domnilor…

Petru Tomegea

Nimeni să nu se teamă de Justiție?

Nu știu ce se întâmplă, dar de ceva vreme Traian Băsescu face afirmații cel puțin riscante, dacă nu cumva incorecte politic. Astfel, cică funcționarii statului român „nu trebuie să se teamă de justiție dacă știu că au respectat legea”. Ba bine că nu. Există destul de multe dovezi, nu numai pentru demnitari, ci și pentru cetățenii de rând, când instanțele noastre au condamnat oameni nevinovați, mulți dintre ei obținându-și apoi dreptatea la CEDO și chiar daune din partea statului român. Și mai mulți sunt aceia care își rumegă în liniște amărăciunea de a fi fost încarcerați pe nedrept.
Și mai există o categorie de cetățeni, funcționari, demnitari, oameni politici… cărora li s-au înscenat procese doar din motivul desfigurării, al desființării carierei politice, științifice, profesionale, vezi cazurile foștilor miniștri ai Justiției, Tudor Chiuariu, al Apărării Naționale, Teodor Atanasiu, al Muncii, Paul Păcurariu…, iar activitatea de acest tip a justițiarilor nu pare a se apropia de sfârșit.

Teama e veche de când lumea

Să ne înțelegem: nimeni nu dorește să facă din Justiție o sperietoare, deși se spune că frica păzește bostănăria. Numai că, interpretând lucrurile în spiritul tradițiilor noastre, un pic de teamă nu strică. Ea ne ferește de încurcături, de întâmplări cu urmări nefericite, de accidente și chiar de tragedii umane deoarece ne face mereu precauți și atenți.
Rolul simțământului de teamă a fost observat de creștini devreme, fiind menționat în Faptele Apostolilor (Acta apostolorum), ca una din tainele cununiei: „iar femeia să se teamă de bărbat” (latină: et mulier timeat virum). Firește, bătălia pentru egalitatea între genuri a învins demult în lumea civilizată, de aceea discuția de față reține doar aspectele psihopedagogice.

Nu iese fum până nu faci foc

Însă Traian Băsescu s-a simțit dator să intervină în această spinoasă chestiune ca urmare acuzațiilor apropo de privatizarea CFR Marfă lansate în spațiul public de detractorii săi, acuzații reiterate apoi de prim ministrul Victor Ponta aflat lângă moaștele Sfintei Cuvioase Paraschiva: „președintele a dat ordin să fie luați toți de DNA, funcționarii, pe buna dreptate, sunt foarte temători”. Motiv pentru care s-ar fi ratat respectiva privatizare.
Nu știu dacă președintele a dat ordin DNA sau nu, nici dacă Domniei Sale „i-a intrat în sânge să dea ordine procurorilor”, dar acuzația aceasta de o gravitate ieșită din comun într-un stat de drept nu a fost contraargumentată nici de DNA, nici de președinție. Ceea ce lasă să se înțeleagă că e adevărată. De altfel, o mulțime de acuzații gravisime circulă în spațiul public, și de o parte, și de alta, iar organele specializate ale Justiției noastre nici că intervin, creând percepția vinovăției atâtor actanți politici și funcționari.

Răul și ura se înfrățesc

Această stare de fapt care dăinuie din 1989 încoace și care se accentuează de la o zi la alta contribuie la generalizarea răului, a urii, perpetuând starea de delăsare a factorului politic și de noncombat a organelor responsabile. De aceea procesul de selectare a valorilor nu doar în domeniul leadershipului politic este adânc viciat, iar atât de dorita bună guvernare rămâne un deziderat în seama urmașilor. Mereu în seama urmașilor.
O altă urmare o constituie perpetuarea înapoierii, ajunsă proverbială pentru suratele noastre din UE. E era curajoșilor, veți spune, dar acum, pe lângă curaj, ar fi nevoie și de competențe, de savoir-faire (Know how), și valori umane ca moralitate, cinste, corectitudine și, de ce nu, poate un dram de dragoste de țară și popor.

Se mai poate schimba ceva?

Pe deasupra, această stare de fapt provoacă simțământul de teamă și insecuritate, generând procentul extraordinar de mare de expatriați români în perioadă de pace – peste 3 milioane în mai puțin de două decenii. Practic, oricând ți se poate dresa un proces de către orice „binevoitor” aflat în situație critică și pus să-ți facă o plângere penală, dacă cele citite prin ziare și auzite mereu la televizor sunt știri corecte. Și pe care, din păcate, cititorul sau spectatorul de bună credință nu le poate proba sau verifica.
O altă consecință este lipsa de perspectivă a electoratului care își vede mereu înșelate așteptările. Căci în condițiile în care același personaj politic este privit concomitent ca salvator și ca dușman al țării, posibilitatea de a discerne între un lider și altul dispare. Poate tocmai asta se și urmărește.

Petru Tomegea

Cine și ce compromite dreapta?

La aproape un an și jumătate de la alegerile locale și un an de le cele parlamentare, dreapta e pretutindeni, dacă te iei după liderii autoproclamați de dreapta, și nicăieri, dacă le cauți ideologia și programele. Statistic, partidele de dreapta dinafara arcului guvernamental se află tot la mijlocul drumului ca și anul trecut: s-au pornit furtunos spre câștigarea puterii, dar au ratat-o rușinos. Din păcate, nici cifrele din sondajele actuale nu prevăd o schimbare cât de mică în favoarea lor.

Cine și ce împiedică lansarea dreptei?

La o primă constatare, se vede cu claritate că nu sunt în stare, din cauza partizanatului exacerbat și a schimbărilor de umori ale lui Traian Băsescu, să realizeze o corectă și salutară diagnoză politică a stării actuale de fapt, de aceea nu pot stabili o agendă publică sumară a perioadei următoare, un minimum ideologic și programatic.
Nici măcar nu vor să recunoască realitatea existenței tot pe culoarul de dreapta a PNL, aflat momentan la guvernare, iluzionându-se că ei sunt singurii reprezentanți ai dreptei, ca și cum dreapta asta n-ar ține cont de percepția publică sau ar fi un certificat de premianți și de bună purtare. O asemenea patalama imaginară îi îndrituiește să se creadă singurii apți să conducă România.

Partide de orgolii

Ei bine, împăunarea cu o doză hipertrofiată de aroganță le paralizează orice încercare de a deveni credibili. Căci dreapta asta nouă e formată numai din lideri cu foarte mari pretenții. Priviți aparițiile publice ale candidaților autoprezentați până acum la prezidențiale și veți înțelege. Cu toții vor unificarea dreptei, dar cu o singură condiție: ei să fie jupânii, ei să fie candidații, ei să-i moștenească poziția dlui Băsescu. Or așa ceva dă extraordinar de prost la electorat, sătul de bătălii pentru întâietate și influență din ’90 încoace.
Nu cred că e posibil ca atâția membri serioși și necompromiși ai PDL vor accepta pofta de putere și veleitarismul unor inși ca Mihai-Răzvan Ungureanu, care se ține grapă de candidatura la prezidențiale de vreo doi ani, dar se face de râs în fața întregului Parlament, blamându-și propria ordonanță de urgență. De unguenți și Kobe zic alții.
Ca și ceilalți doi, Cătălin Predoiu și Gheorghe Falcă își închipuie că e de ajuns să ne fericească cu propriile imagini de bărbați ghizdavi ca alegătorii să le și dea votul. Până acum știm sigur doar un lucru: că sunt cotropiți de pofta de a ocupa jilțul de la Cotroceni. Cât despre ce vor face ei acolo ori habar nu au, ori țin secret.

E vorba de credibilitate

La o privire atentă, se observă că, luate împreună, aceste formațiuni care vor cu orice preț culoarul de dreapta nu depășesc procentele de credibilitate ale președintelui Băsescu, iar dacă se vor cantona în continuare în conul acesta de penumbră, șanse de depășire a impasului la viitoarele urne nu prea sunt. În plus, lipsa de credibilitate vine și din dezbinare, din atacuri gratuite și contre ale unora împotriva altora. Nimic nou. De boala asta suferă și cei de la Putere.
Însă viitorul dreptei este amenințat de o adevărată ne-norocire venind din trecut: după guvernări haotice și o catastrofală gestionare a situației de criză, s-ar cere măcar un semn de penitență. Căci moda încrezuților și a salvatorilor de pripas a dispărut. Astfel, la un an și jumătate de la alegeri, nu și-au precizat corect și cinstit poziția față de guvernele Boc și MRU, iar electoratul nu a uitat și nu vrea să le ierte ipocrizia: nu poți repeta la nesfârșit că ai scos țara din criză prin amputări salariale de până la 40% când se vede cu claritate din rapoartele Curții de Conturi și ale altor organe că respectiva perioadă a fost un adevărat dezmăț pe bani publici.
Partid fără ideologie și programe = partid fără identitate

Deși este destul de tardiv, aceste formațiuni de dreapta trebuie să se așeze la aceeași masă și, pe lângă stabilirea unor raporturi interne foarte clare și transparente, să încerce să umple de conținut identitatea afișată de dreapta, fără de care, singurul atu în alegeri le va rămâne acela al valorii personale a candidaților.
Din fericire, carisma personală nu mai produce mare spor la alegeri. Deoarece, generalizând corect de data asta, starea precară a exercițiului politic actual vine din apusul unui mod caduc de a face politică, acela de a contabiliza zi și noapte plusurile și minusurile la capitolul imagine publică televizată. Mai trebuie să și muncească cineva.

Petru Tomegea

În funcție de ce își schimbă dl Băsescu opțiunile?

Datorită evoluției societății și a capacității intelectuale, oamenii își schimbă destul de frecvent opiniile și comportamentul social. Evident că aceste schimbări nu sunt un păcat. Dar când motorul schimbării nu-l constituie evoluția, ci alte determinări, mai ales când e vorba de personaje de a căror decizie depinde soarta unor mari comunități, acele determinări trebuie cunoscute. Există vreo regulă a acestor schimbări, țin ele de umorile personale, ori este vorba de altceva? De analizat.
Nu interesează în discuția de față un inventar al schimbărilor deoarece ele sunt analizate zilnic de mass-media, unii aplaudându-le indiferent de conținut doar fiindcă se simt reprezentați și apărați de președinte, alții criticându-le din motive opuse. Argumentele contează mai puțin sau deloc și de o parte și de alta.

De dragul puterii

Primele schimbări majore de opțiuni au fost provocate de accesul la putere, adică la guvernare, împreună cu Convenția Democrată, în 1996. Împreună cu Radu Berceanu, Petre Roman… își schimbă brusc atitudinea față de Guvernul Ciorbea, provocându-i demisia la 17 aprilie 1998. Pofta de putere vine însă exersând-o. Astfel, fiind o voce secundară în PD, după episodul „Petre (Roman), ești cel mai bun”, reușește să-l înlăture de la șefia partidului pe colegul și prietenul său. De aici încolo drumul lui Traian Băsescu spre cea mai înaltă dregătorie în stat va fi unul fără sincope.
Prin mijloace aproape oculte, dar ocultate în continuare, nu se știe de ce, printr-o scenetă lacrimogenă rămasă în analele celor mai celebre manipulări electorale, îi ia locul lui Teodor Stolojan, președinte al PNL și candidat la alegerile prezidențiale din partea Alianței DA, în 2 octombrie 2004. Motivul? Bietul „Dragă Stolo” s-ar fi aflat în ultima fază a unei boli grave, pe deasupra, fiind atacat cică și mișelește de oamenii PSD. Astăzi, bolnavul de altădată nu mai dă semnele niciunei boli. Din contra. Însă, ca să nu miroase a făcătură, s-a aruncat pe piață zvonul că Stolojan nu reușea să treacă de 7-8%.

Victime noi

Tot pofta de putere îi determină schimbarea față de Călin Popescu-Tăriceanu, prim ministru al Guvernului A.DA, în perioada 2004 – 2008. Prietenia între cei doi a ținut doar în campania electorală și câteva zile la Palatul Victoria: îl momește pe Dan Voiculescu împreună cu partidul său, PUR, pentru a alcătui o majoritate necesară trecerii prin Parlament a Guvernului Tăriceanu, ca numai după câteva ore sau zile să declare „soluția imorală”, apoi să ceară demisia premierului și organizarea alegerilor anticipate. Din fericire, nici Guvernul, nici Parlamentul nu acceptă, făcând posibilă cea mai bună guvernare postdecembristă.
Din aceleași motive își scoate partidul de la guvernare la începutul lui 2007, iar în 19 octombrie același an reușește să rupă o halcă din PNL prin trădarea grupului „președinților” Stoica-Stolojan și alipirea acestuia la PD. A rezultat la scurt timp PDL de azi. Încearcă o lovitură asemănătoare asupra PSD, adus la guvernare în 2008 pentru a alcătui o majoritate cu partidul său de suflet, pe atunci, PDL, dar social-democrații se retrag de la guvernare în octombrie 2009. Bineînțeles, nu înainte de a pierde o parte din membri, constituiți în UNPR, alipiți la PDL până în mai 2012.

Victime colaterale

După referendumul ultimei suspendări din același an și mai ales după alegerile locale și parlamentare, toate pierdute la scor de forfait, pofta de putere trece, se pare, pe planul al doilea, în consecință, mass-media intră în derută. Se vorbește tot mai des de motive secundare ca: Traian Băsescu vrea să arate că este cel mai bun, cel mai tare, cel mai inteligent politician, așa că a încheiat Pactul de Coabitare cu Victor Ponta, noul prim ministru.
Schimbându-și perspectiva la doar câteva luni, își planifică aproape zilnic atacuri pline de furie și încrâncenare de la tribuna Palatului Cotroceni împotriva Guvernului, a Parlamentului, a USL și a liderilor acestora. Sunt și alte ținte asociate. Victimă colaterală – Justiția.

O coincidență bizară

Un motiv descoperit de presă pare să fie Elena Udrea. Coincidența face ca, pierzând șefia PDL la alegerile din 23 martie 2013 în favoarea lui Vasile Blaga, în seara aceleiași zile, Traian Băsescu să-și ia adio de la PDL: „Adio PD, adio PDL! Noi azi ne-am despărțit definitiv. Luați-vă drumul vostru, iar eu îl am pe al meu”. Se repeta sceneta lacrimogenă din 2 octombrie 2004, dar efectele au fost de data asta nule. Concluziile le trageți Domniile Voastre.

Petru Tomegea

Morișca de vorbe

Ar putea fi titlul unei piese de teatru, mai degrabă al unei comedii, în care nu se întâmplă mai nimic, dar din păcate nu e. În schimb, e ultimul răcnet în materie de politică românească. Abia printre replici și contrareplici mai găsești uneori câte o informație ( a regizorului!) despre guvernare, în rest, încontrarea prin vorbe și amenințări completează pustiul de fiecare zi al spațiului nostru public.
Căci de la vârful la baza ei, activitatea politică se reduce la trei personaje: ce-a zis Băsescu la ce-a zis Ponta, sau viceversa, amândurora replicându-le tăios Antonescu. Iar conflictul? Ei, aici e aici. Conflictul care va să zică nu există, dar fiecare replicant se străduiește să ne convingă că tocmai el se află în punctul culminant, că deznodământul vine, negreșit, după lovitura sa de grație. De venit, însă, nu mai vine nimic.

Un nou triunghi al Bemudelor

O altă curiozitate a fenomenului este că, dacă te iei după știriști, analiști, experți, politologi și mame Omida ori zodiacari vezi cu ușurință că, pentru fiecare dintre ei, doar unul din unghiurile triunghiului magic e cel mai tare, cel mai drept, cel mai viteaz, iar ceilalți doi, „haite de hoți”, „fură” de sting, calcă cu bocancii Justiția, au trădat România… Ori din care unghi ai privi, numai unul e sfânt, eventual Zeus, ceilalți doi fiind diavolii în persoană, negri ca smoala. Rând pe rând.
Căci morișca asta de vorbe cu doar trei palete aruncă stropi până în inima Europei, cu ecouri până hăt departe la Washington. Noroc cu legea gravitației lui Newton, că altfel apa învolburată n-ar mai curge, iar noi am rămâne însetați, Doamne ferește! după buna guvernare. Chiar dacă nu i-am simțit niciodată gustul. Până acum.

Timpul lor și necazurile noastre

Dar apa furioasă nu se oprește. Se încăpățânează să curgă. Și totuși, cum necum, târâș-grăpiș, guvernarea merge. Nu prea știe ea unde, dar merge. Se pare că ne-am europenizat ceva-ceva: un bun cunoscător al politicilor occidentale susținea deunăzi că, indiferent de calitatea omului politic cutare, a ministrului sau a celui mai înalt demnitar parizian, londonez, berlinez, madrilen…, eșalonul al doilea, cel ce nu se schimbă la fiecare tur de alegeri, își vede de treabă, iar țara merge mai departe.
De acord, dar măcar acolo au bunul simț și bunăvoința de a-i lăsa pe subordonați să-și pună în operă fișa postului, ceea ce nu se întâmplă întotdeauna în România. Fiindcă de multe ori replicile triumvirilor stârnesc adevărate bătălii de poziționare de o parte, de alta ori de cealaltă în aceeași instituție, iar de aici și până a-și pune bețe în roate care cum pot nu este decât un pas. Vezi reacțiile CSM, AMR, DNA, ale societății civile(?) și ale jurnaliștilor… la „judecățile de valoare” emise de preopinenții din Executiv.

Lecții și… lecții

Lucrurile au devenit evidente în ultimele zile. Dar măcar a fost o lecție. Aspră. De vreo jumătate de an s-a iscat un război insidios de vorbe asupra privatizării CFR Marfă. Atât de tare se auzea zăngănitul săbiilor și bubuiturile pușcoacelor, de ziceai că se dărâmă toată coșmelia politicii românești: ba că Gruia Stoica n-are bani și umblă cu limba scoasă pe la ruși după ei, ba că i-o face cadou nu știu cine nu știu cui. Ei, uite, că nu s-a dărâmat: omul a depus o parte din bani. Dar demisia celor care vorbesc degeaba nu vine. Deși au trecut de nu știu câte mii de ori cele 5 minute fatidice.
Au mai fost și alte lecții: a plecat prim ministrul Emil Boc de la Palatul Victoria, dar România rezistă și azi. A plecat procurorul Daniel Marius Morar de la DNA, dar edificiul nu s-a autodemolat… Și vor mai fi lecții: va cădea în Parlament proiectul Roșia Montană Gold Corporation, vor mai cădea și altele, însă lumea nu va pieri din asta. Cel mult vom învăța poate câte ceva. Că oamenii, ca și aleșii, sunt trecători, iar instituțiile rămân. Câștigă cine le face mai puternice. Cine lasă „o dâră”, nu un damf, în urmă.

Cine va lăsa dâra?

Măcar de-ar lăsa-o cineva. Oprobriul public, însă, este necruțător. Nicio apă din lume nu le poate spăla rușinea minciunilor și a manipulărilor. Iar tic-tac-ul pendulei macină necruțător timpul celor câteva luni rămase până la alegeri. Fără niciun proiect serios sau program îndrăzneț lansat și apoi acceptat de către electorat, vor da din colț în colț triunghiului, căutând pe întuneric ușa de intrare în Parlamentul European sau poarta la Cotroceni.

Petru Tomegea