Despre solidaritate

Societatea noastră se căzneşte de două decenii să le semene suratelor europene în formă şi fond. Ca şi Maiorescu, Lovinescu era convins că sincronizarea e posibilă, dar drumul e lung, anevoios şi trebuie parcurs de toţi. Din păcate, nesfârşitele comentarii firoscoase despre (in)compatibilităţile între formă şi conţinut au reuşit să banalizeze generoasa temă.

Era cât pe ce să reuşim, numai că jumătatea veacului de elan proletar-procustian a decupat, pe lângă alte gene, şi pe aceea a solidarităţii între oameni, categorii, pături sociale. Însă, după indicaţiile de partid, funcţiona totul ca la carte: ne întrajutoram obligatoriu prin decrete prezidenţiale de reţinere a unor sume din salariu pentru refacerea ţării după cutremur şi inundaţii, iar solidarizarea clasei politice cu muncitorii şi ţăranii era legiferată şi bine păzită de meseriaşi. Cu intelectualii şovăielnici nu era cazul. Coeziunea funcţiona în fapt doar între rude şi vecini: când le înţărca unora vaca, ceilalţi ţărani gospodari nu le lăsau pruncii fără lapte. La fel când mirosul pâinii coapte pe vatră le năucea minţile, ori le ardea casa.

Însă masele erau separate de burghezia roşie prin sârmă ghimpată, înfiptă conştiincios în jurul miilor de cabane, palate de protocol, cu acelaşi regim de chiolhan şi cuibuşor de nebunii şi azi. Notorii erau eforturile activiştilor de a părea populari la neostoitele băi de mulţime. Produse căutate precum cafea, ciocolată, citrice, carne macră, unt, pepsi etc. se consumau prin reprezentanţi. Între magazinele de partid şi alimentarele de cartier se afla aceeaşi prăpastie ca între teoriile şi practicile „umanismului revoluţionar”. Amintirile perioadei bolşevice erau încă „problematice”: tovarăşi cu maculatoare şi creion chimic după ureche, gata îmbălat, stăteau pe uliţele satelor zi şi noapte să le semnezi intrarea la cazan. În fiecare ceas raportau măreţe realizări tovarăşului sovietic de raion, regiune ori ţară. Prin ceairuri, curţi şi grajduri fojgăiau care încotro să înhaţe la cote păsări, oi, porci, viţei ori să confişte cai, boi, care, stoguri de fân, coşare cu păpuşoi, vile. Vă puteţi închipui ce înseamnă să iei mâncarea, vaca, oaia şi pământul de la gura copilului? Vă vine a crede că mii de şcolari şi studenţi au fost daţi afară fiindcă aveau părinţi chiaburi şi retrograzi? Noi da. Cum să te solidarizezi cu supuitorii şi prădătorii? Zecile de mii de victime, jafurile, nenorocirile „socializării agriculturii” nici acum n-au fost judecate.

Astăzi „clasa” politică se plânge de neîncrederea poporenilor, ca şi cum relaţiile între aceştia şi elita conducătoare nu s-ar fi confruntat mereu cu acelaşi spirit mefient, de pe vremea fanarioţilor. A variat uşor doar intensitatea, oscilând acum nemeritat de bine între 10 şi 20 %, dacă sondajele n-or fi minţind.

Este nefiresc să tânjeşti după încredere când nu faci nimic pentru cultivarea, păstrarea sentimentului creştinesc de solidaritate între indivizi, diverse categorii sociale şi grupuri profesionale, inclusiv între politicieni şi mase. Pierderea onoarei, a cinstei şi a cuvântului dat nu va permite închegarea vreunui sistem politic progresist. Însă istoria ne pune iată în faţa unor situaţii grave, când realmente e nevoie de unitate, bună-înţelegere.

În ţara dezamăgirilor perpetue, a dascălilor înşelaţi de potlogari politici şi folosiţi pe post de manipulanţi electorali, ca şi clerul, recenta chemare a guvernanţilor la solidaritate a picat cum nu se poate mai prost, într-un moment când aleşii (73 %) şi-au trădat electoratul. S-au ales praful şi pulberea de promisiunile că vor face, vor drege. Nu e prima oară. Se întâmplă din ’89 încoace. Pe unde se va scoate cămaşa când răbdarea poporenilor va ajunge la limită? Căci, luându-ne doar după declaraţii, averile guvernanţilor au crescut asemenea tumorilor bine vascularizate. Credeţi că le va sări lumea cu flori înainte baronilor legitimaţi de uninominal, regilor bordurilor, asfaltului, vămilor, turismului balnear metropolitan şi predicatorilor justiţiei sociale de la ei în jos? În plus, isprăvi recente ca hold-up-ul armat demn de Texasul cowboy-lor de acum două secole şi furtul de kalaşnikoave ca-n ţările cu multe lovituri de stat pe cap de locuitor ori legea desecretizării vieţii personale vor dărâma până şi bruma actuală de speranţă. Cineva joacă la risc. Riscul de ţară anomică, neguvernabilă.

Elitele din ţările libere şi democratice au grijă ca de ochii din cap de coeziunea socială şi educarea solidarităţii, principalii stâlpi al moralei creştine. De zeci de ani, dar în deşert, mediile româneşti critică proasta întocmire a planului de învăţământ şi îndobitocirea elevilor cu enumeraţii, formule, termeni, reguli, definiţii, teorii seci, principii etc. în dauna însuşirii unui comportament social civilizat, a formării deprinderilor morale şi a gândirii logice, a frumosului şi a binelui. Priviţi de curiozitate suma disciplinelor în cele mai moderne şcoli din lume şi veţi vedea că morala şi logica sunt tot acolo de secole. Cum era şi la noi înainte de război. Câte combinate biochimice, câte societăţi genetice, câte instituţii de cercetări fitomorfice, entomologice, hidromecanice, atomice, cuantice mai angajează specialişti că e nevoie să se aglomereze mintea micuţilor începând de la 12 ani? Cum se poate ca nimeni să nu vadă că lucrurile se degradează, că distanţa între noi şi Occident creşte, că ne măcinăm energiile în gol? Cum e posibil ca aceleaşi aberaţii ştiinţist-didacticiste să mai caracterizeze în mileniul al treilea ideile „reformatoare” ale şcolii româneşti privite în continuare ca surse de informaţii? Ce-o fi urmărind mulţimea delegaţiilor care vizitează pe ban public şcolile din Italia, Franţa, Spania, mai puţin Germania, Anglia şi Japonia? N-ar fi mai bine să importăm un inginer de (epi)sistem, apt să pună lucrurile la punct, dacă noi nu ştim ori nu suntem în stare?

Petru Tomegea