Nu poţi să nu te bucuri de fericirea englezului, european ca şi noi, deşi între România şi Anglia se interpun mii de km, dar şi mulţi ani de civilizaţie şi bunăstare. Altădată nunta, botezul, sărbătorile ne bucurau şi pe noi, azi stăm mereu cu fruntea în pământ. Pare că cineva sau ceva ne răpeşte dreptul la fericire, şi asta nu de azi, de ieri.
De aceea, marii noştri diriguitori şi învăţaţi au inventat cândva conceptul de fatalism. Cică nefericirea ne-a dat-o soarta, adică felul nostru de a fi, nu neputinţa, neştiinţa lor de a ne guverna, de a gestiona roadele acestui pământ înzestrat de Dumnezeu cu de toate. Şi atunci, ca şi acum, alţii erau de vină.
Or între noi şi englezi sunt mult mai multe lucruri care ne apropie, decât care ne despart. Astfel, vizitându-le muzeele de antichităţi, vechile cetăţi, castele, ai surpriza să vezi că lucrurile lor semănau cu ale noastre, aceleaşi unelte la fierărie, lemnărie, agricultură, vinificaţie, război de ţesut, acelaşi stil de grădinărit, aceleaşi crestături pe coada de lemn a toporului, sapei, ciocanului, pe rindea, mobilă. Şi lor le-a plăcut să-şi înflorească veşmintele. Până şi capcanele expuse la Mountfitchet Castle (secolul al X-lea) seamănă izbitor cu ale noastre.
Românii au făcut parte din trunchiul comun european până la bolşevici. Aceştia au reuşit să-i despartă de semeni în numai jumătate de secol. Cam atât face trenul de la Paris la Bucureşti, după spusa cu tâlc a unui general francez.
În vremuri de restrişte, ne întoarcem privirile spre noi înşine. Mass-media abundă în analize pretenţioase despre cauze şi efecte, despre nepriceperea managerilor şi lipsa virtuţilor la vârf. Înşişi conducătorii ne ocărăsc pe noi, poporenii, acuzându-ne de lene, cerşetorie, tâmpenie, neperformanţă, fapt rar întâlnit în istoria omenirii. E clar că suntem într-o fundătură din care ei nu ne pot scoate. Nu sunt în stare ori nu ştiu. Dar nici pe alţii nu-i lasă.
Se degajează şi sursa nefericirilor noastre: starea de sărăcie endemică în care vieţuieşte populaţia, lipsa speranţei, a perspectivei zilei de mâine, neîncrederea generalizată în actul de conducere, „politicieni de joasă calitate şi corupţi” (A. Marga), ajunşi acolo prin învârteli şi manipulare, „intelectuali improvizaţi care le ţin isonul” (Seaton Watson), în schimbul unor sinecure grase, promovarea rudelor, a servitorilor, a mediocrităţilor în posturi înalte, care, la rândul lor, taie elanul unor personalităţi recunoscute ca atare, de frică să nu-şi piardă funcţiile. „Acest gen de abordare e generalizat acum şi practicat fără jenă. El distruge orice idee de performanţă în viaţa publică”(A. Mungiu)
În schimb, creşte rolul serviciilor de propagandă şi de supraveghere poliţienească deodată cu gâtuirea presei independente. Nicăieri în lume nu se cumpără mai puţine ziare ca în România. Asta în condiţiile în care semi-analfabetismul trece de 40%, iar guvernanţilor nu le crapă obrazul de ruşine.
Deşi mediile şi Opoziţia oferă destule soluţii, cele mai multe sunt pripite. Nu e posibilă acţionarea simultană asupra tuturor cauzalităţilor de mai sus, nici înlăturarea lor în timpul unui singur mandat legislativ. Se vede că neajunsurile ţin de sisteme sociale încremenite în proiect, de justiţie, de educaţie şi moralitate precare. De aceea, toate popoarele aflate în crize sistemice au investit preponderent în educaţie. Japonia i-a alocat sume imense după război, iar ţările unde bunăstarea nu lipseşte niciodată investesc anual peste 9%. Şi apoi bugetele lor naţionale sunt de zeci, sute de ori mai mari ca al nostru.
În plus, politicienii lor sunt profesionişti, politica lor promovează şi încurajează tendinţele pozitive, virtuţile naţionale şi adevăratele valori intelectuale. Nu există lideri care să se stropşească la cetăţeni, nici care să mintă de îngheaţă apele.
De aceea, până vom ridica fruntea din ţărână şi vom înţelege bucuria englezului mai va.
Petru Tomegea
Petru Tomegea - ePolitica 