Amintirea acestei emisiuni antedecembriste mă urmăreşte simptomatic şi acum. Semnificaţia titlului inducea un mesaj subliminal tinerei generaţii, să aştepte în linişte, cu răbdare că timpul şi tovarăşii le vor rezolva pe toate.
Totuşi posturile de radio şi televiziunea rezervau, e adevărat, tot mai greu, aproape 10 minute zilnic micuţilor, şi nu numai, în care poveştile, chiar că de adormit copiii, erau ascultate cu atenţie. În plus, se căutau cu înfrigurare revistele, de multe ori colorate, „Arici-Pogonici”, „Luminiţa”, făcute dispărute în ultimii ani de dictatură. De „Cutezătorii” sau de altele asemănătoare, altă dată. În şcolile mai pretenţioase apăreau diverse caiete de creaţie, cele mai multe simple însăilări proletcultiste sau făcături naive. Era totuşi un exerciţiu. Bibliotecile, pe lângă rafturile garnisite din belşug cu tomurile roşii, luxoase şi numeroase ale tovarăşilor „tătuci”, „savanţi” de la noi ori de aiurea, ofereau copiilor o literatură (foarte multă politizată) destul de bogată, fapt îmbucurător pentru profesorii de specialitate. În lipsă de altceva, se citea mult.
Oricine poate remarca sărăcia extraordinară a vieţii spirituale nu numai a tinerilor, ci şi a noastră. De multe ori şcoala făcea adevărate artificii pentru compensare, fapt uitat azi. Refugiu se putea găsi totuşi în lectură, muzică şi filme cu condiţia de a “face rost”.
Ei bine, dacă autorităţile americane au recunoscut că nu pot eradica sărăcia şi nici îmbunătăţi rezultatele la învăţătură în Washington D.C., (după o carte a lui Francis Fukuyama), în România nu numai puterea politică, ci întreaga societate ar trebui să-şi mărturisească cinstit păcatul că nici măcar nu au încercat să se preocupe de tânăra generaţie. Ca dovadă, e/i/migraţia masivă. Cândva, Brucan era supărat pe autorităţi că niciodată după revoluţie, cu o mică şi trecătoare excepţie (Marga), nu a existat un proiect de modernizare şi susţinere financiară serioasă a acestui sector, că oamenii politici nici măcar nu iau în serios dezvoltarea învăţământului, a culturii şi a cercetării autohtone, chiar dacă prin lege ele constituie priorităţi naţionale, aşa că economia, nivelul de trai nu se pot pune pe picioare de la sine.
Fiindcă după ’89 nu numai că nu s-au schimbat multe, dar au dispărut până şi lucrurile care mai atenuau cât de cât vidul cultural, făcându-i pe copii să suspine după emisiunile şi revistele părinţilor lor. Astfel fondul de carte al bibliotecilor, neînlocuit la timp, aproape că şi-a epuizat resursele, s-a diminuat, s-a uzat fizic şi moral; de reviste bine făcute, nici vorbă, iar emisiunile pentru copii, în afara desenelor animate, nici atât. Noroc de posturile TV de tip Discovery, Animal Planet, National Geographic, noroc de Internet şi de jocurile pe calculator, mari consumatoare de timp şi energie. Dar nu pentru toţi tinerii. Pe lângă site-uri cu care îţi pierzi vremea degeaba, apar şi multe altele inteligente ce cultivă acuitatea şi rapiditatea observaţiei, inteligenţa şi chiar anumite trăsături de caracter. Este fără temei aprecierea multora că după revoluţie a dispărut pofta de a citi, căci setea de informaţie, atunci cea mai frecventă motivaţie a lecturii, nu arta literară, cum ar fi fost normal, poate astăzi fi satisfăcută prin alte mijloace mult mai ieftine, mai rapide şi mai atractive. Cine vrea artă literară citeşte cărţi de literatură.
La o analiză sumară, se observă că piaţa are o ofertă abundentă în domeniul literaturii pentru copii şi tineret, multe dintre marile creaţii universale, arareori cele româneşti, pot fi achiziţionate de pe tarabele de oriunde, preţurile însă sunt prohibitive, iar reviste de tipul „Din lumea poveştilor”, „Terra”, ori „Bravo”, cu o audienţă aproape de 0, nu reuşesc să le satisfacă pretenţiile şi pasiunile.
Jurnalele şi săptămânalele noastre social-politice nu oferă decât accidental informaţii despre cultura adolescenţei, în schimb prisosesc lamentările continue pe aceeaşi partitură: lipsuri, subfinanţare etc., fiindcă perspectivele optimiste rămân întotdeauna doar la stadiul de proiect.
În ceea ce priveşte situaţia emisiunilor pentru copii şi tineret, aceasta este de-a dreptul jalnică. În afara desenelor animate ale posturilor specializate şi ale altora, apare emisiunea lui Ianţu, „Copiii spun lucruri trăsnite”, o simplă însăilare cu aluzii obscene, nu pentru copii, ci pentru maturi. În rest, se mai pot urmări şi alte emisiuni la care iau parte tineri, concursuri „regizate” de doi bani, cu copii de decor ori cu animatoare „trecute”, costumate ca la grădiniţă, dar calitatea şi mai ales mesajul lor lasă mult de dorit, eufemistic vorbind. Putem urmări mai ales fetiţe, de cele mai multe ori aproape complet dezbrăcate, interpretând fel de fel de creaţii fără nici o legătură cu arta muzicii ori a dansului, frământându-şi trupul pentru a imita „vedetele” cu aceleaşi mişcări stereotipe ruşinos de expresive, sexy, deşi minore. De foarte multe ori melodiile sunt manele ordinare dintr-un repertoriu tot mai aglomerat / deochiat / decoltat, semn că influenţa şcolii e derizorie la acest capitol. Talk-show-urile dedicate tinerilor nu trec de stadiul şuşanelelor politice. Nici nu ştii pe cine să condamni, CNA-ul că permite, regizorii că promovează, ori studiourile ce asigură rating-ul cu asemenea producţii de umplutură. În caz că aştepţi emisiuni educative / civice într-o vreme când toţi vor să scoată bani din orice, meriţi compătimire.
Dacă televiziunile şi Internetul au o asemenea atracţie, ar fi minunat să se gândească cineva la crearea unui post dedicat tinerilor şi copiilor, ori măcar la rezervarea unor ore pe posturile transmise şi la ţară, ore subvenţionate cumva. Bună ar fi şi o editura şcolară cu carte ieftină şi importantă. Altfel, nu este exclus ca tinerii, aceia care nu vor să-şi părăsească ţara, să facă şi pentru noi colectă de „neuroni”. Cum au făcut-o pentru politicieni.
Petru Tomegea
Petru Tomegea - ePolitica 