Cine şi de ce a politizat regionalizarea

Regionalizarea teritoriului naţional e mai întâi o problemă tehnic-administrativă şi abia apoi una politică. Fiecare specialist în administraţia publică o învaţă la alfabetul disciplinei. Cele trei componente ale sale, istoria, geografia şi economia, trebuiau respectate cu sfinţenie şi puse la baza demersului reformator. Dar politicul nu s-a sfiit să treacă cu bocancii peste condiţia fundamentării ştiinţifice, căci în România nu se bate un cui în gard dacă nu aduce oarece profit pentru partid.

Însă momentul ales de dl preşedinte a fost de-a dreptul copilăresc. Aflând cu câteva zile mai devreme că USL urmează să-şi lanseze programul de reforme administrative pe 11 iunie, ziua fatidică a naţionalizării proprietăţilor şi a mijloacelor de producţie din 1948, a ieşit în ajun cu o schiţă proprie de (re)împărţire administrativă, una încropită la repezeală, numai bună să inflameze mass-media.

Dacă politică nu e, nimic nu e

N-a s-a cerut părerea istoricilor, nici a geografilor, iar economia, fiind cică de piaţă, va merge şi aşa. Stratagema i-a reuşit ca de fiecare dată în ultimii 7 ani. Dar, în afara câştigului de imagine obţinut prin politizarea unor teme vitale, românii se vor alege şi de această cu praful de pe tobă, başca risipirea câtorva zeci de milioane de euro.

Numai că furtul startului a venit la o săptămână după ieşirea grăbită cu alt proiect, la fel de controversat, de modificare a Constituţiei, deşi Domnia Sa nu beneficia dreptul constituţional de revizuire a acesteia. Din contră, principala-i atribuţie era să asigure respectarea actualei legi fundamentale în litera şi spiritul ei. Însă visele sale de mărire, de creştere a prerogativelor constituţionale prin această acţiune intempestivă au primit o lovitură decisivă din partea CCR.

Doar muniţie electorală

Din păcate, modificările legii supreme şi reforma administrativ-teritorială au fost aruncate în spaţiul public pentru a constitui muniţie electorală, pe principiul „Vodă da şi Hâncu ba”. Puterea nu-şi dă seama că astfel de vectori falşi nu-i vor aduce pe cetăţeni la urne. Votul din 2012 va trece prin stomac, iar bătălia se va da pe populism, pierderea încrederii în instituţiile democraţiei şi teama de viitor. Deoarece efectele unei guvernări şubrede nu pot fi ameliorate în timp rezonabil, se încearcă atragerea electoratului în cloaca politicianistă şi vicierea rezultatelor. N-ar fi prima dată.

Însă strategia va abandona România în butoiul balcanic cu pulbere din care tocmai putea să iasă. Căci iniţiativele prezidenţiale au aprins naţionalismul ca niciodată după revoluţie, iar previziunile sunt de-a dreptul sumbre. Mediile abundă în ameninţări ale UDMR, PCM şi ale elitelor secuieşti: apeluri la nesupunere civică, la ieşit în stradă şi chiar la arme. Ar mai lipsi scenariul Kosovo.

Naţionalism şi extremisme

Au trecut şi la fapte: au organizat la sfârşitul săptămânii trecute o manifestaţie cu strigăte şi pancarte tocmai în centrul Londrei, iar pe una se putea citi: „91 de ani fără compromisuri! Numai soluţia armată este acceptabilă?” Imaginile au făcut înconjurul marilor agenţii de presă, iar diriguitorii noştri vor da de bucluc. Şi provocările sunt doar la început.

Dacă jocul politic poate fi înţeles până la o anume limită, deşi ar fi cazul ca politicienii noştri să se maturizeze, jocul cu viitorul României ar cam trebui întrerupt de către Parlament şi Justiţie, iar Executivul să-şi vadă de actul guvernării, nu să stea în campanie mereie cu ochii pe sondaje. E de înţeles foamea de voturi a PD-L şi a UDMR, dar într-o democraţie în curs de consolidare societatea n-are de câştigat din inflamarea spiritului gregar al naţionalismului. Nici din înspăimântarea electorilor fără spirit civic cu ameninţări prosteşti, fie de-o parte, fie de alta.

În ţările cu democraţie aşezată, în întreaga UE, mesajul naţionalist este imediat sancţionat atât de competitori cât şi de societatea civilă, în schimb înfloreşte în regimurile dictatoriale şi autoritare, din Ucraina şi Belarus, până în ţările sărace ale Africii şi ale Americii Latine.

                                                                                      Petru Tomegea

Un proiect inexistent – România viitoare

Elitele politice şi intelectuale nu se mai preocupă de viitorul nostru îndepărtat şi mediu. Înainte de revoluţia paşoptistă, dar mai cu seamă după, minţi luminate precum Bălcescu, Russo, Alecsandri, Kogălniceanu, Ion C. Brătianu, Avram Iancu, Papiu Ilarian, Bărnuţiu, Cipariu etc. îşi fixaseră un ideal naţional ambiţios, o sumă de condiţii, principii vizând libertatea, dreptatea, egalitatea, propăşirea pentru toţi. Vedeau posibilă emanciparea naţională prin cultură şi civilizaţie. Ca şi colegii lor din Vest, erau însufleţiţi de duhul patriei.

Pentru realizarea coeziunii naţionale în jurul proiectului lor vizionar, s-au pregătit în universităţile Apusului, au bătut meleagul natal în lung şi în lat, şi-au cheltuit averile, au scos cărţi şi jurnale, reuşind în doar două generaţii să ne aşeze între primele şase naţiuni europene. Pierindu-ne virtuţile şi curajul, după al doilea război Patria ni s-a risipit.

Nevoia de ideal

La atâţia ani, ar fi fost mare nevoie de un nou proiect. Se zice că am fi avut o revoluţie. Dar fără un program şi lideri care să o fi pregătit şi condus, ea a fost în fapt o răscoală populară, recuperată rapid de foşti apartcici care i s-au pus în frunte, fără nimic altceva în minte decât să uzurpe locul fostului dictator şi să-i copie reflexele. Ceea ce avem şi azi. De sus până jos.

După două decenii, ne-am împotmolit, iar elitele noastre nu sunt în stare să ne trezească din amorţire şi să ne arate calea spre un viitor demn, să pronunţe cuvântul care uneşte şi generează forţă. Migraţia celor mai luminate minţi ne-a subţiat tăria mesajului, analfabetismul a crescut alarmant, iar învăţătorii, înţelepţii strigă în pustiu.

În loc de proiecte, electoralism perpetuu

Campania electorală de la anul ne găseşte mai dezuniţi ca oricând, căci machiavelicul „divide et impera” a fost singura ideologie a actualilor diriguitori. Le-a convenit fragmentarea socială, de aceea au urmărit în permanenţă să ne ridice pe unii împotriva altora, pe privaţi contra bugetarilor, pe părinţi şi elevi contra dascălilor, pe pacienţi contra medicilor… Frăţia mişcării sindicale a fost spartă, iar liderii puşi să se încaiere cu membrii. La toate au pus umărul şi serviciile subordonate politic, mass-media obediente şi chiar Justiţia. Doar pentru liniştea Puterii.

Acelaşi scenariu procustian i s-a aplicat şi Opoziţiei. A fost adus PSD la guvernare, visul împlinit al dlui Băsescu, doar-doar va închide gura maselor populare şi a sindicatelor. Simţea că vin vremuri grele. Rolul decorativ al social-democraţilor la Palatul Victoria şi nevoia PD-L de a controla votul prezidenţial i-au scos din jocul politic. Criza şi recesiunea însă au lovit cu putere, Executivul actual se clatină, iar din reforme a rămas numai gargara politicianistă.

Ni s-au înecat corăbiile

Ceea ce înspăimântă este că speranţa de mai bine nu se naşte. Dacă fostul Contract cu România al Convenţiei Democratice a descătuşat energii nebănuite, reuşind să provoace prima alternanţă legitimă la guvernare, dacă intelectualii progresişti şi societatea civilă erau atunci trup şi suflet de partea schimbării, astăzi nu ne surâde şansa ieşirii din mlaştina sărăciei, a înapoierii şi a manipulărilor. Ne lipseşte elanul, nu mai credem în nimic. Peste 70% dintre tineri vor să plece. Vreme de restrişte.

Ca o turmă fără păstor, iarăşi tânjim după revirimentul economic al bulgarilor, ungurilor, polonezilor. Nici nu îndrăznim să visăm mai departe. Ne-am lecuit de vise. Mai lipsesc doar antenele îndreptate către ei. Am mai ratat două decenii.

O rază de speranţă a pâlpâit la nunta prinţului William cu Kate Middleton, când regele nostru Mihai a fost tratat cu cele mai înalte onoruri de regina Angliei şi nobilii săi curteni. A stârnit admiraţia şi aprecierea întregii lumi.

Pentru o clipă am avut revelaţia graţiei divine care s-ar fi putut revărsa peste România. Peste poporul pentru care străinul prinţ Charles face o pasiune, dar pe care dregătorii contemporani îl ţin la marginea Europei. Să nu cumva să se molipsească de democraţie şi bunăstare.

                                                                                      Petru Tomegea

Ce se mai ascunde în spatele manipulării

Nu se mai ascunde aproape nimic. Totul e străveziu. Atât de străveziu, că te jenezi de jena celor puşi în situaţia să manipuleze, să fie ipocriţi. O ştiu şi ei şi totuşi o fac. Iar şi iar. E chiar atât de gravă situaţia României?

În momentul de faţă, adevărul, onestitatea ar fi cele mai bune minciuni. Căci odată răul înfăptuit, nimeni nu-i mai poate schimba percepţia. Îţi faci iluzii că prin minciuni, vaiete şi promisiuni lumea te va iubi, adică te va vota din nou când răul s-a făcut cu bună ştiinţă. Dacă s-ar fi făcut din greşeală, necunoaştere ori din ură, duşmănie, pizmă, erau doar două şanse: recunoscând cinstit incompetenţa şi neomenia, să laşi locul cui se pricepe şi să ceri umil iertare semenilor.

Manipularea dă frisoane

Nu poţi să nu ai frisoane când îl auzi pe primul om în stat anunţându-şi cu satisfacţie poporul că „este pentru prima dată, în istoria postdecembristă, când toate cele circa 40 de obiective au fost atinse şi nu este niciunul care să fi fost amânat pentru o dată ulterioară”. Fireşte, analiza celor „circa 40” o vor face profesioniştii. Noi încercăm să descoperim ce se ascunde în spatele afirmaţiei. Să nu ne facem breasla de ruşine.

În primul rând, nu sunt obiectivele noastre, ci ale reprezentanţilor noştri. Din păcate, agenda publică îi preocupă pe diriguitori doar în campanii. Ei şi-au atins toate ţintele, nu noi. Priviţi parcările din preajma instituţiilor statului, ale regiilor şi firmelor de stat, ale vămilor, porturilor, ale sediilor de partid, ale multor agenţii şi birouri guvernamentale. Comparaţi-le cu cele din Londra, Paris, Viena şi veţi vedea că bunăstarea alor noştri le întrece. Palatele nababilor noştri, de la Snagov la Monte Carlo, de la Mamaia la Palma de Mallorca, rivalizează cu ale celor mai avuţi inşi de pe planetă. Astfel, România a intrat în rândul lumii. A Treia.

Dimensiunile furăciunii

Pe sărăntoci, informaţia dlui Văcăroiu, preşedintele Curţii de Conturi, cum că economia neagră şi drenarea banului public depăşesc 50 de miliarde de euro pe an i-a lovit în moalele capului. Nu cred să se mai fi întâlnit vreodată pe undeva aceste dimensiuni ale jafului. Practic, înseamnă că şi-au împărţit aproape toată ţara în două, o parte grasă a câtorva mii de portocalii călare pe haznaua cu parale din vămi şi diverse taxe de protecţie, iar cealaltă, a noastră, cu şcoli şi spitale închise. Una cu elicopterul, mercedesul de stat şi bodigarzii la poartă, iar alta cu sabia foametei deasupra capului.

Una cu activişti de partid care ciuruiesc din tot ce mişcă şi alta cu oameni învăţaţi părăsindu-şi ţara în căutare de lucru şi condiţii de realizare profesională. Una cu fier vechi căutat prin gunoaie şi alta cu TVA de 50 milioane euro încasate din exporturi fictive ale aceluiaşi produs. Revopsit. Aceeaşi situaţie la cereale, la produse agroalimentare. Ne-am prins de ce au fost tăiate pensiile şi salariile, de ce a crescut TVA, de ce au fost împrumutate 20 de miliarde. Ca să-şi îndeplinească guvernul şi dl preşedinte tot ce şi-au propus.

Cine face din negru alb?

Nu e oficios de partid care să nu facă totul pentru a ne convinge că ceea ce face guvernul e numai ceea ce trebuie. Că ieşim mintenaş din criză şi recesiune, chiar dacă din salariu putem cumpăra din ce în ce mai puţin. Că România cu un venit mediu de 340 euro urcă spre capitalism în zbor, iar Grecia cu 1250 de euro dă faliment. De Irlanda, Portugalia, Spania nu mai zicem. Cică li se adaugă SUA…

Ni s-au îndeplinit toate profeţiile şi pe plan extern. Vocea ne este respectată de la Tiraspol la Bruxelles, iar guvernanţii abia fac faţă atâtor contacte internaţionale, pe unele la vârf refuzându-le. Investiţiile străine ne copleşesc. Cu vizita de luni a dlui Berlusconi, probabil se va depăşi planul cincinal.

Doar presa duşmănoasă face notă discordantă. Nu cântă îndeajuns măreţele realizări. În nimicnicia ei, nu se bucură alături de masele populare fericite de roadele conducerii înţelepte. Ameninţând siguranţa de partid şi de stat, cu ochii mereu bulbucaţi, critică Puterea, făcând din alb negru.

                                                                             Petru Tomegea

De ce vor partidele mai multă putere?

Două informaţii îngrijorătoare au scăpat din anchetele vameşilor, dar n-au trezit reacţii nici Parlamentului, organul suprem al democraţiei româneşti, nici Avocatului Poporului, nici multelor ONG-uri care cică ne apără drepturile şi libertăţile. Neîndeplinindu-şi îndatoririle prevăzute de lege, e firesc să-şi diminueze rolul şi bruma de încredere.

Prima se referă la dimensiunile corupţiei, la generalizarea jafului asupra banului public. E clar că din vămi nu intră în vistieria statului decât ce le trece vameşilor printre degete, grosul alimentând clientela de partid şi propriile buzunare. Nu degeaba un post în vamă se obţine cu zeci de mii de euro.

Un partid avem şi-o ţară

A doua informaţie este că partidele se amestecă în toate sectoarele vieţii publice, iar un secretar general în MAI promova lideri locali de partid contra mită. Trambulina de partid era necesară accederii în funcţii importante. Ca pe vremuri. Lanţul slăbiciunilor funcţiona de la bază până la vârful puterii. Nouă ni se spunea mereu că funcţiile înalte se ocupă prin concurs, că prevalează competenţa şi expertiza.

Adesea apăreau ştiri despre concursuri aranjate, despre posturi în care condiţiile, competenţele, expertiza erau prea greu de îndeplinit, ca să se mai înscrie şi cineva din afară. Abia acum am înţeles că oameni de influenţă şi activişti camuflaţi, clientela partidului la putere au alte reguli decât noi, cetăţenii neangajaţi politic.

În 21 ani de regim democratic n-am scăpat de sindromul pcr – pile, cunoştinţe relaţii, de la Palatul Victoria până la primărie, de la baron la şeful de personal, de la comisar de poliţie la medicul-şef din spitale. În plus, fiecare ştab de sus ori de jos nu vrea să vadă în jur decât culoarea partidului său.

Numai politrucii sunt apţi de şefie

Ca să justifice politizarea funcţiilor, formatorii de opinii partizane perorează zi şi noapte de două decenii ideea că doar oamenii lor se pricep să conducă Ţara spre noi culmi, doar ei merită să ţină frâiele în mână, doar ei se zbat să ne fie nouă bine. N-ar fi chiar atât de rău dacă  s-ar şi pregăti pentru asta.

Acum, activiştii Puterii deplâng la unison nenorocirea care ne paşte dacă Doamne fereşte pierd alegerile. La aproape trei ani de la învestire, partidul, guvernul cică se luptă încă din greu cu dezechilibre majore moştenite de la predecesori, căci în afara lor nimeni n-a mai făcut nimic. Discrepanţa între ceea ce susţin şi realitate e însă prea grăitoare, consecinţa firească fiind pierderea bazinelor de votanţi. Cauza nu e uzura(?) la guvernare, ci calitatea slabă a acesteia şi, urmarea firească, sărăcirea populaţiei.

Avem şi explicaţia rezultatelor sub aşteptări. Mediile vorbesc de lipsa de pregătire, de inconsistenţa studiilor făcute nu se ştie cum, de exprimarea agramată a celor numiţi pe ochi frumoşi şi veresie să conducă diverse sectoare. De aceea nicio reformă nu poate fi dusă la capăt. Se înşală cine-şi închipuie că se pot face oarece reforme promovând asemenea inşi în fruntea unor colective de oameni merituoşi. Nimeni nu va lua în seamă hotărârile unor incompetenţi declaraţi, chiar bătându-se cu pumnul de partid în piept.

Împărţirea echilibrată a puterilor

Dacă în Europa bunăstării şi a civilizaţiei asistăm la reîmpărţirea mai echilibrată a puterilor, în România, din contră, noul proiect al Constituţiei concentrează puterea în mâna preşedintelui, singurul care are imunitate. Apoi, prin extinderea politizării, CCR, CSM şi Ministerul Public vor trece de partea Puterii executive. Am mai trăit o jumătate de secol sub un regim în care un singur om şi partidul său le făceau pe toate, iar poporenii erau obligaţi să li se închine şi să-i slăvească prin ode.

Pentru că se intră îndată în an electoral, partidele mari şi UDMR se agaţă de orice le-ar putea asigura câştig la urne, inclusiv mârşăvirea legii electorale în favoarea lor, căci nu altceva înseamnă alegerea primarilor într-un singur tur şi tentaţia de a redesena harta colegiilor.

Or în situaţiile când partidele îşi arogă drepturi mai mari decât cele constituţionale, Legislativul ar trebui să limpezească apele, să găsească o cale de întărire şi recredibilizare a Parlamentului, a tuturor instituţiilor democraţiei.

                                                                                                Petru Tomegea

Depolitizarea, ca miză electorală

Depolitizarea e un simplu vector electoral, nu o soluţie liberală pe termen lung. Nu politizarea ne doare mai întâi, ci incorectitudinea, necinstea, imoralitatea, neprofesionalismul, pofta de căpătuire a celor învestiţi cu funcţii şi demnităţi publice, dorinţa de a pune mai presus interesele de partid faţă de cele ale poporenilor.

Limitările pot fi drastice, dar nu vor rezolva mare lucru. Oricât de tare ar fi legea, şmecherii noştri îi vor veni de hac, aşa cum s-a dovedit şi până acum. Din ’90 încoace toate puterile au interzis politizarea, dar au practica-o până la scârbă. Au declarat ritos că vor promova valorile, profesionalismul, însă singura urmare a fost că pecinginea pilelor, relaţiilor, servituţilor politice a infestat încet-încet toate sferele vieţii social-economice.

Orice e interzis stârneşte patimi

Deja mediul e pregătit să facă faţă unor astfel de interdicţii. Priviţi câte mătuşi şi bunici vânjoase fac afaceri de zeci de milioane de euro. Câţi nepoţi, cumnaţi, cumetri, fii şi neveste învârt banul public cu o dexteritate de invidiat. Câţi cunoscuţi, prieteni, vasali, servitori, amante şi chiar duşmani declaraţi plimbă ori mânuiesc cu mare folos pentru stăpânii lor mita, hârtiile, conturile, vânzările, mărfurile, recuperările de TVA. Sistemul e în curs de perfecţionare.

Psihologii spun că interdicţiile, cu cât sunt mai severe, cu atât mai mult stârnesc tentaţia de a le încălca, iar dascălii o învaţă la primele ore de pedagogie. Politicienii care ne dau mereu lecţii de anticorupţie, care condamnă la televizor hoţia nu vor decât voturi. Dacă ar fi realmente interesaţi să curme flagelul, s-ar pune temeinic pe treabă. Cei de la Putere cu cei din Opoziţie. Cum s-a reuşit în alte părţi, s-ar fi putut reuşi şi la noi. Dar nu s-a vrut.

Poporul hoţ şi politrucul cinstit

Ceva e putred în Danemarca, spunea Hamlet. Ca să nu se vadă bălăriile din curtea vajnicilor luptători cu hoţia, s-a găsit ţapul ispăşitor, ţăranul şi slujbaşul mărunt, populaţia oraşelor şi a satelor, fără deosebire de sex şi vârstă. În codul nostru genetic cică stă scris cu semne groase genomul furtişagului. Pentru cei de sus, s-a acceptat (ne)regula că cine umblă cu miere nu poate să nu-şi lingă degetele. Ca şi cum ar ţine de soartă.

Însă întotdeauna acuza generalizată de hoţie ne-a venit de la asupritori, de la vechili şi arendaşi, de la turco-fanarioţi şi habsburgi. Nu scoteau suficient profit de pe spinarea noastră. Acum li se asociază diriguitorii la vârf pe care tot noi i-am ales. Mereu ne scot vinovaţi. Ei fiind în afară de orice dubiu.

Sistemul favorizează jaful

Se fură din două motive:

1. fiindcă sistemul e croit ca să poată fura cine trebuie şi

2. că justiţia nu-i poate prinde, nici pedepsi pe toţi împricinaţii. Dacă manglitorii din buzunare, locuinţe, maşini, dacă găinarii şi escrocii de pe stradă ajung repede la răcoare graţie profesionalismului justiţiarilor, când e vorba de gulere albe, anchetele dau rateuri, având de traversat mai multe labirinturi.

E clar că sistemul favorizează jaful. De sus până jos. Lasă la îndemâna cu pix a baronilor portiţe numai de ei ştiute. Din bugetele naţionale şi locale, prin manevre deştepte, se alimentează toată clientela politică, realizându-se un adevărat cerc vicios. O finanţare transparentă pe cap de locuitor le-ar curma elanul. Dacă s-ar cunoaşte destinaţia fiecărui leuţ, corupţia ar muri de foame. Dar nu se doreşte.

Nu contează culoarea politică a funcţionarului, ci competenţa şi cinstea. Cum programul de guvernare devine lege prin învestitura guvernului, n-ar fi nevoie de politruci să-l aplice, ci de specialişti dedicaţi. Nu trebuie aruncaţi la gunoi politicienii cu afaceri legale care stăpânesc arta şi ştiinţa bunei guvernări. Nici anatemizaţi. S-ar putea să fie singurii care au habar cum se conduce o ţară spre prosperitate.

Atunci când primii oameni în stat nu vor avea privilegii şi imunităţi, când nu vor face ei înşişi pe judecătorii, când justiţia va avea principii clare, va dispune de instrumente sigure şi va fi sprijinită să aplice legea, vom avea o politică a bunului simţ şi a mâinilor curate.

                                                                                      Petru Tomegea

De ce e fericit englezul / de ce e nefericit românul (Studiu de caz)

 Nu poţi să nu te bucuri de fericirea englezului, european ca şi noi, deşi între România şi Anglia se interpun mii de km, dar şi mulţi ani de civilizaţie şi bunăstare. Altădată nunta, botezul, sărbătorile ne bucurau şi pe noi, azi stăm mereu cu fruntea în pământ. Pare că cineva sau ceva ne răpeşte dreptul la fericire, şi asta nu de azi, de ieri.

De aceea, marii noştri diriguitori şi învăţaţi au inventat cândva conceptul de fatalism. Cică nefericirea ne-a dat-o soarta, adică felul nostru de a fi, nu neputinţa, neştiinţa lor de a ne guverna, de a gestiona roadele acestui pământ înzestrat de Dumnezeu cu de toate. Şi atunci, ca şi acum, alţii erau de vină.

Or între noi şi englezi sunt mult mai multe lucruri care ne apropie, decât care ne despart. Astfel, vizitându-le muzeele de antichităţi, vechile cetăţi, castele, ai surpriza să vezi că lucrurile lor semănau cu ale noastre, aceleaşi unelte la fierărie, lemnărie, agricultură, vinificaţie, război de ţesut, acelaşi stil de grădinărit, aceleaşi crestături pe coada de lemn a toporului, sapei, ciocanului, pe rindea, mobilă. Şi lor le-a plăcut să-şi înflorească veşmintele. Până şi capcanele expuse la Mountfitchet Castle (secolul al X-lea) seamănă izbitor cu ale noastre.

Românii au făcut parte din trunchiul comun european până la bolşevici. Aceştia au reuşit să-i despartă de semeni în numai jumătate de secol. Cam atât face trenul de la Paris la Bucureşti, după spusa cu tâlc a unui general francez.

În vremuri de restrişte, ne întoarcem privirile spre noi înşine. Mass-media abundă în analize pretenţioase despre cauze şi efecte, despre nepriceperea managerilor şi lipsa virtuţilor la vârf. Înşişi conducătorii ne ocărăsc pe noi, poporenii, acuzându-ne de lene, cerşetorie, tâmpenie, neperformanţă, fapt rar întâlnit în istoria omenirii. E clar că suntem într-o fundătură din care ei nu ne pot scoate. Nu sunt în stare ori nu ştiu. Dar nici pe alţii nu-i lasă.

Se degajează şi sursa nefericirilor noastre: starea de sărăcie endemică în care vieţuieşte populaţia, lipsa speranţei, a perspectivei zilei de mâine, neîncrederea generalizată în actul de conducere, „politicieni de joasă calitate şi corupţi” (A. Marga), ajunşi acolo prin învârteli şi manipulare, „intelectuali improvizaţi care le ţin isonul” (Seaton Watson), în schimbul unor sinecure grase, promovarea rudelor, a servitorilor, a mediocrităţilor în posturi înalte, care, la rândul lor, taie elanul unor personalităţi recunoscute ca atare, de frică să nu-şi piardă funcţiile. „Acest gen de abordare e generalizat acum şi practicat fără jenă. El distruge orice idee de performanţă în viaţa publică”(A. Mungiu)

În schimb, creşte rolul serviciilor de propagandă şi de supraveghere poliţienească deodată cu gâtuirea presei independente. Nicăieri în lume nu se cumpără mai puţine ziare ca în România. Asta în condiţiile în care semi-analfabetismul trece de 40%, iar guvernanţilor nu le crapă obrazul de ruşine.

Deşi mediile şi Opoziţia oferă destule soluţii, cele mai multe sunt pripite. Nu e posibilă acţionarea simultană asupra tuturor cauzalităţilor de mai sus, nici înlăturarea lor în timpul unui singur mandat legislativ. Se vede că neajunsurile ţin de sisteme sociale încremenite în proiect, de justiţie, de educaţie şi moralitate precare. De aceea, toate popoarele aflate în crize sistemice au investit preponderent în educaţie. Japonia i-a alocat sume imense după război, iar ţările unde bunăstarea nu lipseşte niciodată investesc anual peste 9%. Şi apoi bugetele lor naţionale sunt de zeci, sute de ori mai mari ca al nostru.

În plus, politicienii lor sunt profesionişti, politica lor promovează şi încurajează tendinţele pozitive, virtuţile naţionale şi adevăratele valori intelectuale. Nu există lideri care să se stropşească la cetăţeni, nici care să mintă de îngheaţă apele.

De aceea, până vom ridica fruntea din ţărână şi vom înţelege bucuria englezului mai va.

                                                                                                Petru Tomegea

De la modelul suedez la cel polonez

 

 

 

 

Ne mulţumim cu tot mai puţin. România a plecat la drum în ’89 cu modelul suedez. Atât de tare îl slăveau noii-vechi politicieni, mai cu seamă cei şcoliţi la Ştefan Gheorghiu, încât i-am devenit cu toţii susţinători. Ni se spunea că va fi o perioadă de tranziţie de câteva luni, poate un an şi, gata, sărim din Balcani în centrul civilizatei Europe a bunăstării. Lipsindu-ne suedezii şi social-democraţii lor născuţi, nu făcuţi peste noapte, a ieşit ceea ce vedem azi.

Între timp, ne-au plăcut democraţiile germană, japoneză, mai ales americană, aceea pe care o aşteptam de mici să vină cu aeroplanele. Zadarnică aşteptare! Nu le-am intrat în vizor şi pace. Pe atunci nu era ambasador dl Gitenstein să-l certe pe dl Iliescu că prezumă caracterul licit al averii. Nu-l sfătuim, însă, să acuze vreun yankeu că şi-a acumulat ilicit averea, să nu ia full-contact cu prezumţia de nevinovăţie, sfântă în SUA ca şi proprietatea.

 

Mereu căutăm modele la alţii

 

Cel mai tare am jinduit după modelul constituţional al Republicii Franceze, jind în vogă şi azi, că tot suntem noi francofoni din tată în fiu, de la ’48 încoace. Cu încercarea asta se părea că ne-am lecuit: orice formă de succes anglo-franco-suedez… am adapta, la noi capătă mintenaş culoare locală. Şi iz. Tocmai ceea ce observa Titu Maiorescu în „teoria formelor fără fond”. În plus, dacă până deunăzi mai mergea câte ceva, cu ocazia discutării atâtor modele de răsunet, descoperim că nu mai funcţionează cum trebuie nici cele pe care le avem.

Dar nu ne-am învăţat minte. Acum ne frige la degete un alt model, cel polonez, odată cu o nouă reîmpărţire teritorială, actuala fiind moştenită de la tovarăşi. La rândul lor, ei înlocuiseră în 1968 regiunile şi raioanele sovietice cu antebelicele judeţe. Numai că actuala baronizare, ineficienta administraţie, corupţia generalizată şi neîncrederea comisarilor europeni, cea pierzătoare de uriaşe fonduri comunitare, ne dau ghes să le schimbăm.

 

România şi voievodatele

 

Văzând noi că polonezii s-au integrat cu bine în Europa, că civilizaţia, inclusiv cea politică, şi standardele lor de viaţă sunt de câteva ori mai zdravene ca ale noastre, am fi dorit să le imităm administrarea pe voievodate, funcţională la ei de prin Evul Mediu. Ca în orice naţiune care se respectă, în Polonia reformă nu a însemnat schimbare de dragul schimbării, nici slăbirea autorităţii publice, ci modernizare în fapt. De aceea au păstrat voievodatele, adaptându-le noilor condiţii.

Fireşte, nu supără faptul că privim cu nesaţ la democraţiile avansate, ci neîncrederea în capacitatea de a ne descurca prin noi înşine. Se ştia din ’90 că ne trebuie o organizare teritorială mai eficace. Aveam autorităţi pentru amenajarea teritoriului la Guvern şi Parlament, dar un proiect închegat nu a apărut, presa scriind orice se discută pe la colţuri, ba 8, ba 12, ba 16 regiuni. Cineva le-a zis voievodate, uitând că aşa ceva se pomenea doar în istoria noastră bazată pe izvoare slavone.

Presat de realitate, dl preşedinte a cerut Guvernului ca în termen de o lună să autorizeze crearea a opt departamente teritoriale mai mari, cu atribuţii în redesenarea intereselor economice în funcţie de resursele de forţă de muncă şi finanţarea privilegiată a zonelor rămase în urmă.

 

Cum se face regionalizarea?

 

Graba însă nu e de bun augur. O asemenea întreprindere se face o dată la un secol sau chiar mai mult. În plus, pentru a reuşi trebuie luate în calcul geografia, tradiţiile locale naţional-demografice şi comunicaţiile. Nu poţi să-i lipeşti pe vrânceni Dobrogei, nici pe gorjeni Banatului. Câteva condiţii: numele viitoarelor regiuni să fie relevante istoric: Moldova, Oltenia, Muntenia, Banat etc., iar capitalele provinciilor să nu cumva să coincidă cu interesele baronatelor actuale, ci cu ale cetăţenilor.

Iată că istoria ne-o ia înainte şi ne prinde iar nepregătiţi. Avem instituţii publice, institute de cercetare, avem universităţi, unele se vor de top, dar modele de dezvoltare a României, fundamentarea ştiinţifică a strategiilor economice, social-culturale ne lipsesc.

Întrucât regionalizarea ne priveşte pe toţi, era normal să fie supusă discuţiei academice şi publice din vreme.

Petru Tomegea

 

 

 

 

 

Gaura din talpa dlui Franks şi fudulia românească

 

N-am învăţat nimic din imaginea papucilor găuriţi ai lui Jeffrey Franks, reprezentantul FMI, nici din aceea a ciorapilor rupţi ai preşedintelui BM, Paul Wolfowitz. Lecţiile au fost oferite intenţionat celor ce risipesc aiurea nu doar banul public, ci şi pe cel câştigat peste noapte, Dumnezeu ştie cum. Însă ce e de haram de haram se duce, iar România s-a umplut de vile cu suprafaţă locuibilă de 4-5 ari, obligatoriu cu piscine încălzite, garduri înalte şi maşini tari.

Priviţi-i pe coconii protipendadei actuale. Nici ei, nici părinţii lor nu au nimic altceva în cap decât să se lăfăie în lux, să se fălească în cluburi de fiţoşi cu ai lor. Se laudă cu scumpeturile de pe ei spre a ne strivi demnitatea. Nu vorbesc de muncă şi învăţătură, cum nu se aminteşte de funie în casa spânzuratului. Contează doar distracţia. O ţară cu o asemenea elită n-are nici un viitor.

Stilul acesta de viaţă s-a imprimat şi Executivului actual. Nu e în stare să pună agricultura pe picioare, nici să stimuleze creşterea economică, dar întreţine pentru notabilităţile de partid şi de stat o RA-APPS unică în UE prin amploarea jecmănirii banului public. Sute de cuibuşoare de nebunii ale Ceauşeştilor fac acelaşi lucru şi azi în plină economie capitalistă. Ca şi atunci, mai marii se ascund de ochii sărăcenilor. Celor ce muncesc însă li se legiferează curbe de sacrificiu. Adevărat, cu cât sunt câinii mai slabi, cu atât sunt căpuşele mai grase.

Au fiţoşii maşini scumpe, bolizi ca aceia? Petrec ei zi şi noapte? Ei bine, au şi mahării noştri, dar din bănuţul văduvei şi al sărmanului. Circulă în coloane oficiale cu zeci de agenţi după ei, blochează traficul, adastă cât vor la hoteluri şi restaurante unde nu-i costă nimic, schimbă casele luxoase, câte două-trei deodată mai ceva ca Jeffrey Franks pantofii. Când nu le mai plac, le renovează cu bani de la buget.

Mor de grija celor mulţi, dar şi-au făcut o ţară după chipul şi asemănarea lor: cu instituţii, şcoli şi spitale pentru vulg, iar pentru ei privilegii nemăsurate. Călătoresc des în Occident, dar nu pricep nimic din ce văd. Şi-ar da seama că orice familie, oricât de bogată, are respect pentru banul muncit, că locuinţa are în genere doar strictul necesar, că pruncii sunt educaţi în respect faţă de hărnicie, cinste şi valoare. Sunt şi acolo amatori de lux exorbitant, dar nu atâţia ca pe Podul Mogoşoaiei, în capitatele de judeţ şi în staţiuni. Şi mai ales, nu pe banii contribuabilului.

Ar putea vedea că orice angajat, de la măturător de stradă la demnitar vine la serviciu pe cheltuială proprie, că la ministere, primării, firme, la universităţile din Oxford şi Cambridge sunt locuri special amenajate la intrare pentru biciclete Adesea preferă mersul pe jos. Iau masa alături de ceilalţi cetăţeni, precum dl Franks la o covrigărie în Bucureşti. Nu este o ruşine să economiseşti. Nici să stai împreună cu poporenii. Nu numai când le cerşeşti votul.

E clar că familia, şcoala ne-au învăţat altceva decât pe ei. De atâţia acizi dezoxiribonucleici şi formule ale substanţelor aromatice, de atâta materie de memorat, n-a mai rămas loc de reguli de viaţă, de economie şi bună purtare, aşa cum morala şi logica nu încap nici acum în programele preuniversitare româneşti. Activiştilor PCR le ajungea morala bolşevică, iar logica era subversivă. Ca şi azi.

Şi te întrebi, pe bună dreptate, pentru ce a mai fost o revoluţie? Ce educaţie reformează actualul guvern? Ne vor fi copiii mai bine crescuţi dacă schimbă azi ce-a hotărât ieri, dacă înlocuieşte rectorul dintr-un partid cu altul din propriul partid? Dacă ia clasa a IX-a de la liceu şi-o mută la gimnaziu?

Câţi dintre tinerii noştri nu mai au încredere în învăţătură sau în şcoală? Tradiţiile strămoşeşti, materiile aglomerate, lectura îi dezgustă. În ţări civilizate instituţiile şcolare, dascălii  se respectă, elevii îşi văd de carte şi copilărie, iar mândria lor cea mai mare e familia, viitorul şi puşculiţa. Nu învaţă să-şi înşele aproapele ca să le fie bine.

 

Petru Tomegea

 

 

 

Când Puterea n-are simţul istoriei

Când puterea politică, partidele, coaliţiile rătăcesc cursul vremii ori pur şi simplu pierd simţul istoriei, devin autoritare, practică abuzuri şi excese, unele de natură constituţională, altele, de comportament „politically incorrect”. Istoricii susţin că societăţile evoluează pe baza câtorva vectori ca libertate, democraţie, dreptate, egalitate de şanse, aceiaşi de aproape de două secole, legitimaţi îndeobşte de revoluţii sau de mari conflagraţii.

Popoarele scăpate de puţin timp la libertate au o rată a alternanţelor la guvernare mult mai frecventă decât democraţiile vechi, stabile, de aceea prelungirea activităţii unui executiv iresponsabil dincolo de aşteptările populaţiei provoacă falii între acesta şi cetăţeni. În consecinţă, unele voci lucide au cerut scurtarea perioadei mandatelor de la 4-5 ani la doi, chiar cu riscul risipirii banului public.

 

Portocaliii au uitat de ce au fost aleşi

 

Dacă în primii doi ani aleşii se raportează adesea la vectorii amintiţi şi la promisiunile din campanii, încercând câine-câineşte să rezolve câte ceva, în următorii ani se bat pentru menţinerea puterii, pentru câştigarea unor prerogative postmandat şi, eventual, pentru ascunderea urmelor.

Trecând de jumătatea mandatului la Palatul Victoria, PD-L şi-a epuizat energiile, capabilitatea şi voinţa politică de a sluji libertatea, democraţia, statul de drept, bunăstarea tuturor, iar dl Băsescu a avut alte priorităţi de la început. Şi-a cultivat imaginea liderului autoritar, atotputinte, neţinând cont de cei ce i-au acordat încrederea, nici de normele constituţionale.

Spiritul său abuziv-conflictual nu a permis nicidecum „checks and balances”, prin care se verifică şi se echilibrează periodic starea celor trei puteri ale statului, ca în democraţiile occidentale. Din contra, în al doilea mandat si-a impus cu de la sine putere voinţa, soluţiile, dar a refuzat metodic să-şi asume şi responsabilitatea.

 

Executivul şi-a externalizat comanda

 

De aceea, s-a ajuns la imaginea unui Executiv-fantoşă, lipsit de profesionalism, expertiză şi credibilitate, incapabil să pună în operă reforme necesare ca apa şi ca aerul. Amânarea lor cu un an şi jumătate, iar apoi conceperea pompieristică, pe picior, au provocat o criză şi o recesiune greu de suportat pentru populaţie, dar şi mai greu de manageriat. Deşi în fază incipientă era uşor de evitat. Vezi exemplul polonez.

Parlamentul, dominat de o majoritate anarhică, alcătuită prin racolări succesive de formaţiuni şi membri ai Opoziţiei, se zice că prin mituire şi şantaj, nu a fost interesat să schimbe cursul, nici să ţină-n frâu excesele de putere ale preşedinţiei, ori ale unui Executiv forţat de împrejurări să-şi treacă legile importante prin proceduri la limita legalităţii, ocolind filtrul parlamentarismului clasic-european.

În consecinţă, ultimele 13 acte normative asumate nu pot genera mase critice în favoarea reformării domeniilor vizate. În schimb, tulburările produse administraţiei, educaţiei şi sănătăţii vor lăsa urme adânci.

 

Justiţia şi presa?

 

Justiţia pare a-şi fi consumat şi ea resursele. Inclusiv cele bugetare. Spectacole de imagine cu elicoptere de pe vremea răposatului şi sute de arestaţi încătuşaţi în prime-time, cu televiziuni şi jurnalele pe post de lăutari i-au ştirbit serios demnitatea, cu atât mai mult cu cât rezultatele n-au fost nici măcar modeste. Mii de anchete costisitoare şi doar câţiva arestaţi, şi ei pasibili de eliberare pe diverse motive. Cât despre excesele Puterii, nici vorbă să se sesizeze cineva. Semn că independenţa Parchetului e doar formală.

A patra putere în stat, Presa, atacată obsesiv de actuala coaliţie guvernamentală, e tot mai vlăguită, iar ratingul formatorilor de opinie, tot mai subţire. Ca şi societatea civilă, şi ea divizată, nu mai poate determina coaliţia de la putere să-şi recapete simţul vremii şi să ne apere drepturile, libertăţile, statul de drept.

În plus, fenomenul lichelismului, atât de blamat cândva de dl Liiceanu, creează prozelitism şi în politică, şi în mass-media, ceea ce face ca binele să nu mai poată fi despărţit de rău, nici adevărul de minciună.

 

Petru Tomegea

 

 

Cum a ajuns România la sapa de lemn

Cu uşurinţă, inconştienţă şi într-o veselie. Dacă Grecia, Irlanda, Portugalia, Spania au intrat în criză şi recesiune economică din cauza restrângerii pieţelor şi a unor politici generoase faţă de propriii cetăţeni, România a păţit-o din pricina creşterii peste poate a comisioanelor şi a malversaţiunilor cu bani publici. Ca atare capitalul străin a început să se retragă de pe pieţele româneşti, devenite nesigure, iar recent câteva companii de renume au fost condamnate, în ţările lor, desigur, pentru diverse forme de mită şi comisioane oferite reprezentanţilor noştri. Nu se cunosc împricinaţii, dar se ştiu în de ei.

Dacă viaţa în ţările enumerate mai sus este totuşi acceptabilă, salariile şi pensiile medii depăşindu-le de cel puţin 4 ori pe ale noastre, românii, în majoritate, o duc într-o sărăcie lucie, mereie, fiind ameninţaţi continuu cu neplata drepturilor băneşti, şi aşa derizorii. Noroc cu plecarea la muncă în Occident a celor capabili şi în putere, că altfel eram demult în faliment. Nici vorbă de redresare financiară ori reviriment economic cu 0,01% creştere. Iluzorie. Din contră, se anunţă noi disponibilizări, închideri de spitale şi şcoli. Nu şi de servicii secrete, mari consumatoare de resurse bugetare. Se pare că, în concepţia diriguitorilor noştri, ele vor aduce prosperitatea.

România are Parlament, are Executiv, are Justiţie. Dar cele trei puteri se fac a nu vedea ce ne sufocă de peste două decenii. Ori le convine. Altfel nu se poate explica de ce nu se elaborează legi clare, de ce justiţiarii nu-şi fac datoria oriunde se constată furăciunea, de ce nu se închid robinetele risipei.

Revoluţia ne-a adus o mulţime de lideri tari, cu poftă nesăţioasă de putere şi avere, dar fără palate, vile, piscine, fără conturi grase pe numele lor şi al rudelor până la al nouălea neam. Strunguri, tone de oţel, kilowaţi nu puteau lua acasă, aşa că s-au interpus între producători şi cumpărători, au tot crescut comisioanele până au pus la pământ tot ce era viabil în fosta economie socialistă. Ca apoi s-o vândă la fier vechi.

Aşa s-a născut clasa îmbogăţiţilor de… revoluţie, trecându-şi în proprietate fostele bunuri ale întregului popor. Apoi au dat iama în economiile şi în bănuţul populaţiei prin şmecherii piramidale, prin bănci populare cu capital dispărut peste noapte…

Cu acest background, dl Băsescu şi partidul său au câştigat alegerile marşând apăsat pe anticorupţie şi lupta împotriva clasei politice ticăloşite, evident, nu aceea din care şi Domnia Sa făcea parte. Dl Vadim ne promitea că în 24 ore îi adună pe toţi lotrii pe stadioane şi-i mitraliază, dar puţini l-au crezut. Firesc. Alegătorii i-au creditat pe portocalii, dacă ne luăm după rezultatele alegerilor.

Odată intraţi în pâine, am aşteptat ca profesioniştii incoruptibili ai PD-L să se ia la trântă ein-zwei cu hoţia şi ticăloşia, aşa cum au promis în campanie, dar n-a fost să fie. Numeroase anchete scot la iveală că de energia ieftină a hidrocentralelor, de gazele şi ţiţeiul ieftine din subsolul patriei nu se bucură întregul popor, ci doar băieţii comisionari deştepţi, mafia gulerelor albe. Degeaba latră ziarele. Căpuşele îşi văd de treabă, dar, în timp ce lor le merge tot mai bine, nouă, tot mai rău.

Omeneşte era ca intermediarii, comisionarii, şpăgarii să dispară măcar din piaţa produselor alimentare, a medicamentelor, a bunurilor de consum strict necesare, or preţurile cresc după reguli pe care ei înşişi le fac, iar agricultura românească se satisface doar pe sine. Ţăranii, fermierii produc numai atât cât le trebuie pentru subzistenţă. Piaţa nu absoarbe decât importul născător de comision.

Odată cu generalizarea acestor practici, România s-a aşezat temeinic acolo unde a fost întotdeauna după război, între popoarele sărace ale lumii a treia, fără şansa de a scăpa vreodată la lumină. În schimb, autorii cumplitei spolieri ies zilnic la TV să ne anunţe că de mâine vom duce-o mai bine, iar recesiunea a fost un vis urât.

Petru Tomegea