Presa românească şi străină, o serie de analişti „preţioşi” şi politicieni dornici de imagine şi notorietate se opintesc din greu să ne demonstreze că astă vară a fost un „război feroce” între „armatele useliste” conduse de „imberbul” Victor Ponta şi „cavaleria” cotroceană bine strunită de Traian Băsescu, alături de care au ieşit din neutralitate CCR, CSM, SIE… ajutate de dl Barroso şi dna Reding, înalţi funcţionari de la „Înalta Poartă” bruxelleză.
La mai bine de trei luni de la evenimente, când rănile s-au mai oblojit, tensiunile mutându-se pe coclaurile campaniei electorale, încercarea de a pune ordine măcar în termeni ar putea avea sorţi de izbândă. Aşadar a fost ori n-a fost război astă vară?
La război, ca la război?
Se ştie că un război presupune existenţa unui număr impresionant de victime, inclusiv colaterale, două sau mai multe armate, eventual grupări, adunături, strânsuri dotate cu mijloace ucigătoare, plus nelipsitele strategii… Numai că poliţiştii, jandarmii, doctorii de medicină legală n-au înregistrat nicio victimă. La rândul lor, mediile vorbesc despre „încleştări între două armate”, dar termenii sunt metaforici, însemnând politicieni, activişti, cel mult, „combatanţi ideologici”, adică „cu gura”, nu cu mitraliera, nici cu bazuca.
Întrucât „armată” înseamnă nu doar vociferări, ci trupe organizate pe bază de ierarhii şi funcţiuni, specializate pe diverse arme şi acţiuni de atac, apărare, infiltrare în spatele frontului inamic…, nimeni nu poate susţine existenţa războiului. Unde sunt grupele, detaşamentele de asalt, regimentele, ordinea şi stratagemele specifice războaielor de la feudali încoace?
Un război de vorbe
Atunci poate or fi fost oşti de strânsură, ceva asemeni oştirilor de ţară încropite pe picior de voievozii noştri cu drag de neam şi ocină străbună cu care făceau faţă deselor invazii turco-tătare? Nicidecum. Când singura armă e organul vocal iar în loc de gloanţe se folosesc vorbe meşteşugite, acuzaţii, ocări, ameninţări, batjocură, injurii etc., se poate face cel mult gălăgie sau un… cor.
E adevărat că se acuză de o parte şi de alta infiltrări de „spioni”, dar ce fel de spioni or fi fost aceia care au acţionat la vedere, în presă, la televizor, în Parlamentul nostru ori în cel european? Să se fi schimbat între timp meseria de iscoadă? E drept, ca spioni, au avut totuşi două caracteristici esenţiale: şi-au ascuns apartenenţa şi s-au dedat la manipulare, însă numai până în punctul luării deciziei – punctul culminant, urmat de un vaier generalizat.
Cum se simt victimele?
În concluzie: victime, înafara democraţiei, nu s-au înregistrat, armate nu s-au văzut, armament şi muniţie, nici vorbă, strategii nicidecum. Ceva strategi fără carte am fi avut, de aceea rezultatele activităţii lor au fost atât de discutabile. Da. Au fost şi sunt multe fronturi, fortăreţe, asta dacă socotim şi studiourile TV. Dar inventarul de mai sus nu e specific nicidecum unui război, ci cel mult unei confruntări electorale. Care, din cauza reprizelor în prelungiri, ar putea fi numite „electoraliste”.
Şi dacă nu a fost război, atunci ce-a fost? Radu Călin Cristea îi zice „realpolitik”, dar, traducând mot à mot expresia nemţească, numai politică real(ist)ă n-a fost, nici de o parte, nici de alta. La început a fost realizarea unui cap de pod de către dl preşedinte, după cum a stabilit şi CCR. Apoi au venit în şir alte sforţări ale părţilor aflate în conflict spre a demonstra că una dintre ele este în eroare.
Atunci, să fi fost o confruntare sportivă? Nici vorbă. Pe stadion se vorbeşte de parteneri de joc, or răzmeriţa de vorbe din vară nu a fost între parteneri, ci între nemulţumiţii „noştri” şi susţinătorii „lor”. Fairplay, mândria şi măreţia învingătorului, nobleţe spirituală şi comportamentală? Nici măcar intenţia de a face reverenţe în faţa tribunelor.
Arbitrii şi masa verde
Deci n-a fost război, ci confruntare. Una arbitrată de o majoritate a cetăţenilor români care a declarat victoria cu scorul de 9-1 în favoarea acuzatorilor, aceeaşi majoritate simţindu-se apoi frustrată fiindcă victoria a fost atribuită la masa verde învinsului. De aceea, susţine sus şi tare că a fost o victorie cât o înfrângere, iar preşedintele s-a întors guvernator. Încă nu se socoteşte victimă.
Dar se socotesc victime colaterale frustraţii, adică useliştii, politicieni şi activişti, jurnalişti şi formatori de opinie. Alegerile din 9 decembrie ne vor arăta şi câţi din cele 8,5 milioane de participanţi la referendum se consideră victime ale „încleştării” din vară.
Petru Tomegea
Petru Tomegea - ePolitica 