Educaţia naţională produce vâlvă mediatică doar atunci când nu se mai poate face nimic. Întotdeauna discuţiile se aprind fie după fapte reprobabile într-o instituţie şcolară uitată de Dumnezeu şi de autorităţi, fie după rezultatele examenelor naţionale, sau chiar după angajarea răspunderii guvernamentale pe o lege care îi nemulţumeşte deopotrivă pe elevi, profesori şi pe părinţi. Arareori se mai poate schimba ceva, iar viitorul şcolii româneşti rămâne ceţos, depinzând mereu de toanele politicului.
Nivelul ştiinţific al abordărilor postbacalaureat nu iese din tipicul bătăliei politicianiste joase, nedepăşind stadiul părerilor pro sau contra şi al locului comun, deşi dezbaterea despre învăţământ este una prin excelenţă tehnică. Nu poţi vorbi în cunoştinţă de cauză despre promovabilitate la Bac fără să ai habar de pedagogie, psihologie, arii curriculare, tehnici de învăţare şi, bineînţeles, docimologie. De altfel, mediile româneşti tratează nu doar teoria didactică, ci şi politica, guvernarea, administraţia etc. după principiul aflării în treabă, al datului cu părerea, în virtutea funciarului electoralism dâmboviţean.
Nu toţi liceenii sunt loaze şi hoţi
Ca dascăl cu state vechi, refuz să cred că tinerii noştri nu mai vor să înveţe, sunt leneşi, loaze puturoase, hoţi, rataţi, etnobotanici, generaţie distrusă, aşa cum fac vorbire înalţi demnitari şi funcţionari ministeriali. În acest caz, trebuie să dăm cărţile pe faţă: să zicem că e aşa, dar derbedeii, golanii şi maneliştii sunt ai noştri, ai României, iar România, societatea, familiile ar fi trebuit să aibă un plan cu ei.
Ei bine, se vede că nu l-au avut. Or ţara asta are conducători ca aceia, are un Guvern ultraperformant şi un Preşedinte forţos. Chiar n-au nimic a-şi reproşa? Tinerii n-au picat din cer inculţi şi taraţi. Ei sunt rezultatul politicilor educaţionale proaste ale ultimilor ani, de aceea responsabilitatea înainte de toate e una politică. Hulirea instituţiilor şcolare, discreditarea cadrelor didactice, constrângerile, coerciţia, diminuarea bugetelor au determinat degringolada, autorii lor se cunosc, iar acum trebuie să răspundă. De nu, peste 10 ani va fi la fel.
De ce nu se mai învaţă?
Că elevii nu mai sunt dispuşi să înveţe ca altădată, că nu se mai preocupă de soarta lor e adevărat. Ca tendinţă. Dar şcoala, familia, societatea aveau datoria să-i formeze, să găsească o cale spre inima lor, să-i atragă, să-i motiveze, punând la lucru uitatele principii şi precepte psihopedagogice. Ei bine, nici asta nu s-a întâmplat.
Reuşita de aprox. 62% în cele două sesiuni la Bac e critică, iar împricinaţii acuză pe bună dreptate politizarea: au dat subiecte grele ca să lovească în liceeni şi universităţi, deoarece guvernul nu mai are bani să întreţină atât de mulţi studenţi. Şi-aşa eram cu mult sub media europeană ca număr de studenţi la mia de locuitori. Nu contează că, potrivit strategiei Lisabona, până în 2020, ponderea persoanelor cu studii superioare ar fi trebuit să ajungă la 40% în segmentul de vârstă 30-34 ani. Altă ţintă ratată.
Care este adevărul?
Judecând după docimologia clasică, ţinând cont de particularităţile de vârstă şi intelectuale, de ponderarea obiectivelor şi materializarea acestora în competenţe şi abilităţi, elevii şi părinţii au parţial dreptate. Evaluarea cu otuzbirul, subiecte la fizică şi matematici cu greu rezolvabile de olimpici şi de profesorii înşişi, căutarea cu orice preţ a excepţiilor şi a hachiţelor prezente în orice disciplină nu sunt proceduri permise, nici stimulative.
Când evaluarea dură o face ordonatorul de credite prin organismele sale, nu poţi să nu-l bănuieşti de rele intenţii. Stilul intervenţionist, pofta de a ţine sub control, nu numai bugetar, un sector atât de important sunt motivul pentru care şcoala românească nu are instituţii independente de evaluare, ieşite de sub control politic-guvernamental, interconectate la nivel european.
Lipsind un feedback realist, o diagnoză completă şi corectă a sistemului naţional de educaţie, şansa corecţiei sistemice şi a ieşirii din marasm e tot mai redusă. Însă până când se vor trezi politicienii, sperăm să nu fie prea târziu, ar fi de dorit ca măcar prin cuvinte înalţii diriguitori şi jurnaliştii mânioşi pe viaţă să se abţină, încercând să-i înţeleagă şi să-i ajute pe tineri.
Petru Tomegea
Petru Tomegea - ePolitica 