„Cântă, zeiţă, mânia ce-aprinse pe-Ahil Peleianul,/ Patima crudă ce-aheilor mii de amaruri aduse…” Dar zeiţa, nimic. Pe dealul-valea ondulatorii carpato-danubiano-pontice pierit-au glasurile muzelor. De sărăcie şi economie de ceaţă. Ori de ruşine. Nici mânia nu mai e ce-a fost, abia pâlpâie „cu stingerea-n bătaie”. Mocneşte cu „patima (bugetară) crudă” ce îndoaie sufletul de cărturar. Pentru el bat clopotele (ale lui Hemingway).
De ce trag clopotele, Mitică? De funie. Mitică, şmecher de plai, o duce bine mersi. Mestecă mita din campania trecută cu gând la cea viitoare. Între timp, dimpreună cu ortacii îngână polifonic „puşca şi cureaua lată”, înfrăţindu-se nu cu codrul, întors întru nefiinţă din pricina unei zicători mereu la modă, ci cu maneaua şi telenovela. Drepturile omului la ei se referă, nu la intelectuali, nici la şcolari. Judecaţi nu ca oameni, ci per capita. Ca oile şi catârii. Drepturile astea îi ţin la icoane şi pe drumari, bancheri, exportatori, dezvoltatori – oligarhi ori nu. Societatea bocciană se poate lipsi de ceilalţi. Pagubă-n ciuperci. Ce produc ăştia în afară de mătreaţă? Lucrători cu gura, scârţa-scârţa. Deşi Domnia Sa însuşi şi o mulţime de arhonţi erau cândva fraţii noştri de suferinţă. S-au vitregit. Vezi fabula cozilor de topor.
Bugetul şi şcoala nu mai fac casă bună de vreo 8 decenii. Cam de când a început seria nenorocirilor româneşti. Dacă „burghezo-moşierimea” decăzută mai făcea oarece danii epitropiilor şcolare, în semn de respect şi consideraţie pentru cărturărie, bolşevicii veniţi în numele stelei sataniste cu 5 colţuri au socotit şcoala cuib de sabotori, au scos-o la munca de jos ca s-o de/re/formeze din temelii, iar dascălii, intelectualii, în genere, au fost etichetaţi otova „pătură şovăielnică”, pe mâna căreia nu poţi lăsa viitorul patriei. Obligatoriu măreţ. De aceea activişti cu „înaltă conştiinţă muncitorească” au fost „însărcinaţi” să o conducă spre „un mâine luminos”.
Mâinele a venit, dar lumina, ba din contra. În varianta optimistă. Decât filosofi, mai bine Academii de tinichigii şi chelneri. Aşa că, de pe bănci ies în neştire, pe bandă rulantă, şi acum, tâmpiţi. Bucuros, statul le dă ajutoare, dar le ia votul. Populus captivus.
2009 a fost un an ca şi ceilalţi 19 postrevoluţionari, cu mici excepţii. Subfinanţarea educaţiei a rămas bineînţeles la fel de cronică, de supravieţuire. A se citi „subvieţuire”. „Prioritizările” bugetare au mai băjenit câteva zeci de mii de intelectuali, între care 3 000 de medici plus 12 000 de asistente. Lor li se simte întâi lipsa fiindcă ne dor toate celea. Fireşte, brain-drain au şi alţii, numai că drama lor nu are asemenea prăpădenie. Nici gust proletcultist. Pe meleagul get-beget măgură-viezure-originar-doinaş-torna fratre cartea nu face două parale. Se poartă asfaltul. La obraz.
S-a obţinut în timp, după reţete securiste verificate, o populaţie mutantă alcătuită din pensionarii deveniţi grea povară, deşi la timpul lor statul le-a luat biruri împovărătoare, inclusiv CAS-ul, li se adaugă cei ce n-au unde pleca fiindcă nu le-ar da nimeni de lucru, sau cei ce se îmbată nu doar cu apă rece că se va face şi se va drege şi cei ce s-au îndeletnicit în românofilie cu vatră şi mioriţe. Orice ai face, nu-i scoţi din ale lor. Scriu cărţi pe care nu le mai cumpără nimeni, se duc la catedră să-i înveţe pe prunci chiar şi fără salariu. Necazurile lor au început atunci când diriguitorii s-au prins că ăştia oricum o fac.
Priviţi-i. Se comportă haios: cântă de dor când li-e foame, preamăresc virtuţile sărăciei, ale barabulei coapte în spuză de tizic şi ale mămăligii cu fasole făcăluită. Plus usturoi. Leac universal. Un leu căciulia. Apoi scriu poeme despre lună şi Paradis. Încă aşteaptă viitorul de aur. Trec peste dureri şi necazuri cu vocalize repetate la ore fixe despre binefacerile reformei continuu-viitoare. Ca să-i ţină calzi până la următorul sufragiu, samsarii de voturi, periodic, le fac declaraţii sforăitoare de dragoste. Iar lor li se umezesc ochii de plăcere. Ca apoi să li se strepezească dinţii. De aguridă. Când li s-au promis budă şi învăţământ modern în şcoli dărăpănate, plus salarii ca acelea, au şi sărit cu votul. Deşi s-au fript de fiecare dată. (Nu înjuraţi. Învăţătura ne face demni! n.a.)
N-ar fi ajuns aici dacă i-ar fi învăţat ce trebuie pe copii. De mici. În loc de formule multietajate cu substanţe aromatice şi algoritmi, să ştie a preţui libertatea lăsată de Dumnezeu, pe a lor şi pe a aproapelui. În loc de acizii dezoxi/ribonucleici, să ştie că o societate nu se poate construi fără dreptate şi justiţie. În loc de zecile de mii de articole din enciclopedii, să înveţe că nu poate exista evoluţie umană fără adevăr şi solidaritate. În loc de dogmatism şi mnemotehnică, să se zbenguiască jucând „nu te supăra, frate”. Ca să nu uite de unde au plecat când vor ajunge mari politicieni. Să nu se rinocerizeze în politruci. Ca până acum.
De supărare pe PIB şi buget, toate căpeteniile sindical-didactice, în timpul liber iscusiţi vânzători de voturi, ameninţă că scot şcoala în stradă. De parcă n-ar mai fi făcut-o şi până acum. De ocară. Degeaba. Şcoala nu are ce căuta în stradă. În stradă se pot schimba doar bordurile şi caldarâmul. Să mai îngraşe jăburile dinastiilor de baştani. Şcoala trebuie să reintre în clasă. Şi să-şi facă meseria învăţându-i pe elevi lucrurile fundamentale: să nu-şi vândă libertatea pentru un blid de linte, să se apere de mincinoşi şi hoţi, să se deprindă a fi drepţi şi cinstiţi, să devină cetăţeni cu capul pe propriii umeri. Acesta ar trebui să fie primul capitol al reformei în educaţie. Al reformei statului. Şi singurul. Fără de care nu mai merge. Poate atunci aceste lucruri se vor înţelege, iar diriguitorii se vor ocupa de fişa postului fără a mai umbla veci-pururi cu fofârlica. Iar inculţii, inapţii intelectual, dar fuduli, vor sta respectuoşi în banca lor, făcând ce ştiu mai bine. Nu pe deştepţii. Nici pe marii diriguitori.
Petru Tomegea
Petru Tomegea - ePolitica 