Limbajul politic românesc nu beneficiază încă de cercetări lingvistice serioase. Au apărut sporadic păreri despre vocabular, partea mai izbitoare, despre fonetică, mereu înclinată spre dialectal, despre morfologie, o mare încercare nu numai pentru politicieni, iar de sintaxă, dezacorduri, se face caz de mult, unele devenind folclor. Semantica nu intră încă în discuţie. Faptul că exemplele selectate din mass-media constiuie excepţia, nu regula lasă loc speranţei de mai bine.
Ceea ce deranjează, în general, sunt agresivitatea vulgară, contaminarea masivă a exprimării cu pamfletul, cu invectiva, cu diatriba şmecheră şi golănească, uneori chiar de la tribune oficiale, vorbele grele, jignitoare, poreclele, de multe ori licenţioase, chiar porcoase, batjocura joasă, băşcălia fiind în contrast evident cu stilurile oratorice ale unor distinşi politicieni de altădată. Şedinţele publice ale Camerei în care conferenţiau Delavrancea, Iorga, Vaida Voievod, Iuliu Maniu, Brătienii etc. deveneau adevărate evenimente mediatice. Astăzi arta oratoriei politice a fost uitată, sau a căzut în desuetudine, contribuind decisiv la pierderea suportului popular pentru întreaga clasă politică.
Literatura veche surprinde prin frecventele implicări zoonimice în lexicul uzual. Motivul apare mai întâi la cronicari, dar îl cultivă cu asupra de măsură savantul domn Dimitrie Cantemir, membru al Academiei din Berlin, în Istoria ieroglifică: Brâncoveanu devine corbul, Mihai Racoviţă – struţo-cămila, Scarlat Roset – cameleonul, C. Duca – vidra, ţăranii sunt muşte, muntenii – vulturi, moldovenii – dobitoace, autorul însuşi este inorogul, animal mitologic sub semnul himerei, al neputinţei, paletarul zoomorfic fiind bine „reprezentat”, iar exprimarea nici nu diferă prea mult de cea contemporană, deşi au trecut trei secole: „bre porc peştit şi peşte porcit”, sau „jiganie cu talpa de gâscă, cu colţii de ştiucă”!
Impresia observatorului contemporan este că, pentru a rămâne în mintea alegătorului şi a le creşte notorietatea, aleşii sunt interesaţi nu atât de conţinutul comunicării, cât de plasticitatea epatantă, de rezonanţa corosivă a expresiei, de aceea vor cu orice preţ să-i imite pe inimitabilii Creangă şi Păstorel Teodoreanu. Butada ieftină, replica ţâfnoasă, violentă, („ba pe-a mă-tii!”), urmate de insultă ori calomnie, conţin adesea apelul mitocan la nume de animale, mai ales domestice, imaginaţia depăşind „aşteptările”. Rând pe rând, cumintea, ezoterica mioriţă, simpaticul râtan, poeticul bou şi blajina, spiritualizanta văcuţă apar în contexte deloc măgulitoare.
Entuziasm încă stârneşte zoon politikon, sintagmă insolită, repetată semidoct-abuziv, fără a i se percepe caracterul evident peiorativ, pentru că proslăveşte instinctul în dauna intelectului. Odată cu democraţia, politicienii populişti s-au simţit atraşi de stilul neaoş-buruienos, probabil ca reacţie perversă la limba de lemn. Imperativul de a cuceri prim-planul, de a se menţine în atenţia mediilor de informare nu a mai permis recursul la carte pentru a deprinde metalimbajul discursiv, fraza elevată, bogăţia şi varietatea semnificaţiilor, adevărul afirmaţiilor şi moralitatea, obligatorii într-un stat de drept. Alocuţiunea a devenit peroraţie, flecăreală emfatică, luând-o de-a-mboulea pe arătură la lumina licuricilor mari şi mici. Au început să-şi arate, ba chiar să-şi arunce pisica moartă unul în curtea altuia, s-au răţoit, s-au hăituit, încolţit, porcăit, ca la uşa cocinii, s-au dat cocoşi, dulăi, buldogi, s-au procopsit cu câte un cap în gură, s-au maimuţărit, s-au pornit cu folku’ şi porcu’, şi-au schimbat doctrinele, partidele, dând cioara din mână pe cea din gard, cică numai boul e consecvent. Nu mor caii când vor câinii, chiar dacă sunt câini (roşii!) până la moarte. Intempestiv, irumpe ocara: „animalule”, „păduche”. N-au fost uitate femininul mai expresiv animală, alături de apelative „graţioase” ca jigodie, javră, potaie. România începe să semene cu o bine garnisită grădină zoologică, populată de maimuţoi paraşutaţi, de ţapi, cucuvele, şobolani, guzgani rozalii, puwaci şi scroafe, urşi şi iepuraşi pe post de Tom şi Jerry, de exoticii elefanţi, hipopotami, fiinţe destul de înţelepte de altfel, iar urangutanii, gorilele, măgarii, catârii, mistreţii, bizonii, musai mioritici, s-au înmulţit peste măsură, încălziţi ca şarpele la sân, ori şi mai rău, ca şarpele cu ochelari! Din „fineţe intelectuală” se evită privirea cobrei, târâtoarele fiind deja specializate în servicii secrete. Nici intimităţile nu se exclud: cineva, „nu spui cine”, îi ştie de mică păsărica unei nurlii membre a propriului partid, iar altul şi-a desperecheat frumuseţe de ouă ministeriale ţintindu-le cu puşca proprie. Ca să vezi unde-şi vâră opoziţia copita şi cel-cu-coarne, coada!
Recent discuţiile au „evoluat”, căpătând accente academice: „dinozaurii erau nişte reptile inteligente”, spre deosebire de „broaştele din mâlul politicii”, de unde, însă, respectivul, „persoană importantă”, refuză să iasă, semn că îi prieşte.
Unele zoonime au intrat în istorie: exantematicele ploşniţe, lansate de Maiakovski înainte de „sinucidere”, rămân aluzie străvezie la îngrăşarea, aglomerarea peste poate a partidului unic proletar, până a crăpa definitiv; astăzi le suplineşte rolul cu deplin succes sora lor de „sânge”, căpuşa românească, cu o familie (lexicală!) împuită prolific: a căpuşa, căpuşare, căpuşoi, căpuşar, anticăpuşă, înfometate la greu. Creativitate „demnă” de apreciat.
Din cât se vede, inventarul nu pare să se epuizeze. Vitriolarea limbajului politic, cu participarea aproape egală a ambelor sexe, este sursa principală a agresivităţii în plin „avânt” a întregii societăţi, iar ticăloşitul model politic e cauza şi nu efectul. Fără extirparea căreia nu se poate produce saltul îndelung aşteptat, deoarece schimbul de generaţii constituie mai degrabă excepţia decât regula, iar tânărul politician pare ieşit din aceeaşi matrice stilistică.
Petru Tomegea
Petru Tomegea - ePolitica 