Ca şi alte subiecte ţinând de morală, una din disciplinele abandonate de şcoala românească încă de pe vremea educaţiei socialiste, stima de sine mai constituie azi doar preocuparea psihologilor ori a psihiatrilor, deoarece excesul generează adesea dedublarea maladivă a personalităţii şi conflicte cu semenii. De regulă, stima de sine este rezultatul unei autoevaluări imparţiale, efectuată cu aceleaşi acurateţe şi măsură ca în cazul celorlalţi, dă forţă şi şanse de reuşită liderului instruit, competenţele unanim recunoscute, temperamentul ponderat şi liniştea interioară ale acestuia transmiţându-se cu uşurinţă colaboratorilor. Sunt primele condiţii ale eficacităţii managementului modern, ale oricărui team building de succes. Fiecare membru al grupului e conştient că toţi competitorii încearcă să fie cei mai buni. În acelaşi timp, contează în mod egal în ochii conducătorului, dar şi pe statul de funcţii sau de plată. Coeziune, emulaţie, conlucrare inter pares, fără a tulbura demnitatea nimănui. Nu complicităţi, nu fuşereală, nu bârfă. Fireşte, arareori practica se ridică la înălţimea ideii.
Se scriu mii de pagini pe asemenea teme. Se cunosc diferenţele între stima de sine şi modestie, omenesc, egolatrie, corectitudine, oportunism ori ipocrizie. Se învaţă în Academiile de profil şi totuşi societăţii noastre nu pare a-i folosi la nimic. În afara unor izbânzi izolate, de obicei în team-urile ultraprofesionalizate ale marilor companii, politicienii nu sunt interesaţi de lucrul în echipă decât în măsura subordonării acesteia propriilor ţeluri. În plus, subordonaţii acceptă prea uşor sau chiar deliberat ascultarea de tip feudal faţă de liderul, de obicei atotputinte şi atotştiutor, a cărui stimă de sine frizează mai totdeauna aroganţa. S-au compromis astfel cu bună ştiinţă destule obiective, urmărindu-se obţinerea a unor victorii personale de moment, fără vreun beneficiu pentru viitorul comunităţii şi starea de înapoiere actuală.
Cum e posibil un asemenea fenomen degradant într-o ţară europeană? A se mai observa că, la învestirea în demnitatea publică ori în funcţie, ca urmare a unei competiţii (s)elective, de cele mai multe ori, CV-ul nu lasă loc îndoielilor, iar câştigătorii pleacă la drum sub auspicii, de obicei, favorabile. Numai că, imediat după numire, stima de sine intră într-un proces de dilataţie direct proporţională cu treptele urcate. Modestia cedează în faţa mândriei prost înţelese. Nu ni se întâmplă numai nouă, ci şi scrupuloşilor occidentali. De văzut însă acolo se vede mai puţin. Mai cu seamă în filme şi literatură.
Ceea ce ne particularizează pe noi este că, după accederea în demnităţile mult râvnite, autoevaluarea propriilor capacităţi, competenţe, expertize nu se mai poate încadra în minima condiţie a obiectivităţii, iar subordonaţii, poate vor fi fiind şi excepţii, se gudură pe lângă şef, practicând un cult nenorocit al personalităţii: concomitent cu înălţarea în jilţ, sporeşte în proporţie geometrică numărul adulatorilor, a căror contribuţie la evoluţia imaginii şi a notorietăţii liderului devine capitală. La rândul său, acesta se lasă convins că laudele, meritele i se cuvin, iar puterea, valoarea sa nu mai au egal.
Orice analiză riguroasă poate surprinde cu uşurinţă motivele acestei stări de fapt: pe de o parte stima de sine a căpătat conotaţii maladive, iar pe de alta lipsa rectitudinii şi a austerităţii morale ale inferiorilor docili generează pierderea măsurii, compromiterea echipei şi a personalităţii de lider marcant. Nevoit să facă drumul invers, din compromis în compromis, îşi pierde credibilitatea, iar cariera se încheie în cheie minoră. Deşi exemplele prisosesc, studiile de caz nu.
La ananghie, îndeobşte, păgubaşii se înţelepţesc, iar intelectualii subţiri dau vina unii pe mălai, alţii pe mămăligă. Cică nu explodează. Fireşte, e de râs că într-o analiză plină de atâtea concepte neologice îşi fac loc două simboluri cu conotaţii metaforice de sorginte peizană, dar realităţile româneşti nu se pot încă despărţi de un anume background mental primitiv. Mălaiul determină calitatea mămăligii, după cum zice un cunoscut proverb. Câţiva înalţi dregători îl numesc „tain”, iar în viaţa de zi cu zi se traduce printr-o întrebare devenită „legitimă” după suişul primei trepte: „dar mie ce-mi iese la afacerea asta?” Ciubucăreală elevată. Partenerul, la rându-i, conştient că partea „sa” e nemeritată, plusează. Doar nu dă de la sine. Aşa s-au umplut uliţele patriei de limuzine de lux şi viloaie cât blocul. Pe treapta a doua, simplă cârpă de şters picioarele, stima de sine a ajuns ditai aroganţa. Partenerii de afaceri şi politichie levantină nici vorbă să mai reprezinte interesele mulţimilor care le-au încredinţat votul, îşi dau în secret mâna peste capetele membrilor de partid şi ale electoratului, urmărind doar propriile interese. Pe faţă însă se atacă în direct de mama focului. Creează impresia că se strofocă pentru noi. Grupul se află concomitent şi la putere, de unde curge mălaiul, şi în opoziţie, unde se coace şi se modelează mămăliga. Nu e de azi, de ieri, căci roata lui Moş Ion al lui Cuza merge tot de-a hârja.
Lipsind moralitatea, caracterele puternice şi manierele elegante, stima de sine mai face victime doar printre condeieri visători. Preaputernicii zilei îşi văd de ale lor. Ca să nu li se vadă ariditatea sufletească, aruncă tot mai rar ceva fărâmituri la sărăntoci. În schimb, profesorilor, medicilor, funcţionarilor li se bagă curbe de sacrificiu tocmai de Crăciun şi Revelion.
Unii, optimişti incurabili, cred că am putea educa stima de sine a dregătorilor prin şcoli bune, dublate de o educaţie eficientă în familie şi societate. Plus respectul pentru morală, legi şi reglementări, deocamdată la cote alarmant de joase. Deocamdată nu se arată nimeni interesat. Aşa că vom discuta încă multe decenii brucaniene aceleaşi lucruri.
(apărut în „Obiectiv de Suceava”)
Petru Tomegea
Petru Tomegea - ePolitica 