Definit îndeobşte prin excluderea celui privat, spaţiul public s-a bucurat încă din antichitatea greacă şi romană de o atenţie aparte, studiul lui ajutându-i pe conducători să-şi ajusteze deciziile, fie în societăţile democratice, fie în cele aristocratice. Reglementările sale ţin, în genere, de tradiţie, având la bază caracteristici de bun simţ precum libertate, dreptate, democraţie, cinste, onoare, demnitate, bună convieţuire, respect pentru alteritate etc., în proporţii specifice fiecărui tip. De remarcat că întotdeauna spaţiul public denotă măsura nivelului de civilizaţie, de aceea statele, organizaţiile civice insistă să se legifereze mare parte din numeroasele-i aspecte.
Dezordinea, devălmăşia, dereglementarea spaţiului public românesc sunt primele mari surprize de care te loveşti pretutindeni, de la afişele, reclamele, anunţurile lipite, apoi uitate acolo până le distrug intemperiile, la starea jalnică a gărilor, sălilor de spectacole, a refugiilor pentru pietoni, localurilor, pieţelor, mijloacelor de transport etc. Pe stradă, în locuri cu vad, te izbeşti de tot soiul de indivizi soioşi expunându-şi infirmităţile inflamate ori cerşind prin cântece lălăite. În interiorul instituţiilor de contact cu cetăţeanul te întâmpină aerul stătut de pe vremuri, aceeaşi lipsă a actualului, aceeaşi mizerabilă delăsare vizuală, aceleaşi turbulenţe cacofonice obositoare, chiar dacă marmura, termopanele îţi iau ochii. Lipsă de respect faşă de ceilalţi şi de noi înşine.
Nu despre asta fi vorba mai departe, ci despre distorsionarea informaţiei în spaţiul public, mai ales sub aspectul său infracţional. Întrucât fenomenul a cunoscut amplificare rapidă, există pericolul permanentizării, cu atât mai mult cu cât nivelul slab de reacţie a concetăţenilor poate lăsa profitorilor impresia că se poate şi aşa, sperând ca obişnuinţa impunităţii să devină lege.
Cine deschide ochii când dă de clipuri, calupuri, afişe, spoturi … publicitare indicând fel de fel de produse care de care mai „isteţe” îşi păstrează banii la locul lor. Chiar dacă gardurile, zidurile, stâlpii, geamurile, vitrinele, difuzoarele, ecranele, jurnalele sunt pavoazate cu imagini de lux. Cu siguranţă, acasă, va constata că i-a aruncat pe apa sâmbetei. Nu s-a văzut nici un organ de protecţie a consumatorului să verifice corespondenţa între reclamă şi calitatea produsului şi nici afacerişti în spatele gratiilor pentru asemenea falsuri, minciuni, înşelătorii ordinare. La fel stau lucrurile şi-n sezonul ieftinirilor de toamnă pe plaiurile noastre. Când intri în (neapărat!) „market”, descoperi că etichetele au fost falsificate ca preţurile să pară ieftinite, iar afişul de doi ari, în culori ţipătoare, îţi fură inima.
În ceea ce priveşte calitatea, peste tot eşti anunţat că în cutare loc dai numai de articole de firmă, verificate, iar la domiciliu produsele culinare au gust dubios, etichete suprapuse, nasturii cămăşii de lux sar la prima folosire iar aparatele de „marcă”, făcute probabil pe vapor, mor când ai nevoie de ele. Pentru plângerile tuturor păcăliţilor n-ar ajunge o armată de inspectori.
Nivelul calitativ al serviciilor ar trebui să fie corespunzător preţurilor, de o stea, de două, de trei…, iar patronul mulţumit cu suma de pe chitanţă. Nu numai că în spatele „stelelor” afişate nu afli ce-ai plătit, dar la terminarea comenzii ori mai devreme, pentru a condiţiona efectuarea, apare jenant o mână întinsă pentru ciubuc. Cu cât este mai atractivă oferta, cu atât mai mare posibilitatea de „a lua ţeapă”, cea mai frecventă locuţiune verbală a limbajului comun.
Banca naţională, ministerul finanţelor, fiscul, garda, numeroasele organe de control se luptă(?) cu morile de vânt încercând să impună disciplina financiară. Să fim serioşi. Nu se întâmplă mai nimic. Deşi e plin de reclame bancare, pe solicitant îl aşteaptă un întreg calvar, atât înainte, cât şi după, de la o mulţime de formalităţi hârţogăreşti umilitoare, până la dobândă. Chiar deschizând bine ochii, (România – stat de drept?), la prima rată te poţi trezi că pe lângă dobândă mai ai de plătit, cică legal, câteva comisioane „normale”: al băncii, al concesionarului, al celui ce întocmeşte contractul, pentru gestionarea contului, pentru verificări, pentru formulare, pentru plată în avans(!), pentru fel de fel de operaţiuni interbancare, aceleaşi situaţii fiind de notorietate şi la carduri, iar dobânzile, odată inscripţionate, rămân bătute în cuie, chiar dacă pe piaţă scad. Nu şi când cresc. Când depui bani la bancă ori în card, situaţia se inversează, tot în defavoarea ta. Măcar că ai contract, la scoaterea banilor te trezeşti cu …praful de pe tobă. „Miroase a cămătărie”, spun tot mai mulţi analişti, românii temându-se şi să mişte cardul în buzunar de frica atâtor comisioane. Singura speranţă a fost la operatorii străini, numai că între timp, s-au dedat şi ei cu obiceiurile dâmboviţene.
Mass-media te asaltează asiduu cu publicitate neobrăzată asupra „produselor” unor manelişti de vijelie, de aur, de Piteşti ori de balaoacheşi care te asasinează în mijloace de transport, în localuri insalubre, în pieţe, la iarbă verde, în bloc, în parc, în… cimitir. Într-un stat de drept, poluarea sonoră se pedepseşte drastic. Venituri se obţin numai în baza unor calificări date de şcoală, iar cumpărătorii sunt educaţi să evite kitsch-ul suburban. Nu-mi aduc aminte ca vreun savant să fi spus că asemenea făcături sunt muzică. Frumoasele versuri, melodiile populare româneşti sunt transpuse pe linii melodice şi ritmuri de harem calchiate după cele din bazarele Orientului. E vorba de furt intelectual, de plagiere ordinară prin care, cu insolenţă şi tupeu, analfabeţii ajung „mari” compozitori, acumulând din lipsa noastră de educaţie averi fabuloase căci terfelirea valorilor culturale consacrate nu constituie infracţiune, iar noi renunţăm definitiv la cultura şi civilizaţia Europei.
Petru Tomegea
Petru Tomegea - ePolitica 