Privită din perspectiva ţărilor avansate, presa ar trebui să fie a patra putere a statului de drept, „câinele de pază” al democraţiei. Or, în realitatea românească, presa e o lume nestatornică şi pestriţă, ca şi societatea care-i cumpără produsele: cei educaţi precar sunt fericiţi când ştirile, comentariile, imaginile le satisfac plăcerile vulgare, iar ceilalţi, mai pretenţioşi, vor informaţii corecte, analize obiective, programe elevate, cum au văzut ei în lumea civilizată. Încă nu alcătuiesc o masă critică.
Când spui „presă” ar trebui să ai în vedere tot ce ţine de jurnalism, de la foi imunde şi „combatanţi” pe măsură la reviste serioase de cultură, ştiinţă şi artă, de la radio, televiziuni „pubelă”, la cele de entertainment, de ştiri, ori la TVR Cultural. Mai vizibili în segmente de nişă, primii execută contra cost ce li se cere, ca în orice business, de la servicii în campanii electorale, permanentizate graţie deverului, la reclame mascate şi chiar la terfelirea unor valori naţionale, captând rating cu violenţă, ezoterism, vedete de cartier şi spectacole libidinos-sexoase. Unor nişe continuu îngustate li se adresează hebdomadarele şi emisiunile de ţinută.
Lumea aceasta, în fapt un mixtum compositum, nu poate fi nicidecum etichetată otova ori generalizată. Ca şi „clasa politică”, presa desemnează o noţiune generică reprezentând totalitatea canalelor, a codurilor comunicaţionale şi a mesajelor publice. Ea asigură o pâine multora, de la profesionişti, filosofi, jurişti, ingineri, profesori, la semianalfabeţi cu pretenţii. Pâine, pentru cei mai mulţi, amară, pentru cei de top, „great deal”. Câţi condeieri, redactori, atâtea stiluri, la unii funcţional-jurnalistice, la alţii cu sclipiri artistice, căci mai toţi literaţii, plasticienii sunt activi în paginile ziarelor ori pe site-uri on-line, bloguri, forumuri. Cei calificaţi se evidenţiază prin acurateţea frazei, documentare, înlănţuirea argumentaţiei, tonul calm, rezonabil, iar vânătorii de iluzii, notorietate şi prim-plan, prin titluri şi exprimări şocante. Nu lipsesc ţeparii, şantajiştii. După un hiatus de 50 de ani, presa postdecembristă a încercat să-şi regăsească drumul, să-şi fundamenteze principiile, discursul şi atitudinile. Din cauza ingerinţelor politicului, a cererii impredictibile şi a inputului de bani murdari, evoluţia a fost sinuoasă şi greoaie.
Ca şi cum vulnerabilizarea siguranţei naţionale n-ar veni din incompetenţă, din maculatură jegoasă, prost gust, kitsch şi terfelire a sentimentelor de patriotism, onoare, demnitate şi valoare, CSAT incriminează campaniile la comandă împotriva puterii politice din cauza cărora executivul, vezi, Doamne! nu poate lucra în favoarea cetăţeanului.
Acuzaţia că „duşmanii poporului”, oligarhii, mogulii, opoziţia atacă instituţiile statului prin mass-media demonstrează că, în sfârşit, acestea au devenit o forţă redutabilă, luată în seamă. Aşa că transparenţa va înlocui încet-încet secretomania păguboasă, iar datul cu presupusul, aflatul în treabă şi vorbăria de clacă ar putea să diminueze. Însă campaniile pleacă de la o realitate incontestabilă: într-un an şi jumătate, economia şi standardele de viaţă s-au prăbuşit cu actualul executiv în funcţie, nu cu altul, în acest mandat prezidenţial, nu în cel iliesc. Or tocmai asta li se reproşează: au dat mereu vina pe criză şi pe moştenirea dezastruoasă, în loc să aplice la timp soluţiile necesare, la îndemâna polonezilor, a cehilor…, numai a românilor nu. Să ajungi în mileniul al treilea şi să te întrebi dacă a fost mai întâi oul sau găina este cel puţin comic, dacă nu tragic. Nu faci foc, nu iese fum. Fireşte, ca pretutindeni, în caz că lucrurile ar fi mers bine, s-ar fi găsit alţi cai de bătaie, fiindcă asta e menirea presei – critica onestă şi constructivă, deocamdată un ideal greu de atins.
Criza financiar economică însă loveşte insidios mediile independente. Presa de provincie s-a înjumătăţit în ultimul an, cea naţională se refugiază în spaţiul generos, mult mai primitor şi liber al Internetului. Dar câştigurile şi profitul nu mai sunt ce-au fost. De aceea competenţii renunţă, iar calitatea suferă.
În spatele mai tuturor acestor acţiuni politice se străvede pofta puterii de a-şi loializa prin procedee diverse jurnalişti, realizatori, posturi publice cu impact major, printre cele mai vehiculate stratageme fiind: canalizarea preferenţială a serviciilor de PR şi advertising, controale, inspecţii repetate ale organelor „abilitate”, intervenţia asupra distribuţiei şi întârzierea ori chiar deturnarea plăţilor (cf. Rodipet), atacuri bine ţintite din partea cealaltă a baricadei, desfigurarea unor personalităţi „afurisite”, greu de „îndoit” etc.
Pentru echilibrarea sistemului, ar fi necesară şi transparenţa mediilor, ca peste tot în Occident unde imparţiale sunt doar posturile finanţate într-o anumită măsură de la buget, celelalte declarându-şi deschis opţiunile politice. Derapajele sunt de fiecare dată sancţionate, iar ratingul publicaţiilor şi al audiovizualului indică starea puterii politice şi a partidului cutare în ziua respectivă. Arareori a ieşit altceva la urne.
Or democraţia noastră primeşte note proaste deoarece nu se respectă separaţia puterilor. Pe fondul crizei economice, interferenţa politicului şi scăderea standardelor profesionale jurnalistice viciază independenţa presei (Freedom House). Câtă vreme vor fi suprataxaţi şi obligaţi „să bea din cupa umilinţei”, „presarii” vor menţine presiunea pe executiv, dar şi improvizaţia ieftină, scandalul şi bălăcăreala pentru mijlocirea audienţei, iar programele naţionale de educaţie cetăţenească, singurele care pot ajuta realmente la ieşirea din criza moral-economică, rămân un simplu deziderat luat în băşcălie ori de câte ori se iveşte ocazia. Aşa că peste alte două decenii o vom lua de la capăt.
Petru Tomegea
Petru Tomegea - ePolitica 