Odată cu analizele politice declanşate după încheierea scrutinului din decembrie, important din cauza declanşării crizei şi a acumulării atâtor contrarietăţi niciodată rezolvate definitiv, se vede clar că societatea este bulversată de două curente politice contradictorii, unul lăbărţat peste poate, conservator, legat şi la două decenii după implozie cu multiple fire roşii de preceptele teoretice ale vechiului regim, aşa numita mentalitate de tip Kalaşnikov, faţă în faţă cu firava „corectitudine politică”, un fel de statut moral şi profesional unanim acceptat al oamenilor politici în ţările cu democraţie consacrată. Faptul este explicabil pentru că libertatea bine înţeleasă, respectul pentru regulile democraţiei le-au adus prosperitate economică şi un nivel de civilizaţie, de cultură materială până la care mai avem multe decenii de muncă făcută cu migală şi tragere de inimă. În ultima parte a secolului trecut, „political correctness” devenise adevărată religie, panaceu dorit de toate societăţile suferinde. Reuşise să se insinueze nu doar în structurile şi maniera de conducere a treburilor publice ori în relaţiile contractuale, ci şi în societate, devenind un concept mult prea cuprinzător, respins ca atare de F. Fukuyama. În varianta sa iniţială, el se referă la respectarea cu sfinţenie a legii şi a ordinii, a cinstei şi a onoarei în politică, la aplicarea moralei creştine, a egalităţii şanselor şi a consideraţiei pentru adversar, la impunerea tendinţei spre emancipare socială a tuturor, spre civilizaţie şi progres.
Până acum, oamenii politici de la noi nu au avut atari bătăi de cap, mai ales la putere, pentru simplul motiv că transparenţa, fundamentarea deciziei politice nu au fost punctul lor forte, majoritatea observatorilor ascunzându-şi dispreţul în spatele unor calificative defăimătoare ca: balcanic, dâmboviţean, mioritic, ori, mai grav, totalitar, securistic, autarhic etc. Încă nu s-a învăţat un principiu simplu, general valabil, că, dacă ceva e bun ori rău pentru mine, e bun sau rău şi pentru aproapele meu, motiv pentru care s-au inventat nenumărate avantaje nesimţite, privilegii, gratuităţi, priorităţi etc. numai pentru unii, fie întregi categorii sociale, fie parlamentari, fie revoluţionari, pentru a fi folosiţi ca masă de manevră la nevoie.
Astfel, chiar la începutul mileniului al treilea, în era globalizării şi a lărgirii graniţelor lumii civilizate, la noi izbucnesc vetuste scandaluri legate de manipulare, de lipsa de transparenţă a actelor nu doar politice, de falsificare a rezultatelor alegerilor, lucru pe care oricine îl poate bănui după numărul mare al dosarelor de fraudare a votului aflate în instanţe, semn că nu se preferă jocul democratic cinstit. Scandalul „cumpărării” ştirilor a venit şi el intempestiv, ca şi cum asemenea fenomene s-ar fi petrecut pentru întâia dată, iar ecourile sale se vor stinge probabil în justiţie. Toate acestea sunt reminiscenţe ale vechii orânduiri „populare”, aduse împreună cu lumina de la răsărit, îmbrăţişată şi de români cu voioşie proletară, greţos slăvită de foşti activişti până în zilele noastre. În spiritul formelor mentale Kalaşnikov, (inventatorul armei greoaie dar eficace a tuturor revoluţiilor, contrarevoluţiilor, loviturilor de stat, a „tulburărilor” coordonate de Kremlin în numele celei mai „umane” dintre societăţi, comunismul, n.a.), evoluţia evenimentelor de după fuga dictatorului respectă întocmai scenariul leninist de preluare şi legitimare a puterii. Nici cu ocazia mineriadelor nu s-au făcut uitate indicaţiile lui Stalin din 1929 – 1933 de folosire a minerilor şi a altor detaşamente „proletare” ca brigăzi de asalt în obţinerea puterii, ceea ce s-a reuşit cu brio în septembrie ’91 şi cât pe ce în ’99. Mai pot fi aduse în discuţie: ascunderea dezonorantă sub masca unor imunităţi în faţa justiţiei pentru care sunt întotdeauna mai presus, legea fiind până acum un simplu instrument de înfăptuire a politicii partidului aflat la putere; acuzaţiile trebuie întoarse întotdeauna împotriva acuzatorului cu asupra de măsură, mass-media, ţinute sub oboroc, să aibă „ciocul mic”. E nevoie de deturnarea rolului serviciilor secrete de la slujirea interesului general la urmărirea adversarilor politici, bugetul constituie momeală politică, iar statistica având rolul de a măslui şi cosmetiza realitatea în favoarea liderilor tari. Moşteniri cu iz greu, bolşevic.
Numai astfel poate fi justificat dispreţul pentru tot ce înseamnă învăţământ şi cercetare ştiinţifică, în mod deliberat şi criminal subfinanţate, a căror emancipare ar fi dus la creşterea bunăstării şi la uşurarea crizei, la dispariţia unor bazine electorale uşor de dus de nas cu pomeni. Dar neruşinata sete de diplome şi titluri academice obţinute cu toptanul de corifeii puterii proaspăt alfabetizaţi întrece cu mult nesimţirea ceauşistă. Căci modestia, nobleţea de caracter nu mai fac casă bună cu politica.
Şi pentru că de multe ori adevărul dă năvală în spaţiul public aducând grele prejudicii de imagine conducătorilor iubiţi, a (re)născut obiceiul de a controla informaţia, de a intoxica mediile printr-o deşănţată demagogie politică într-o nouă şi binecunoscută limbă de lemn. Locul „agenturilor” ceauşiste l-au luat trusturile de presă, jurnaliştii care nu vor să preamărească puterea în ode şi omagii. Numai că, de atâta versatilitate a criticii, neîncrederea în clasa politică s-a generalizat, iar, în consecinţă, banii contribuabilului sunt deturnaţi în proiectarea altei imagini publice decât cea tăvălită în noroi, una mai credibilă în ochii electoratului, adevărată fobie a regimurilor totalitare. Nici cei mai hirsuţi analişti ai fenomenului nu au prevăzut aşa o evoluţie a noului om politic, abia intrat în Europa.
Tranziţia nu se încheie când vor unii, ci atunci când Kalashnikov’s mentality va ceda total locul în favoarea conceptului political correctness. Până atunci mai va.
Petru Tomegea
Apărut în Obiectiv de Suceava
Petru Tomegea - ePolitica 