Comentatorii, analiştii, politicienii înşişi se întreabă de ce clasa politică autohtonă are imagine deficitară în ochii electoratului, cum se explică numărul mic al actanţilor credibili, cu priză la public şi care sunt criteriile de apreciere.
Lăsând la o parte refrene de genul: necinste, nerespectarea angajamentelor, lipsa apetitului pentru onoare şi demnitate, bătălia pentru „ciolan”, schimbarea opţiunii politice în funcţie de oportunităţi, ipocrizia, cinismul etc., se observă că, pentru oamenii cultivaţi, tipul discursului este un element definitoriu: cu toate eforturile de a părea educat / instruit, frazarea, vocabularul ne dau de gol, iar evaluarea sintaxei, a ortoepicii, a stilisticii adaptate conţinutului trădează calitatea intelectuală. Însumând diagnozele, avem valoarea clasei politice. Iluziile nu ţin de cald. N-au dreptul la cuvânt cei din eşalonul secund, care asigură spatele (financiar) al primei scene, urmaţi îndeaproape de cohorta „soldaţilor” conştiincioşi, realizatori ai cvorumului, ai majorităţilor necesare. Singura lor şansă este citirea / recitarea anodină a unui discurs pregătit din vreme, probabil de către alţii, ca în defunctul regim.
Privind în trecut, se observă trei momente înălţătoare ale retoricii politice: 1848 şi Mica Unire, aducerea unei dinastii europene pe tronul ţării, cea mai inspirată decizie politică românească, şi Marea Unire, o încununare a celei de-a doua. Energiile oratorice descătuşate cu acele ocazii au impus mari personalităţi pe care românii nu au ştiut să le preţuiască, uitând ideile înălţătoare, pline de avânt patriotic, ceea ce a creat o discontinuitate între patosul, dăruirea şi jertfele lor, pe de o parte, şi orbecăiala, lipsa de coerenţă a discursului contemporan. Kogălniceanu, Maiorescu, Delavrancea, Iorga, câţiva dintre făuritorii României moderne, aveau idei măreţe, azi surse inepuizabile de inspiraţie. Trebuie menţionată şi apariţia antidiscursului ca reacţie la sterilitatea nelipsiţilor imitatori, fenomen admirabil surprins de Caragiale.
Din nefericire, încet-încet arta discursului politic a căzut în desuetudine. Odată cu dispariţia parlamentarismului, a libertăţilor, cuvântătorii n-au mai constituit referinţe ale elitei politice, însăşi denumirea de politician fiind ridicolă, din cauza condiţiei intelectuale joase, a lipsei şcolilor înalte, a imposturii şi a imoralităţii. Modelele antebelice au ajuns în lagăre şi puşcării, singura preocupare a comuniştilor fiind aneantizarea lor cât mai rapidă. Prin asasinarea elitei politice şi intelectuale, caz unic în analele istorice, noi, cei de azi, ne merităm soarta cu asupra de măsură. Fără lideri spirituali naturali, am fost la un pas de pierderea fiinţei naţionale.
Pe vremea când „lumina venea de la răsărit”, discursurile erau simple pâlnii ale ideilor celui mai crâncen criminal şi ale acoliţilor săi, ale comportamentului malefic al lui Stalin, un semianalfabet care scrie „Principii de lingvistică”!, ale unor politruci paraşutaţi / infiltraţi hoţeşte de Moscova şi de către cozile lor de topor de care românii nu au dus niciodată lipsă. Aşa s-a născut limba de lemn, prin fraze din care nu se înţelegea nimic, construite din prefabricate calchiate la început după limba rusă. Dacă cineva vrea să definească sterilitatea semantico-lingvistică, trebuie neapărat să studieze şabloanele epocii de aur, la care au avut o contribuţie însemnată şi multe personalităţi, azi „de neînlocuit”. În schimb, de la activişti până la omul simplu, s-a practicat pe scară largă dublul discurs, unul oficial, altul particular. Iraţionalul devenise raţional: de la tribună se auzeau cele mai “vibrante omagii”, aplaudate până la leşin encomiastic, iar la cheful de după apărea copia negativă în asociere cu nemaipomenitele isprăvi ale emblematicului Bulă. S-a susţinut că aceasta a fost o supapă a defulării colective bine cunoscută şi reglată de „tovarăşi”, dar nici măcar cu jumătate de gură nu s-a spus că am aşteptat cu toţii răbdători şi laşi ca alţii să facă ceva. Discursul dublu a generat un comportament pervers al majorităţii dintre noi: una spuneam şi alta gândeam.
În aceste condiţii, schimbarea din ’89 ne-a prins descoperiţi, fără cultură politică adevărată şi, mai grav, fără practica unui discurs civic. În disperare de cauză, s-a atacat limba de lemn, crezând că înnoire înseamnă neapărat exprimarea ticsită de neologisme într-o păsărească greu de acceptat pentru omul simplu. Doar audierea unor foşti politicieni de dinainte de război a adus românilor gustul retoricii de altădată, cu fraze adânc meşteşugite, într-o limbă caldă şi tihnită, plină de farmec. Din cauza manipulărilor grosolane, a dezinformării, a lipsei de clarviziune a mediilor, reprezentanţii partidelor istorice nu au devenit repere, iar noul discurs politic s-a născut brutal, în convulsii de stradă, scoţând în faţă, ca în oricare alte vremuri tulburi, pe lângă oameni merituoşi, multe veleităţi fără suport intelectual şi moral, nulităţi pentru care blânda societate românească nu a avut (citeşte: nu are!) antidotul necesar. Numeroase elemente argotice alături de clişee proletcultiste au fost reintegrate noului discurs fiindcă au priză la mulţimile precar educate. Chiar dacă avem acces la ideologiile occidentale şi la arta comunicării, exprimarea sugestivă a mesajului politic se învaţă cu mare greutate.
Noul discurs politic va fi unul cultural. Se va baza pe cunoaşterea limbii române, pe un set de valori expresive, dar şi pe respectarea câtorva principii oratorice: selectarea unui singur subiect / obiect, argumentarea în funcţie de arta persuasiunii, stăpânirea atenţiei auditoriului, deprinderea regulilor oralităţii etc. În societatea modernă, discursul trebuie să devină parte integrantă a civilizaţiei căci el, singur, rămâne să interpreteze faptele unei epoci.
Petru Tomegea
Petru Tomegea - ePolitica 