Un nou memorial al durerii

Recitesc informaţia despre reluarea celebrei emisiuni şi îmi pun 22 semne de exclamaţie, câte unul pentru fiecare an trecut de la revoluţie. Aşadar, după percepţia şi părerea doamnei Lucia Hossu-Longin, calvarul românilor cu justiţia nu s-a sfârşit odată cu îngroparea martirilor din decembrie ’89 şi cu implozia iar apoi condamnarea legitimă a comunismului.
Iar percepţia doamnei Hossu-Longin, ale cărei emisiuni ne ţineau cu sufletul la gură, nu este nicidecum singulară: aceeaşi percepţie şi-au exprimat-o mulţimile de cetăţeni cu voce tare în Piaţa Universităţii astă iarnă, unii o mai scriu şi acum pe forumuri, alţii o spun chiar la puţinele televiziuni care mai acordă atenţie problemelor cetăţeneşti.

Memorialele pătimirii noastre

Dar fie şi o singură astfel de părere, ea nu poate fi trecută cu vederea: vine de la o mare creatoare a cărei inimă a vibrat la dramele româneşti, fie că se numeau Elisabeta Rizea, Toma şi Petre Arnăuţoiu, Iuliu Hossu, Iuliu Maniu, Corneliu Coposu ori regele Mihai, fie sutele de mii de martiri fără nume, zăcaşi ascunşi încă în gropi comune. Fără lumânare. Gropile comune ale nimicniciei noastre. O cercetătoare a trecutului recent îndelung şi intens urâtă şi ostracizată de FSN, PDSR, PSD şi dl Iliescu, inclusiv de dl Năstase.
Căci realitatea acestor zile răscoleşte răni adânci ale aşezărilor noastre democratice şi ale statului de drept, fiindu-ne atacate principalele instituţii: Avocatul Poporului a primit 47 e-mail-uri în care i se cere imperativ „să iniţieze o acţiune la Curtea Constituţionala, ca să se constate neconstituţionalitatea de facto a mandatelor tuturor deputaţilor şi senatorilor”, ca şi cum în România instituţiile suveranităţii şi ale reprezentativităţii naţionale nu mai sunt Camera Deputaţilor şi Senatul României, alese direct prin vot de cetăţenii României, ci 9 inşi, nu toţi judecători, numiţi pe criterii politice.

Cine dă democraţia afară din casă?

Tot Avocatul Poporului dă ultimatum şi anunţă că va cere revocarea tuturor membrilor Consiliului Superior al Magistraturii deoarece mai mulţi judecători, printre care Ioana Bogdan, care l-a condamnat în prima instanţă pe Adrian Năstase, au fost numiţi fără respectarea prevederilor Constituţiei, iar CSM, la rândul său, îi acuză pe Avocatul Poporului, pe jurnalişti, pe avocaţi că influenţează deciziile judecătorilor prin presiuni mediatice, avocaţii îi acuză pe procurori şi judecători că nu funcţionează în deplină legalitate…
A se mai observa că degringolada cuprinde încet-încet sectoare importante ale vieţii social-politice: un politician acuză medicii că mint şi că, împreună cu poliţiştii, favorizează infractorii, (pentru că nu l-au lăsat pe Năstase să-şi ducă tentativa de suicid la „bun” sfârşit?), fostul Ministru de Război a acordat nu se ştie exact în ce împrejurări sute de grade de colonel şi general comilitonilor politici, încât te întrebi dacă nu cumva, Doamne fereşte, se pregăteşte o lovitură de stat. Una care să ne şteargă definitiv de pe harta lumii civilizate.

Năstase – deţinut politic?

În aceste circumstanţe, doamna Hossu-Longin afirmă răspicat că decizia de condamnare a lui Adrian Năstase e una politică, ea făcându-se în baza unor „dovezi indirecte” şi a limitării dreptului acestuia de a-şi aduce în instanţă toţi martorii, aşa cum acuzarea adusese peste 900, că altor 5 inculpaţi în „Trofeul calităţii” li s-a întâmplat acelaşi lucru…
A se mai reţine că această atitudine a doamnei Hossu-Longin faţă de Năstase se situează la polul opus faţă de aceea din celebrele memoriale, aşa cum în aceste zile ne-a fost dat să vedem în presă şi alţi foşti duşmani ai lui Iliescu şi ai PSD convertiţi la compătimire pentru fostul prim ministru.

Victimizarea ca stratagemă

Având în vedere că victimizarea aduce mari foloase la urne, vezi cazurile Becali şi Dan Diaconescu, nu numai în România, ci şi în alte ţări înapoiate ca Pakistan, sau foarte avansate ca Japonia, celebrul Kakuei Tanaka…, mă gândesc ce scenariu se joacă în spatele primei scene politice şi cât mai contează valorile democraţiei în România.
Nu de alta, dar într-o ţară în care Parlamentul îşi pierde suveranitatea, puterea şi autoritatea de la o zi la alta, în care Justiţia se confruntă cu un permanent amestec al politicului, dacă ne luăm după fostul comisar european Günter Verheugen, care ştie ce vorbeşte, e posibil orice.

Petru Tomegea

Cu politica la psiholog

Până la actul sinucigaş al lui Adrian Năstase, prezentat de analişti ca „laş – curajos, simulat – nesimulat, calculat – necalculat, demn – nedemn, arogant – nearogant, bărbătesc – nebărbătesc, ruşinos, necreştinesc…”, bănuiam că „politica românească” nu are a face prea mult cu moralitatea ori cu credinţa în Dumnezeu; după miercurea trecută bănuiala a devenit certitudine.
Dar esenţa necazurilor politice şi economice actuale din acestea se trag: nici instituţiile statului, nici societatea civilă n-au fost pregătite să facă faţă asaltului suicidar împotriva statului de drept şi a bunei cuviinţe după 1989, iar nesancţionarea juridică şi morală a ticăloşiilor a creat impresia că politicienii noştri se află deasupra legii, că trebuie slujiţi şi adulaţi ca înainte de ’89.

Iar morală?

Din păcate, în România, tema moralităţii e una compromisă: politicienii, sociologii şi politologii susţin la unison că politica e o damă de moravuri îndoielnice, ceea ce le permite actanţilor politici să renunţe la onoare şi demnitate fără a fi supuşi oprobriului public. Cred ei. În fapt, decontarea se face la urne. Şi ei, şi noi ştim asta, dar mereu ei îşi fac iluzii că nu lor li se va întâmpla. Ei bine, li se întâmplă.
„Cerul înstelat deasupra mea şi legea morală în mine”! De filosofia lui Kant, de învăţătură şi educaţie, în genere, politicienii fac mare caz până se văd în funcţii. Apoi ştiinţa de carte şi bunele maniere nu mai fac două parale, compromisurile curg gârlă, fără a fi vorba de negocieri ori de „arta bunei guvernări”, ci de păcăleli şi combinaţii. Fiecare învăţând cum se fură cloşca de pe ouă fără să cârâie, vorba lui Nicolae Filimon.

Moralitatea ca scut

Legea morală i-ar fi apărat cel mai bine de capcanele cu hachiţe ale politicii, le-ar fi asigurat liniştea şi curajul de a-şi aplica eventual programele. Abdicând de la moralitate, şi-au asumat consecinţele de a fi aruncaţi la marginea societăţii când tărăşeniile sunt scoase la iveală, căci mai devreme ori mai târziu, fiecare naş îşi găseşte naşul. Aceasta e principala trăsătură a statelor unde legea şi moralitatea nu s-au putut impune.
Partea mai dureroasă e alta: dacă politicienii au astfel de hibe, ei bine, nici noi nu suntem mai breji. Nicicând n-au fost atâta zavistie, atâta batjocură între noi. Nicicând neamul românesc nu şi-a bătut joc de omul nenorocit, nu l-a sfâşiat pe cel căzut, ci a găsit mereu o vorbă de încurajare. N-am auzit ca vreun creştin să jubileze la agonia aproapelui, sau să-l acuze, să facă băşcălie în stradă că îşi simulează propria moarte, ori şi mai grav, să sufere, să se mânie chiar, că nu-l ia moartea mai repede, că Dumnezeu i-a mai dat zile, i-a mai dat o şansă.

La psiholog!

Cele de mai sus sunt atributele esenţiale ale omeniei şi ale umanităţii. În momentul în care un individ le-a pierdut, se pune întrebarea dacă el mai aparţine ori nu unui grup social educat, unei comunităţi normale în care valorile general omeneşti sunt cultivate cu grijă.
E clar: ori ne ducem cu toţii la psiholog, poate şi la duhovnic, ori găsim altă soluţie de exorcizare a barbariei din noi, de pildă, o lege care să-i oblige pe împricinaţi să-şi respecte aproapele. Pentru că spectacolul grotesc oferit în aceste zile nu mai poate continua: avem copii de crescut şi educat, avem bătrâni şi bolnavi de îngrijit, iar exemplele de la vârful politicii ne distrug orice urmă de milosârdie şi pocăinţă.
Pe vremuri se învăţa la şcoală că politica în interesul cetăţenesc descătuşează energiile creatoare ale unui popor, că ea poate să tragă o ţară înainte, că politica aparţine elitelor politice, economice, ştiinţifice şi culturale, adică segmentului celui mai înaintat al societăţii. La noi de ce nu e aşa?

Dacă morală nu e, nimic nu e

Astăzi realizăm că una e în carte şi alta în viaţă. Imediat după revoluţie, ca să scape de răspundere, FSN şi biserica au aruncat în sarcina şcolii educaţia religioasă şi pe cea morală, iar rezultatele se văd: se învaţă cu mare greutate, se caută şcolile permisive, se preferă diplomele la mica înţelegere, iar tinerii valoroşi pleacă unde văd cu ochii…
Morala încă nu face parte din trunchiul comun al curriculei educaţionale ca în ţările civilizate. Deşi studiem atâtea matematici şi ştiinţe, chibiţăm zi şi noapte la un spectacol politic grobian care astfel se autoalimentează.

Petru Tomegea

Oare ce trebuie să se mai întâmple ca să se înţeleagă?

După alegerile locale, vâlvătaia de la vârful politicii se extinde, însă economiştii ne atenţionează că „structura economiei a devenit de tip neocolonial” (Mircea Coşea): ca orice colonie exportăm preponderent către metropolă, recte UE, capitalul străin şi românesc scade sau se retrage de pe piaţa românească spre zone privilegiate, complexitatea produselor la export se reduce în favoarea materiilor prime, iar învăţământul şi cercetarea nu mai constituie un motor pentru economie.
Industria noastră nu mai produce nici măcar bunuri tradiţionale ca sape, hârleţe, furci, topoare, lanţuri, sârmă. Pământurile altădată roditoare sunt lăsate în paragină, iar 78% din produsele alimentare provin din import. Cele mai multe având la bază materii prime procurate pe mai nimic tot din România.

Pierderea suveranităţii?

O consecinţă a acestor realităţi triste este dependenţa de moneda străină, de finanţările organismelor mondiale şi europene, iar nivelul de trai şi de bunăstare n-are nicio şansă să se apropie vreodată de ţările occidentale, nici măcar de mult compătimita Grecie, de Polonia, Irlanda unde salariile şi pensiile sunt de multe ori mai mari decât în România.
O fenomen demn de lumea a III-a este proliferarea firmelor subcontractoare: concerne, trusturi, companii celebre străine, reprezentate de un ins cu laptop, câştigă licitaţii la drumuri, construcţii, investiţii, reparaţii, soft etc. ca apoi să angajeze specialişti, utilaje şi forţă de muncă autohtone spre a pune în operă proiectele. Motivul? Firmele româneşti nu au bonitate, forţă, nici susţinere legală. De aceea, lucrările se fac greu, pe bani tot mai mulţi şi comisioane pentru mahării autohtoni tot mai mari. Ca urmare, astfel de fenomene nu ne vor permite nicicând dezvoltarea industriilor proprii, nici reîntoarcerea forţei de muncă plecate peste graniţă.

Politicienii cu ale lor, noi cu ale noastre

Cele expuse mai sus ar dărâma guverne, parlamente şi preşedinţi, nu şi la noi unde de respectivele nenorociri se vor fi ocupând poate demnitari şi funcţionari de rangurile doi, trei, patru…, oameni care pentru orice pas au nevoie de aprobare.
E adevărat că şi la noi vechea putere a pierdut alegerile din motivele menţionate, dar nici diriguitorii noştri, nici preşedintele Băsescu n-au învăţat nimic din greşeli, nici din evoluţiile politice, sociale, economice, ale ţărilor unde criza n-a făcut ravagii.
Pentru că preocupările la vârf continuă vechea meteahnă politicianistă autohtonă: în loc să construim instituţii, agenţii, firme private care să rezolve problemele economice, din educaţie şi sănătate, singura activitate eficientă este distrugerea adversarului, căci şefii români nu suportă colaborarea, nici lucrul în echipă, dacă ceilalţi nu li se supun.

Guvernarea în interesul cetăţenilor

Priveşti cu speranţă spre liderii lumii civilizate şi-i vezi implicaţi trup şi suflet în bătălia cu criza şi recesiunea. La noi s-a declanşat războiul plagiatelor, al demiterilor şi suspendărilor reciproce, până la urmă aspecte care cad în sarcina justiţiei, nu a Executivului, nici a formaţiunilor politice, nici a Preşedinţiei…
Noul preşedinte al Franţei, François Hollande pregăteşte proiecte economice împreună cu cancelarul german Angela Merkel, popoarele lor vor beneficia ca întotdeauna de preocupare din partea aleşilor, în timp ce ai noştri se bat care să reprezinte România la organismele europene şi mondiale, recte care să iasă în faţă, care să fie întâiul. Or principala menire a aleşilor e legată, repetăm, de sectoarele vitale: economie, industrie, şcoală, spital şi administraţie, adică de buna guvernare.

Cultura lor

Marile personalităţi şi activiştii occidentali din domeniul artei se fac luntre şi punte spre a răspândi culturile franceză, engleză, germană în lume. Funcţionarii instituţiilor noastre culturale nu mai ştiu cum să-şi favorizeze cunoscuţii şi prietenii cu subvenţii pentru cărţi, producţii artistice de care n-a auzit nimeni, eventual DJ, în timp ce Enescu, Blaga, Stănescu, Sorescu, Marin Preda… zac uitaţi.
E clar. Politicienii de top s-au specializat în intrigi de palat. De culise. Bileţele roz, mape de lucru, dosare adevărate sau contrafăcute, stenograme, mărturii false ori luate sub presiune, procese de intenţie, toate apar pe piaţă ca mari reuşite. Numai că de mâine suntem şi mai săraci, speranţa nu ni se întăreşte, iar vecinii, cunoscuţii, prietenii sunt tot mai convinşi că aici nu va fi niciodată nimic.

Petru Tomegea

Unde dai şi unde crapă

Să presupunem că toţi politicienii USL sunt corupţi, iar dl Băsescu e „perfect”, e singurul cinstit, singurul care ne poate salva. Să presupunem că PDL nu a fost niciodată ticăloşit, iar consilierii de la Cotroceni şi liderii portocalii sunt tobă de carte, de competenţă şi n-au copiat niciodată. Să ne imaginăm că toate televiziunile, jurnalele ne ascund informaţii despre însuşirile extraordinare ale dlui Băsescu, despre neasemuitele reforme pornite de preşedinţie şi PDL, numai Evz, B1Tv… spun adevărul.
Să mai presupunem că guvernele Boc şi MRU au reformat societatea românească din temelii, că au cheltuit eficient fiecare bănuţ pentru nevoile cetăţenilor în mod egal, că reforma statului, a sănătăţii şi a educaţiei au fost extraordinare, aşa cum susţin activiştii lor. În acest caz, n-ar fi trebuit să trăim mai bine, să avem educaţie, sănătate, justiţie şi administraţie mai performante? Le avem?
Din păcate, arareori s-a auzit ca oamenii dlui Băsescu să aprecieze ceva la alianţa „socialistă”, bolşevică, de stânga, sinistră…, să încerce o negociere ca în ţările civilizate. Cum să te aliezi cu USL căreia i se cântau prohodul şi parastasele, cu Crin cel leneş, căruia i se făceau chiar manifestaţii cu perne şi ceasuri, cu Ponta, cârlanul copilot…?
Numai că alegătorii au perceput exact pe dos realităţile perorate de activişti la televiziunile şi ziarele lor. Probabil, din pricina discrepanţei între adevăr şi realitate, votul i-a scos din cărţi şi au pierdut puterea. Acum vinovate sunt percepţia publică şi proasta comunicare, lipsa unui serviciu serios de PR ori fondurile insuficiente pentru campanie…
Paradoxal, lucrurile au stat iarăşi invers. S-a aflat din presă că nicio altă formaţiune nu a cheltuit atâta bănet pentru angajarea unor firme celebre, specializate în câştigarea alegerilor. Şi apoi nu trebuie să fii expert ca să poţi număra pe stâlpi, garduri, ziduri şi afişiere – la un banner al USL şi al altor formaţiuni erau 3-5 ale PDL, unele întinse pe blocuri. Toate de o calitate ireproşabilă, iar la posturile naţionale TV timpii le-au fost favorabili.
Preşedintele cică e întâiul între drepţi şi cinstiţi, e corect cu celelalte instituţii şi partide. Şi atunci de ce nici măcar un membru al guvernelor Boc şi Ungureanu n-a avut de suferit asemeni celor 8 miniştri ai lui Tăriceanu şi Tăriceanu însuşi, sau Ponta, 3 membri plus primul ministru? Toţi miniştrii şi demnitarii PDL au fost fără pată? Presa a scris de pomană? Toate actele lor de studii erau în ordine, toate doctoratele pe bune? Şi atunci de ce nu ştiau a vorbi corect româneşte?
Pe vremuri s-a prezentat dl Băsescu însuşi în faţa procurorilor. Acum de ce nu o face pentru a corecta percepţia publică legată de afacerile cu case şi terenuri ori cu dosarul „flota”? Pentru că lucrurile au luat-o într-o direcţie periculoasă după episodul Adrian Năstase, iar flota nu numai că nu mai e, dar cică se plimbă încă prin porturile lumii sub alte pavilioane, în caz că nu a ajuns la fier vechi.
Fireşte, urmările acestor fapte vor fi decontate din nou la urne. Numai că acum s-a deteriorat grav climatul politic, iar consecinţele se vor abate asupra poporenilor: harţa politică mereie nu a rezolvat niciunde absolut nimic, iar acuzaţiile generalizate de plagiat vor avea efecte perverse: scăderea numărului de doctoranzi în România, deci şi a calităţii şcolii.
Aşa că factura pentru masteratele şi doctoratele pregătite în Occident unde nimeni nu jonglează politic cu titlurile academice va creşte de la an la an, şcoala românească se va decredibiliza cu totul, ca într-o veritabilă colonie. Pentru că mesajul primit de la cel mai înalt nivel e demn de o antologie a înapoierii: doctorii în ştiinţe sunt plagiatori ordinari, facem băşcălie de eforturile celor merituoşi. Nu vrem filosofi, ci mecanici şi tinichigii. De ce nu şi agricultori?
A se reaminti că în regatul Marii Britanii, nobilii se întreceau cu regii în construcţia de colegii şi catedrale, celebrii fellows, profesorii renumiţi, erau căutaţi ca iarba de leac, iar Oxford şi Cambridge sunt de pe la 1209 între primele 5 universităţi ale lumii. Aşa a fost şi în România până la război: Cuza, Carol I şi Ferdinand Reîntregitorul au sprijinit inclusiv cu banii coroanei Şcoala Românească. Şcoală care azi le stă altora în ochi.

Petru Tomegea

Garda moare, dar nu se predă

Cine a crezut că PDL moare la sorocul anunţat a făcut mare greşeală, iar cine îşi face iluzii că un partid aflat în dilema „a fi ori a nu fi” câştigă sufragiile viitoare fără să iasă întâi din fundătură îşi merită soarta.
Primii s-au grăbit să-i anunţe decesul, deşi oştile erau doar risipite, nu dispărute complet de pe câmpul de bătălie. Ştiau din istorie că o armată învinsă nu dispare de la sine, că de multe ori rămăşiţele mai au un cuvânt greu de spus, că în faza aceasta numărul victimelor şi al stricăciunilor sporeşte.
Vânzătorii de iluzii, la rândul lor, îşi închipuie că ideologia şi programele cu aderenţă la mase pot fi înlocuite, fie şi temporar, printr-o bătălie continuă pentru imagine şi notorietate. Uită principiul heraclitian „panta rhei” – totul curge: vremea confruntărilor electorale de acest tip a cam trecut, nu a produs nimic bun pentru România. PDL a ratat alegerile fiindcă a pierdut încrederea electoratului, simţul civic a evoluat între timp, iar de aici încolo mişcările politice care mai apelează la strategii doar de imagine vor avea aceeaşi soartă.

Ce face Europa?

Acum partidele care reuşesc în Europa civilizată construiesc: politici de dreapta, de centru ori de stânga, fac alianţe cu ţinte precise, negociază programe în numele cărora vin apoi în faţa electoratului. Guvernează în cunoştinţă de cauză pentru propriii cetăţeni. Vreme de criză.
Ce face PDL? Dar liderii săi formali ori informali? Aproape nimic din toate astea. Nici măcar nu vorbesc aceeaşi limbă, pe o voce unică sau cât de cât unitară: s-au creat două centre de putere care se luptă pentru recuperarea partidului: unii vor despărţirea de Traian Băsescu ori măcar restrângerea influenţei şi a rolului acestuia, iar ceilalţi sapă vârtos pentru continuitatea statu quo-ului actual. Pentru că PDL a crescut cu Traian Băsescu şi a scăzut tot cu el.

Ce face elita PDL?

Ca meniul să fie acelaşi din 2004 încoace, activiştii PDL, ofiţerii din presă şi vectorii de influenţă întreţin vechea marotă a nevoii de Traian Băsescu. Fără el nu pot exista România, nici viaţă economică, nici politică, nici cultură… Doar el poate să ne ducă de mână prin deşertul crizei, să ne reprezinte la UE, să ne spună pe cine să alegem…
Practic, lupta se dă pe două fronturi: 1. nu recunosc integral înfrângerea la alegerile locale, răscroind în fel şi chip cifrele; 2. atacă concomitent din toate poziţiile şi cu toate forţele pe cei ce îi critică.
Ce-ar fi putut să facă, de moment ce de construit nu s-a putut construi la locale, din pricina pierderii Puterii? Să se victimizeze? Imposibil: PDL a avut toată puterea pe mână, a risipit bugete, a favorizat clientele, aroganţă câtă încape, iar lumea nu uită. Puteau să încerce să ne explice de ce au greşit şi să se apuce să repare stricăciunile. N-au făcut-o şi timpul s-a răzbunat.

Ar mai fi pocăinţa

Ţinând cont de toate acestea, după unii politologi, le-a mai rămas doar să se pocăiască. Numai că recunoaşterea greşelilor, plecarea capului în faţa evidenţei nu le stau în caracter. Aşa că fac ce ştiu mai bine: atacă tot ce le stă în cale.
Au început cu Crin Porumbacu, bazându-se pe o făcătură de presă: o jurnalistă răstălmăceşte cică vorbele fostului lider liberal, Radu Câmpeanu, iar activiştii portocalii au încercat să provoace o ruptură între liberali şi Crin. Stratagema s-a mai repetat cu Vosganian, Ponta, Plăcintă…
Apoi se vrea repetarea unei situaţii de criză asemeni celei din iarnă, sperând că, prin impactul imaginilor TV, mişcarea papioanelor se va permanentiza, iar guvernul Ponta va cădea. Cu această ocazie, un grup de influenţă din PDL a încercat impunerea ca mare conducător de oşti a lui Mihai Răzvan Ungureanu, înconjurat de bodyguarzi.

Jos plastograful Ponta!

Iată mesajele lui MRU: epurare politică la ICR, la Arhive; Ponta distruge cultura română trecând ICR sub jurisdicţia Senatului; MRU a renunţat să reconstruiască dreapta în favoarea Iniţiativei de Centru-Dreapta. Bate şaua să priceapă PDL ca să-l aleagă lider, deşi nu este membru.
Ultima este acuza de plagiat a lucrării de doctorat a lui Victor Ponta, care s-a declarat în favoarea oricărei comisii de cercetare a plagiatului. S-a folosit stratagema „agenturilor străine”, publicarea acuzaţiei în revista Nature şi FAZ.
Probabil că lovitura va fi un succes, dar, fără să construiască o alternativă credibilă la actuala Putere, nici dl Băsescu, nici PDL nu vor reveni în graţiile electoratului.

Petru Tomegea

Pleaşcă, buldog şi intelectuali politici

În România, intelectualii nu mai fac cine ştie ce cariere în politică. Şi când te gândeşti la perioada antebelică şi vezi că fundamentele României moderne au fost puse de intelectuali cu drag de neam şi ţară, că instalarea monarhiei, independenţa, reîntregirea şi integrarea între primele şapte naţiuni europene n-ar fi fost posibile fără aportul unor Kogălniceanu, Alecsandri, Maiorescu, Eminescu, Delavrancea, Iorga…, ei bine, ai cel puţin o strângere de inimă, de nu cumva devii un ghem de revoltă.
Şi cât de hotărâţi porniseră în anii ’90! Au protestat două luni în Piaţa Universităţii, fiind ciomăgiţi şi spurcaţi de mineri, de securişti zeloşi, prostiţi şi ei de mai-marii lor, au mărşăluit ani buni cu Alianţa Civică şi Convenţia Democratică pentru „Regele şi patria”, democraţie, libertate, stat de drept…

Fatalitate

Acum la 22 ani, vedem cu strângere de inimă că nimic n-a fost dus la bun sfârşit: regele e singurul care ne onorează peste tot în lume, la 91 ani, dar urmaşii bolşevicilor îl ţin încă departe de tron, republica ne joacă feste iar şi iar, cu democraţia încă ne jucăm, libertăţile suferă, convorbirile telefonice şi corespondenţa ne sunt violate ori de câte ori un mare mahăr are chef, marşurile, mitingurile se fac numai cu aprobare, procesele zac în justiţie zeci de ani, presa printată aproape a murit, libertatea cuvântului, dreptul la opinie şi informare corectă ne plasează între ţări cu civilizaţie politică precară… Avem însă dreptul la muncă în Europa.

Ce fac intelectualii

Câţiva se mai bat cu morile de vânt, deşi ştiu din start că efortul lor poate stârni cel mult zâmbete ironice. Cei mai mulţi s-au îngrămădit să slujească unor lideri tari, fiind pe post de scameuri, periatori şi ţuţeri. Batjocoresc pentru un nenorocit de post, pentru o scârbă de sinecură şi în stânga, şi în dreapta. Şi o fac parcă din convingere, uitând că un intelectual nu poate abdica de la ţinuta morală şi înalta educaţie.
Unii au ajuns oameni politici. Sătui de inepţia unor politicieni get-beget, şi-au zis că e nevoie de capacităţile, expertiza, ştiinţa lor de carte. Pe mulţi dintre ei, ca vorbitori neîntrecuţi, îi vedem zi şi noapte la televizor, dar înţelepciunea pare să li se fi pierdut în bătălii groteşti pentru putere, întâietate şi fală.

Nu mai fac nici măcar filosofie

Ca intelectuali de rasă, ar fi putut să contribuie la realizarea unor ideologii, programe politice în slujba cetăţenilor, ori măcar să-i ajute să le înţeleagă pe cele existente. Ar fi putut să lanseze programe de dezvoltare a cunoaşterii, de promovare a ştiinţelor şi a culturii, ori să pună umărul în Parlament ca legile să mai aibă oarece coerenţă. Nici măcar nu mai scriu cărţi, nu mai fac cercetare, ci doar politicăreala ieftină pe care o practică şi ceilalţi.
Astfel, unul vorbeşte de pleaşca de care a avut parte slujindu-l cu credinţă pe dl Băsescu, altul îi cere lui „Vasile Blaga să reacţioneze ca un buldog şi să muşte tot ce nu are ce căuta în conducerea partidului”. Unii vituperează împotriva dictatorului Ponta care le-a tras jilţul-feudă de sub ilustra-le persoană, deşi fişa postului a suferit din cauza partizanatelor şi a cultului personalităţii, cu nimic diferite de cele dinainte.
Idealuri naţionale? Binele comun? Agenda publică? Cu aşa ceva se mai ocupă câte un rătăcit prin presă. Ei trebuie să bată mărgica puterii, de la stânga la dreapta şi apoi viceversa. Idealul lor e bârfa şi analiza stilistică: ce-a mai zis cutare, ce-a mai făcut X, Y, Z… X e bineînţeles mai tare ca Y, Z le va tăia tuturor macaroana…

Cam acesta e nivelul

Cele de mai sus nu fac parte dintr-un roman, o telenovelă, cum s-ar părea la prima vedere, ele sunt locul comun al politicilor noastre postdecembriste. Or cu astfel de politici publice şi cu astfel de politicieni care fac orice, numai ceea ce trebuie nu, evident că românii nu vor prinde mult dorita perioadă de prosperitate şi nici un loc onorabil în Europa.
Cititorul înţelege că şansele noastre de a ajunge la capătul drumului pe care am pornit în 1989 nu vor creşte, dacă ceva nu se schimbă în modul de articulare a politicii şi a discursului. Ieşirea din criză şi recesiune, viitorul nostru comun depind de posibilitatea de a înlătura astfel de inşi şi de metehne. De nu, anul electoral 2012 va rămâne un an ca oricare alţii.

Petru Tomegea

USL n-a câştigat, iar PDL n-a pierdut

Nu cred că s-a aşteptat cineva ca metehnele noastre politice, partizanatul mediatic cu tot cu manipulările ordinare să dispară peste noapte după alegerile locale. Singurul fapt dătător de speranţă este că dimensiunea dezastrului provocat de astfel de fenomene începe să diminueze, pe de o parte. Pe de alta, însă, minciunile, manipulările devin şi mai sofisticate.
De data aceasta, suntem prostiţi în faţă de comunicatele referitoare la rezultatele alegerilor: la votul politic, USL a obţinut cică USL – 49,84%, PDL – 14,92%, PP-DD – 9,21%, iar UDMR 6,38%! O situaţie aproape identică se repetă când e vorba de voturile pentru primari, consilieri locali şi judeţeni ori preşedinţi de consilii judeţene.

Nu mai ştim să socotim?

Stupoare! Când adunăm, ne iese sub 80%! Ce s-a întâmplat cu restul? Ei bine, despre restul acesta mai fac vorbire doar câteva ziare pe unde mai sunt ceva profesionişti dispuşi să informeze corect populaţia. Televiziunile nici nu se mai încurcă. Astfel, am aflat că PSD a mai câştigat în nume propriu, prin candidaţi fără sigla USL, 378 primari şi o mulţime de consilieri, PNL a mai luat şi el separat 264 primari… Or mai fi luat şi alte partide, dar pentru unii jurnalişti iată că 488 primari constituie o cantitate neglijabilă!
Plecând de la aceste cifre, 49,84 – 14,92 – 9,21 – 6,38%, aceiaşi activişti, toţi ai PDL, de care ni s-a acrit în campania electorală, încep să fabuleze: USL n-a câştigat cine ştie ce, doar 49,84%, iar PDL are cei mai mulţi primari. În gura lor cifrele de 14% urcă de fapt pe la 24%… Numai că, refăcând calculele cu toate voturile câştigate de partidele din USL, observăm că ne apropiem de 70%.

Unde se află Opoziţia?

Ceea ce observatorilor serioşi ai primei noastre scene politice le provoacă frisoane. Nu şi liderilor PDL care nu vor, iată, să înveţe nimic din greşeli, care nu sunt în stare să-şi scoată partidul din starea de lehamite, împrăştiere şi dezorganizare, iar alegerile parlamentare bat la uşă. Dacă trendul actual se menţine, şi nimeni nu face ceva să-l schimbe, vom avea o singură forţă politică atotputernică pe care va trebui să o păzim să ne respecte democraţia şi libertăţile câştigate.
De parcă nu era de-ajuns, traseismul continuă. Lideri de marcă, deputaţi şi senatori, consilieri şi primari nou aleşi au şi început negocierile cu USL…, iar lucrurile nu se vor opri până când, se spune, nu va dispărea cu totul PDL.

Cândva minciuna mai avea oarece ştaif

Că fenomenele sunt scăpate de sub controlul liderilor portocalii e evident. Ca să acopere dimensiunea pierderilor, fac ceea ce ştiu şi au făcut întotdeauna: manipulează – ba că au pierdut din cauza austerităţii, nu din cauza corupţiei şi a aroganţei; ba că nu USL a câştigat, ci PDL a pierdut; ba că Mihai Răzvan Ungureanu va reconstrui dreapta românească, deşi dreapta actuală, PNL, a fost confirmată de scrutin; ba că să stăm liniştiţi că va găsi el dl Băsescu o soluţie ca întotdeauna.
Or în situaţia actuală, preşedintele nu mai este capabil să ofere soluţii, MRU nu reuşeşte să-şi construiască aura de lider carismatic, aşa cum şi-ar dori, din contra, nu e zi să nu repete locuri comune ori închipuiri juvenile, iar, colac peste pupăză, liderii actuali ai PDL îl ironizează. Încet-încet, MRU a devenit o non-ecuaţie.

Încăierare în loc soluţii

Ca şi cum toate acestea n-ar fi fost suficiente, Biroul Permanent Naţional al PDL de-aseară a confirmat ceea ce presa scria de ani buni: lideri de două parale adresându-şi injurii de maidan, intelectuali rătăciţi în fundăturile unei politici în care legea o fac cei cu banii bugetului pe mână, ei dau lovituri pe la spate şi ridică în jilţuri „delfini”, amante, cumetri şi interlopi, ei folosesc bani publici pentru lăudători, mituirea alegătorilor şi cumpărarea voturilor în Parlament…
Şi-au aruncat în faţă unii altora murdării şi acuzaţii, încât, dacă procurorii DNA n-ar fi ocupaţi cu politica, ar avea materie primă pentru ani buni, iar jurnaliştii, scriitorii ar putea compune romanul-fluviu „Ce te ţii, bă, de scaun?” Adică de „pleaşcă”. Explicaţia că numele Baconschi e „un brand” se situează exact la acelaşi nivel cu întrebarea lui Pinalti. Chiar că e „sfârşitul celei mai mari minciuni politice post-decembriste” (CTP).

Petru Tomegea

Polul de dreapta şi iluziile pierdute de strategii PDL

De fiecare dată când corăbiile PD se înecau, apăreau ca din senin salvatorii profesionişti conduşi de strategul Valeriu Stoica, secondat în ultima vreme de fostul prim ministru 30 de zile Mihai Răzvan Ungureanu. Faimosul strateg i-a salvat mai întâi pe liberali, prima dată prin 2001 când voia să-i bage în PSD, apoi în 2006, când împreună cu Teodor Stolojan, Gheorghe Flutur, Gheorghe Ştefan… s-a hainit şi a rupt o halcă din PNL spre a i-o dărui lui Traian Băsescu cu tot cu liberalismul pohtit.
Perseverare diabolicum, zice un cărturar de demult. Insuccesele nu l-au descurajat. Din contră, a devenit şi mai nociv: s-a năpustit pe capul PDL spre a-i căuta, împreună cu comilitonii săi, mereu aceiaşi, o nouă identitate. Ei bine, în aceste alegeri locale i-a reuşit: PDL agonizează, şi-a uitat imnul, sigla şi culoarea pe coclaurile politicii, iar verdele înrourat a ajuns de băşcălie.

Unde e greşeala?

De ce a greşit de fiecare dată măreţul strateg? Pentru că nu pleacă de la o diagnoză precisă a stării de fapt, ci de la părerile sale ori ale nu ştiu cui. Pentru că politică nu mai înseamnă manipulare a celor săraci cu duhul ca în anii ’90, ci crearea şi apoi alimentarea unui mainstream din ideologii şi programe, unul pornit de la bază spre vârf, aşa cum s-au creat toate marile formaţiuni politice.
Nici machiaverlâcurile à la Caţavencu atât de la modă la începuturile democraţiei noastre nu mai ţin: poţi cumpăra oameni politici în funcţie de câţi bani ai, dar să nu te aştepţi ca ei să-ţi fie şi credincioşi. Doar până le oferă altcineva un preţ mai bun. Învăţătura din prima jumătate a acestui an echivalează cu o revoluţie:
– politicile se negociază, uneori cu duritate şi lacrimi, dar se negociază. Ce nu se negociază cu cărţile pe faţă n-are viitor;
– un politician singur se poate agita pentru imagine şi notorietate, dar hotărârile se iau în echipă, în grup, în comunităţi, în plen;
– politica nu înseamnă să te dai măreţ pe ecran, ci comunicare de mesaje credibile, bine dozate şi ţintite;
– politică nu înseamnă distrugerea adversarului, ci întrecere.

Şi acum răspunsurile:

– V. Stoica şi MRU se fac a nu vedea că în componenta USL există singura formaţiune fundamentală de dreapta legitimată prin vot. În aceste condiţii, teoria politică spune că trendul o avantajează: respectiva formaţiune va creşte, iar altele cu programe asemănătoare vor scădea. Ceea ce deja se confirmă. Este exact ca un ins care concurează pe un post ocupat. Fireşte, când e vorba de estimări asupra comportamentului nostru politic, concluziile sunt fluide.
Alegerile tocmai încheiate au desăvârşit într-un anume mod revoluţia din 1989: ne-au trebuit 22 ani să descoperim că manipularea nu poate crea nou-valoarea. Dacă electoratul pare să fi ridicat fruntea din ţărâna minciunii, domnii strategi ai PDL încă se îmbată cu apă rece.
Iată de ce prognoze manipulatoare de tipul: USL are zilele numărate, Crin şi Ponta se ceartă, ascultă de Iliescu şi Voiculescu, PSD taie cota unică, alianţa bolşevică…, toate lansate din aceleaşi laboratoare, mai rău au făcut. N-ar fi cazul ca autorii să-şi facă mea culpa?

Un pol de dreapta fără PNL?

Niciun pol de dreapta nu va mai putea fi construit fără PNL. Asta dacă nu se doreşte cu orice preţ pierderea timpului. E şi o chestiune de morală: de ce întotdeauna PDL nu poate construi ceva decât pe scheletul altora? De ce întotdeauna măreţii lideri vor să (par)vină la o construcţie de-a gata? Ori să adune alte formaţiuni într-o coaliţie căreia să i se pună în frunte?

Dreapta ori stânga?

O altă manipulare grosieră e că partidele şi politicile de dreapta sunt superioare celor de stânga. Se întâmplă mai cu seama în spaţiul public românesc. Nicidecum. Ele se aplică în general alternativ, dar uneori au succes şi împreună. Vezi politicile marilor democraţii în vreme de criză: UK, Germania, Franţa, Olanda şi Ţările Scandinave, SUA…
Că ideologii de serviciu n-au înţeles nimic din ce li s-a întâmplat la ultimele alegeri, la fel ca PDL-ul readus la bazinul electoral dinainte de Alianţa DA, se vede din mesajele distorsionate transmise de liderii care se bat pe scheletul fostului partid-stat: de fapt noi am câştigat, iar USL a pierdut; la viitoarele alegeri, ne luăm revanşa, MRU va reconstrui dreapta… Toate pe fond de demisii şi iar demisii.

Petru Tomegea

Lecţia amară a PDL

Nicicând un eşec politic nu a generat atâta agitaţie în spaţiul public, de la explozii de bucurie şi satisfacţie la îngrijorare şi lamentaţii, ca în cazul PDL, partid învins la recentele alegeri. Vae victis! strigau latinii, ştiind ce li se va întâmpla învinşilor.
PDL merită însă aprecieri pentru simplul fapt că ne-a oferit o lecţie de neuitat: puterea unui partid urcă şi coboară în funcţie de câţiva factori uşor de intuit: calitatea liderilor, organizarea internă, anvergura competiţiei şi forţa ideologic-programatică.
Căci PDL s-a alcătuit, până la urmă, asemeni unei oşti care trebuie să apere sau să cucerească o entitate teritorială, un bun oarecare, o idee, o situaţie… Aceste ţinte, scopuri se numesc ideologii, planuri, programe. În numele lor, cetăţenii acceptă ori refuză votul. Partidul are ca şi armata un comandant, de obicei ales, acesta la rândul său are comandanţi mai mici, responsabili de soarta oştenilor şi a armamentului, iar oştenii se angajează trup şi suflet pentru o cauză, însă trebuie să fie mereu motivaţi să o facă.
Din păcate, după căderea guvernului Boc, trupele nu l-au mai ascultat pe fostul conducător, iar dl Băsescu, în loc să-i sprijine autoritatea, a scos din joben soluţia Mihai Răzvan Ungureanu, pe care trupele au refuzat-o ab iniţio. Cu toate eforturile mediatice şi diligenţele societăţii civile, MRU nu şi-a putut impune autoritatea, iar dezastrul s-a produs: PDL a pierdut Puterea.
În astfel de situaţii, măreţii duci ai antichităţii, după pedepsirea vinovaţilor, comandau decimarea, or după demiterea lui MRU prin moţiune, comandantul n-a avut forţa să-şi reorganizeze armata, plecând în baronatul propriu. Aşa că şefii şi şefuleţii mai mici s-au răzleţit, nimeni nemaiştiind câţi soldaţi are, care sunt obiectivele de apărat ori de cucerit, dacă oştenii mai au motive să scoată paloşul ori se apucă de grădinărit.
În faza aceasta i-a prins campania electorală, una decisivă, pornită sub auspiciile revoltelor pe gerul cumplit al iernii, iar rezultatele nu puteau fi cele din visele şi strategiile aiuritoare cu schimbări de sigle şi culori.
Cititorii au înţeles că greşelile sunt de organizare şi de strategie, iar vinovăţia aparţine în primul rând conducătorului şi principalilor lideri care nu au fost ori nu şi-au angajat buni strategi şi ideologi, lăsându-şi oştenii să acţioneze după capul şi interesele fiecăruia. Or aceasta nu înseamnă oştire, ci haiducie locală şi hoardă de pradă.
Odată impresia aceasta încetăţenită, se pare că PDL a fost ocrotit de Dumnezeu, rămânând totuşi cu 15-16% din electorat. Întrebările însă persistă: de ce n-au reuşit strategii Băsescu, Boc, Blaga, Stolojan, Udrea şi ideologii Valeriu Stoica, Sebastian Lăzăroiu, Ioan Stanomir, Dragoş Paul Aligică, Mihai Neamţu, Teodor Baconschi… să-şi motiveze trupele?
Pentru că de luptat a luptat fiecare cu armele lui ideologice, numai că lipsa coordonării a mirosit de departe a aventuri proprii: unul dorea trofeul pentru creştin-democraţie, altul pentru Mişcarea Populară, câţiva răscoleau praful de pe actele multor partide spre a mai alcătui un pol de dreapta, iar cei tineri se străduiau să facă loc Noii Republici, ca şi cum nu ne-ar fi ajuns cea veche.
Se vede clar că rolul cel mai important, aşadar şi responsabilitatea, au revenit ideologilor: la niciun alt partid românesc ideologiile n-au săpat la temelie mai temeinic decât la PDL: un partid democrat, republican, înscris un deceniu în Internaţionala Socialistă, răsucit apoi la 180o, de la stânga la dreapta, într-o noapte, ajungând în final la popularii europeni în 2006.
Dar ideologii nu şi-au oprit avântul atribuirii noilor identităţi pentru fostul PD. Astfel, prin ruperea unei hălci din PNL, gruparea Stoica a încercat să facă din formaţiunea portocalie unica forţă politică de dreapta din România şi, dacă e posibil, să destructureze partidul istoric al liberalilor.
Din nefericire, zestrea liberală nu le-a folosit la nimic, deoarece la câteva luni au căutat o apropiere de doctrinele conservatoare engleză şi americană a lui Michael Oakeshott şi a lui Craig Duncan. Ba s-a teoretizat o vreme chiar şi libertarianismul dlui Patriciu.
Or din astfel de cacofonie ideologică, PDL n-a avut nimic de câştigat, din contra, fundamentele sale s-au şubrezit, iar viitorul se pare că a devenit trecut.

Petru Tomegea

Să triumfe Justiţia şi nu interesul politic

De ceva vreme se produce făţiş o manipulare fără menajamente, în dublu sens, de o parte cei ce se antepronunţă că Adrian Năstase e vinovat de furt, deturnare de fonduri, mită, primire de foloase necuvenite, trafic de influenţă şi alte malversaţiuni, iar de alta, cei ce nici nu vor să audă de condamnare deoarece, cred ei, toate procesele fostului prim ministru sunt instrumentate politic de la Cotroceni şi puse în operă de DNA. Motivele? Nici nu mai contează.
Între aceste atitudini ireconciliabile, se naşte un contracurent, deocamdată firav, care militează pentru o Justiţie echitabilă: dreptatea şi legea trebuie să triumfe, nu un anume om politic, o camarilă, un partid. Curentul acesta are nevoie de sprijin popular, de implicarea mai hotărâtă a societăţii civile, căci la o repede privire, mai toate necazurile noastre sunt din pricina drumului întortocheat al adevărului şi al dreptăţii în tribunalele româneşti.

Năstase, întruchiparea răului absolut

Cei dintâi vor să scape de Năstase, un politician încă de temut, preşedinte al Consiliului Naţional al PSD, apreciat cândva de actualul preşedinte ca unul din cei mai performanţi premieri. Dar asta e deja istorie. Ca să le reuşească planul, şi-au angajat / fidelizat aproape toate televiziunile şi jurnalele de ştiri / opinii, care desfăşoară o campanie furibundă de linşare mediatică a personajului devenit pericol public nr. 1. Împotriva acestei tendinţe combat doar Jurnalul Naţional şi Trustul Antenelor.
Ca vârfuri de atac au intrat în luptă încă din 2004 Monica Macovei împreună cu stafful PDL, Cristian Preda, Traian Răzvan Ungureanu, Sever Voinescu… plus o serie de site-uri şi boggeri români cu nume „împrumutate” de la agenţii celebre de presă, cele ce acceptă să le fie terfelite profesionalismul şi onoarea: DW, FAZ, FT…
Mărcile faimoase trebuie să dea greutate afirmaţiilor, proceselor de intenţie ale unor activişti din ţară şi să inducă anumite aşteptări, zvonuri, erori în spaţiul nostru public. Li se adaugă intervenţii cam în acelaşi stil ale câtorva populari europeni şi ale ambasadorului SUA, Mark Gitenstein: e nevoie să cadă în plasa Justiţiei marii rechini. Nu ştiu ce reacţii vor fi având dl Obama şi guvernul american, Congresul şi Senatul SUA în caz că ambasadorului nostru la Washington i-ar fi scăpat astfel de… sfaturi preţioase.

Atenţie la bulgărele de zăpadă

Se poate anticipa cu uşurinţă că aceste mecanisme terifiante de execuţie a unei personalităţi publice, odată declanşate, se vor răsfrânge îndată asupra iniţiatorilor din umbră, iar tăvălugul nu va mai putea fi oprit. Vezi principiile dominoului şi al bulgărelui de zăpadă.
Tot răul spre bine însă. Să recunoaştem că o asemenea evoluţie imposibil de controlat ar avea drept firească urmare curăţarea spectrelor politic şi mediatic, poate şi juridic, de tot soiul de infiltraţi, acoperiţi, mascaţi, interpuşi, instrumente ale nu ştiu cui. Nici incompetenţii, impostorii nu se vor mai simţi în siguranţă.
A se observa că politruci de această factură au stat cuminţi o vreme la locul lor până când, „din senin”, au sărit de partea „binelui”, devenind actori importaţi în scenarii scrise de jupânii lor. De fiecare dată au slujit cu credinţă aceloraşi interese, aceloraşi structuri transpartinice. Acum ies la suprafaţă mai bine ca oricând.

Efectul pervers

Afluxul de acuzaţii împotriva lui Năstase, campania de defăimare şi desele chemări în faţa instanţelor şi a procurorilor, neapărat însoţite de cohorte de cameramani, jurnalişti şi numai la ore de vârf, au în ultimele luni un efect pervers: deşi la guvernare, iar gafele sunt inerente pentru începători, PSD creşte în sondaje, dar procentele acuzatorilor publici, ale liderilor de partid, inclusiv ale dlui Traian Băsescu şi PDL se prăbuşesc, iar prognoza la alegeri le provoacă frisoane.
O situaţie de acelaşi tip s-a repetat în 2000 când, cu toate atacurile insistente, continue împotrivă-i, bătrânul „edec” Iliescu şi-a adjudecat cu un scor de invidiat ultimul mandat prezidenţial. Căci la noi victimizarea, cel mai adesea provocată prin tertipuri mediatice diverse ca arestări, percheziţii în prime time, ascunderea după gratii pentru perioade scurte de timp, demiteri şocante… a ridicat la vârful politicii şi puterii economice o mulţime de inşi dubioşi şi controversaţi.

Petru Tomegea