Ca oricărui cititor conştiincios de gazete, mi-a trezit interesul frecvenţa tot mai mare cu care se repetă în spaţiul public cuvântul „incapacitate” în contexte legate de factorul politic: incapacitatea „funciară a clasei politice”, generalizare a analiştilor superficiali ori a politicienilor când se referă la ceilalţi, incapacitate a „politicii externe româneşti de după 2005”, a „guvernului Boc”, a „politicii investiţionale”, „incapacitatea de a organiza alegeri libere şi corecte”, „de a asigura un climat al încrederii reciproce”, „de a administra sistemul medical”, „de a găsi soluţii pentru reducerea efectelor recesiunii”, „incapacitatea clasei politice de a se profesionaliza”, „de a realiza un acord politic”, „incapacitatea mediului politic de a-si construi un cadru juridic de funcţionare”, „a desprinderii de vechile structuri”, culminând cu „incapacitatea politică a Preşedintelui”. Toate culese din presa unei singure zile.
Morbul e vechi. A contaminat spiritul fabuliştilor începând cu al XIX-lea secol, dar consecinţele s-au ivit mai târziu, odată cu nemulţumirile faţă de reformele şi moralitatea lui Cuza. Abdicarea domnului unionist, perceput ca al lor de către clasele de jos, a fost determinată nu neapărat de parlamentari români, cât de marile cancelarii europene. Impresia de incapacitate a dus la coalizarea întregului spectru politic şi la invitarea unui principe străin „să domnească” peste vrajba mereie dintre români, poate cea mai inspirată decizie politică luată vreodată, judecând după rezultate. Vor fi fost şi presiuni externe.
Actul vizionar de la 1866, bine păstrat în mentalul colectiv, a mai avut pusee în 1990 şi 2007, iar acum în 2009 desemnează deja sindromul unei boli cu o anumită ciclicitate, deocamdată fără leac.
La fel ca şi alţii, românii îi acuză pe guvernaţi când nu le merge bine, deşi normal ar fi să-şi revadă întâi propriile deficienţe, neîmpliniri, ca pornind de aici să le rezolve pe ale tuturor. Cum se întâmplă în Apus, unde aceste două planuri sunt inversate. Noi rămânem asidui privitori în curtea vecinilor, capra lor mai ghizdavă – motivul discordiei, o formă mentală remarcată din vechime. Însă aserţiunea că identitatea caprei ar fi neaoş-românească are la bază tendinţa noastră de autoflagelare. Vezi bine, mitul îl au şi alţii, sub forme diverse, dar nu e o scuză. Nu este un dat al sorţii ori al fatalităţii, aşa cum ne iau peste picior detractorii, ci o consecinţă a risipirii speranţelor, a lipsei de apetit pentru educaţia celor mulţi manifestată cu foarte mici excepţii de majoritatea domnitorilor, cei mai mulţi, fără prea multă ştiinţă de carte sau chiar analfabeţi. La noi totdeauna învăţătura cere sacrificii, căci bietul om s-a aflat mereu „subt vremi”, aşa că, neavând pe cine da vina, ocărăşte timpul neprieten. Dacă regii, nobilii, patronii, bogaţii occidentali se mândresc de un mileniu şi jumătate cu întemeierea şi întreţinerea unor cunoscute universităţi, academii, spitale, fundaţii culturale, ai noştri îşi pizmuiesc norocul unii altora, vânându-şi averile şi poziţia socială. În nicio altă ţară europeană şcoala nu a fost şi nu este mai urgisită ca în România. De aceea nu au fost posibile decât sporadic un consens naţional, nici coduri ale onoarei şi ale demnităţilor cavalereşti. Or bunul simţ, civismul, comportamentul politic al individului se însuşesc în familie, la şcoală, în societate.
Sindromul „domnului străin”, acum însoţit de acela al „neamţului providenţial”, priceput şi robace, revine în actualitate după două decenii de improvizaţii şi politicianism, de căutări sterile generatoare de insatisfacţii, dar şi de concluzia multora, din Vest şi din Est, că nu ne putem guverna singuri. Ne-o tot spun atâţia începând cu Herodot. Degeaba s-a ofuscat cronicarul că „nasc şi la Moldova oameni”.
Însă reluarea motivaţiilor paşoptiste se datorează neîncrederii în propriile capacităţi. Luptătorilor întorşi de pe frontul antisovietic li se simţea nodul în gât: ar fi preferat ca ţara lor să ajungă land al Germaniei, decât să cadă sub ciubotă bolşevică. Prins la ananghie, sufletul lor hăituit nu mai vibra româneşte. Ca să scape de abuzurile unor diriguitori străini de aspiraţiile poporenilor, au continuat războiul în munţi încă vreo două decenii. Nici eroismul, nici uitatele lor jertfe nu încălzesc inima unor diriguitori egoişti, îmbătaţi de elixirul puterii: nu se mai adresează unui popor unitar, ci unor mulţimi uşor de manipulat, întreţinute, pe faţă ori pe din dos, cu ajutoare de stat în schimbul votului. Ideea străinului salvator se află şi în imaginarul altor popoare jefuite de conducători hrăpăreţi sau de imperii: albanez, bulgar, croat, sârb, slovac, sloven, eston etc. Numai că astăzi dorinţa de a fi înfiaţi de SUA şi filogermanismul românesc sunt susţinute pe marile canale mediatice la ore de vârf, fără complexe de conştiinţă etnică. În buna tradiţie a patriotismului nostru, de care se mai face caz doar la Ziua Naţională, ai senzaţia că se întâmplă ceva grav cu fibra naţiei. Nici istoria strămoşilor nu ne mai spune nimic. Totul pentru putere. „Chiar de-ar pieri lumea”.
Dar plângerile tardive n-au legătură cu emanciparea publică, nici cu proiecte vizionare de funcţionare corectă a democraţiei, toată tevatura de azi fiind legată de încurcături socio-politice de moment – numai după ce ajungem la fundul prăpastiei căutăm calea de scăpare. Nu i-a oprit nimeni şi nimic pe aleşi să creeze o majoritate politică serioasă, să treacă din casă în casă asemeni apostolilor spre a câştiga suport popular şi să pună în aplicare principii sănătoase de guvernare cu premieri destoinici, sau să-i facă dreptate Regelui Mihai readucându-l pe tron. Poate că nu s-ar fi rezolvat toate deodată, dar măcar poporul era cu toate ale sale lăsate moştenire de înaintaşi, iar tranziţia ne-ar fi părut mai suportabilă.
Din nefericire, paşoptismul e istorie uitată.
Petru Tomegea
Petru Tomegea - ePolitica 