Alegeri parlamentare fără prim-ministru?

Politica românească se află pe cele mai înalte culmi ale originalității, în buna tradiție instaurată de Ion Iliescu imediat după Revoluție. Dacă Occidentul hiperdezvoltat încă se preocupa de perfecționarea mecanismelor democratice, ei, bine, liderul emanaților ne pregătea nu oarece democrație, ci tocmai una „originală”. Și originală a rămas până în zilele noastre.
Acum suntem pe cale să mai dăm o lovitură: candidații și echipele lor de PR se vor bate în campania electorală din decembrie fără comandanți de oști, ieșind în față cu baronii aleși în iunie și nu cu candidatul la postul de prim-ministru. Candidat care avea totuși un anume rost: prezentarea și susținerea programului de guvernare pentru noua legislatură 2016 – 2020. Așa că alegerile din toamnă nu vor decide asupra celui mai performant program de guvernare, ci se vor desfășura sub semnul unei bătălii electorale „care pe care”.
De remarcat că la acest tip de bătălii actanții noștri politici precum și armatele lor de consilieri angajate pe la fel de mulți bani ca și până acum se pricep de minune. Pe deasupra, le place să se bălăcărească unii pe alții, făcându-se luntre și punte să-și mârșăvească adversarii. Vor scociorî în trecutul contracandidaților, se vor folosi de manipulare și procese de intenție, vor scoate din nou toate gunoaiele la suprafață, încât spectacolul mediatic ne va ține iarăși cu sufletul la gură.
Din păcate, la trezire, după alegeri, ne vom da seama că și alegători, și candidați, și victime ne-am confruntat degeaba. Odată declarați câștigători ai puterii, viitorii aleși nu vor ști nici ce au de făcut Palatul Victoria, nici la Palatul Parlamentului. A nu se înțelege că, dacă am fi avut programe de guvernare acceptate de electorat, lucrurile ar fi stat mult mai grozav. Am avut programe și până acum, dar, odată ajunși în funcție, praful s-a ales de ele.
Cum s-a ajuns în situația de a nu avea candidați de prim-ministru? Sunt viitoarele alegeri parlamentare un non-sens? Teoria lansată de Liviu Dragnea, liderul PSD, este că, odată nominalizat, candidatul devine o țintă în spațiul public, celelalte forțe politice, jurnaliștii, manipulatorii de serviciu punând umărul să-l discrediteze. Teoria ca teoria, în practică însă lucrurile stau cu totul altfel: nici social democrații, nici liberalii, cu atât mai puțin alte formațiuni, nu au personalități reprezentative, competente, necompromise, demne pentru cea mai înaltă funcție executivă.
Iar aici nu este vorba de discreditare, fiindcă există și personalități puternice asupra cărora săgețile mediatice nu au efect. Din contra, este vorba de delăsare, de politică fără viziune: prima grijă a oricărui partid trebuia să fie în permanență lansarea unei figuri emblematice, în afară de orice dubiu, bine instruită, aptă să gestioneze cea mai importantă activitate politică, aceea de bună guvernare.
Numai că activitatea de personal a partidelor se desfășoară în proasta tradiție postdecembristă: cei ajunși în vârful piramidei se tem de oameni noi, de tineri capabili, iar înnoirea clasei politice, obiectiv acum popular, este lăsată la voia întâmplării. De aceea prima scenă rămâne la dispoziția veleitarilor, a aventurierilor politici și a pescuitorilor în apele tulburi ale unei veșnice tranziții spre nu se știe ce.
Unul dintre ei rămâne mereu neobositul Traian Băsescu, cel ce își aduce sieși laude groase ca: „Sunt cel mai bun politician care poate fi premier. Experienţa de 10 ani de la Cotroceni m-a ajutat foarte mult. Pârghiile mari sunt la Guvern. Aici nu mă potrivesc eu cu Ponta şi cu Tăriceanu. Ei vor controlul asupra instituţiilor”. Alți geambași de funcții executive: Dragnea, Ponta și Tăriceanu. Numai unul și unul.
Însă chestia cu „controlul asupra instituțiilor” cam miroase a minciună: tocmai deunăzi se grozăvea cum făcea el și desfăcea încrengăturile SRI – DNA – Justiție, încrengături care cică azi i-au întors spatele, distrugându-i familia. Ca și cum nu el ar fi beneficiat primul de oamenii săi, numiți în respectivele posturi.
Petru Tomegea