Parabola orbilor

Despre actualitatea lui Pieter Bruegel cel Bătrân, marele pictor al Renașterii flamande, și celebra sa pictură „Parabola orbilor” a mai scris și filosoful Andrei Cornea în 2014. Or mai fi scris și alții. Firește, multe parabole biblice au mesaje întotdeauna potrivite pentru cele ce ni se întâmplă, atâta doar că în 2014 situația României nu era le fel de disperată ca azi. Măcar atunci erau niște opozanți credibili, unii vocali, dar cei mai mulți tăcuți, la ofensiva găștii Elenei Udrea, exista o contrapondere, o alternativă politică serioasă, iar instituțiile statului nu intraseră încă în derivă. Din păcate, azi necazurile sunt mult mai mari.
Nu voi intra în detalii despre capodopera bruegeliană, ci voi enunța doar narativul acesteia: șase orbi ținându-se unii de alții, conduși tot de un orb, sunt pe punctul de a se prăvăli într-o prăpastie, chiar dacă pipăie realitatea terenului cu toiegele… Ca întotdeauna, pilda cere identificarea simbolurilor și învățătura: orbii lui Bruegel sunt cei ce nu vor să deschidă bine propriii ochi, adică un partid majoritar, câștigător al recentelor alegeri, o majoritate parlamentară încurcată în interese proprii, blocată mai mereu în incompetență și trecut și o masă mare de cetățeni cu drept de vot care așteaptă în zadar ca respectivul partid să le reprezinte interesele. În fruntea tuturora se află un alt orb ridicat din cenușa fostului geniu carpatin, care nu înțelege nimic din suferințele unui întreg popor, care este convins că votul îi dă dreptul să facă ce vrea cu semenii săi, cu patria, care nu este numai a lui, ci și a tuturor locuitorilor, indiferent de culoare politică. El se socotește mai presus de semeni, e convins că patria îi este datoare cu recunoștință veșnică, iar cetățenii nu trebuie să-i iasă din cuvânt. Încet-încet, istoria a ajuns în fața unui alt 22 decembrie 1989.
Poporul nostru a mai trăit 45 ani într-un astfel de regim discreționar în care voința populară era formal la baza politicii PCR, numai că în fapt atunci contau doar voința și interesele liderilor, ale șefilor de partid. Masele populare erau duse cu zăhărelul, ținute la distanță, inclusiv cu garduri din sârmă ghimpată, iar marii mahări duceau o viață de huzur pe banii poporului în vilele și palatele de protocol confiscate de la burghezo-moșierimea reacționară. Aveau servitori numai pentru ei, aveau și circuite separate de cabane, restaurante, magazine cu mărfuri de import, ca să nu se amestece cu prostimea, nu dădeau seamă pentru faptele lor, iar talpa țării trebuia mereu să le aducă omagii. Tinerii nu cunosc istoria recentă, iar generația noastră nu e în stare să le explice fiindcă încă se jenează de respectivele vremuri.
Ei, bine, aceasta e prăpastia spre care se și ne îndreaptă conducătorii noștri orbi de astăzi. Însă, spre deosebire de pilda creștină și imaginea tragică a lui Bruegel cel Bătrân, diriguitorii noștri vor să se salveze pe ei înșiși și pentru asta ne împing pe noi, amărăștenii, talpa țării în râpă. Fiindcă nu altceva vrea să însemne bătălia asta perversă pentru privilegii în fața Justiției: de moment ce în toate democrațiile și în Constituția noastră scrie că nimeni nu este mai presus de lege, atunci e musai ca fiecare să răspundă pentru faptele sale, așa cum va răspunde și în fața legii divine.
Pentru a-și duce la îndeplinire planul au o singură cale: să facă dispărute faptele, probele, evident nu și averile, palatele, conturile, afacerile, pe care trebuie să și le legitimeze, cu alte cuvinte să se legitimeze dreptul de a fura, de a abuza, de a corupe. Or toate acestea se află la vedere. Își închipuie cineva că vecinii, cunoscuții… nu știu cum le-au răsărit în curte palatele, piscinele și terenurile de sport cu nocturnă, concediile și vilele din țări exotice, bolizii de sute de mii de €?
La fel erau convinși și ceaușeștii: păziți de cerberii securiști și milițieni, nici nu te puteai apropia de casele lor. Erau blocate drumurile, șoselele, se circula numai cu gărzi, escorte numeroase, ceea ce se repetă și azi. Spre asta ne îndreptăm din nou: spre o superclasă de privilegiați, care-și perpetuează existența la vârf aducându-și lângă ei odraslele, nepoții, amantele, ceea ce a făcut ca incompetența celor din frunte să răsară pretutindeni și calitatea actului de guvernare să tot slăbească. Ceea ce a făcut ca tinerii capabili și talentați să ia calea străinătății.

Petru Tomegea