Republica în pericol

Românii au încercat toate variantele de guvernare din ’89 încoace, de la partide de stânga la partide de dreapta şi tehnocraţi, iar după un respiro liberal de 4 ani, minoritar şi cu contre ale fratelui pizmaş, nemulţumirile actuale tind să măture leadership-ul vinovat de  incompetenţă, vorbărie şi huzur. Executivul se află în dificultate de a-şi hrăni populaţia, de a se îngriji de apărarea, educaţia şi sănătatea acesteia. Din pricina compromisurilor joase, dregătorii nu mai au forţa şi autoritatea necesare trecerii prin „deşertul” crizei, economia abia mai suflă din pricina prăbuşirii pieţelor, a înmulţirii peste poate a taxelor şi a celor cu mapa, iar vecinii Ungaria, Ucraina şi Rusia devin tot mai pretenţioşi, pe când albanezii şi bulgarii ne râd în nas. S-a ajuns până acolo, încât Szegedi Csanad, europarlamentar al formaţiunii extremiste Jobbik să-şi deschidă birou la Târgu Mureş, ca să consfinţească autonomia Ţinutului Secuiesc, România nemaifiind percepută ca stat suveran şi unitar. Preşedintele tuturor românilor n-a schiţat vreun gest. Precedentul creat va atrage şi alte cedări, iar Uniunea Europeană nu intervine, considerând aceste acţiuni amiabile.

Istoria republicanismului de pripas se răzbună, dar ponoasele le trag cei mici, amărâţii sorţii. Instaurată cu tancuri sovietice şi dictat stalinist, republica „populară” a alungat monarhia din propria-i casă, după ce procurorul Vîşinski a bătut cu pumnul în masa regelui. Vă puteţi imagina grosolana lèse majesté în Anglia ori în Japonia unde pentru „Save The Queen” sau crizantema imperială şi-ar da viaţa fericit orice muritor? N-a contat că strămoşii Carol I şi Ferdinand ne-au aşezat cu demnitate pe harta civilizaţiei. Constituţia regală a fost abrogată la comandă bolşevică, iar de legalitate n-a îndrăznit să vorbească nicio coadă de topor. De care n-am dus lipsă vreodată. Apoi elitele au fost decimate, puşcăriile şi lagărele au lichidat fizic elitele naţiei, floarea intelectualităţii, în timp ce clasa muncitoare şi-a instaurat dictatura sub supravegherea kaghebistă a comisarilor sovietici. Lumea a fost ţinută în frâu prin manipulare securistic-orwelliană, frică, foame şi frig. Sutelor de mii de martiri încă nu li se cunosc mormintele şi numele, comunismul fiind condamnat doar la operetă.

Ei bine, republica asta opresivă care a făcut din secretarul general al PCR preşedinte cu sceptru monarhic, aflat pe picior de egalitate cu lumea bună a vremii, Măria Sa Bokassa I, Împăratul Canibal, tovarăşii Mobutu Sese Seko Nkuku Ngbendu Wa Za Banga, Kim Ir Sen etc., a fost legitimată după revoluţie prin înşelarea bunei credinţe a poporenilor care i-au zis „da” în necunoştinţă de cauză. Acum, încălcarea intenţionată a cutumelor democratice şi a libertăţilor cetăţeneşti s-a întors împotrivă-ne: n-au folosit nimănui mătrăşirea Constituţiei din 1923, ori reinstaurarea ilegală a republicii staliniste după 1989. Istoria trebuia reluată din punctul  arbitrar, din momentul în care agresiunea străină a schimbat regimul constituţional, iar lui Mihai I să i se facă dreptate. N-a fost să fie deoarece statu quo-ul profitorilor de azi  este o prelungire a regimului comunist. De aceea avem senzaţia că nimic nu s-a schimbat.

Falimentul republicii se datorează iresponsabilităţii politice, imposibilităţii separării în fapt a celor trei puteri, slăbiciunilor mult prea omeneşti în actul de guvernare şi lipsei de apetit pentru legi şi reguli. S-a încercat, vorba lui Noica, „strecuratul pe sub istorie”, iar puterea a revenit, cu mici şi aproape nesemnificative excepţii, celor ce au ştiut să mintă mai vârtos. Câţiva jurnalişti, sesizând jocul la cacialma, ne-au avertizat că puterea câştigată prin înşelătorie şi minciună nu vine în numele poporului suveran, ci în nume propriu. Dar mesajul a căzut în pustiu, iar strigătele disperate în stradă sunt tardive.

Deficitul de încredere în valorile republicane vine însă din trecutul antedecembrist. Deşi propaganda ceauşistă încerca să acrediteze ideea că trăim în cea mai umană dintre societăţile posibile, populaţiei i re restrângeau drepturile şi libertăţile, iar viaţa devenise un calvar. Democratice doar pe hârtie, instituţiile statului n-au fost în stare să contracareze tendinţele autoritarist-dictatoriale, nici să asigure alternativă democratică puterii totalitare, ceea ce a determinat izbucnirea unei revolte sângeroase. Ca nicăieri în ţările fostului lagăr socialist, forţele armate au tras în propriii cetăţeni. Cu toate acestea, revoluţia şi FSN-ul n-au dorit reconstituirea stării de drept antebelice, continuând republica de pripas.

Astăzi descoperim cu stupoare că abuzurile şi tendinţele ceauşiste se insinuează pe uşa din dos, chiar dacă au trecut două decenii şi am fost acceptaţi în NATO, UE. Presa scoate la iveală aceleaşi metehne: sărăcirea populaţiei, abuzul diriguitorilor, creşterea necontrolată a  puterii serviciilor secrete, imixtiuni în viaţa personală a cetăţenilor, educaţia şi sănătatea precare ameninţând în continuare securitatea naţională… În privinţa libertăţii de exprimare şi a dreptului la opinie, puterea politică nu-şi ascunde nici măcar intenţia de a le restricţiona, după cum interpretează analiştii ultima decizie a CSAT legată de doctrina de apărare. Revin şi vechile obişnuinţe: controlul mass-media, linguşirea lichelelor şi presa slugarnică, burghezia de partid, chiolhanurile în vilele de protocol întreţinute din ban public, mulţime de gărzi de corp, lux ţipător… Căci costul nomenclaturii actuale a devenit exorbitant. Se revine şi la celebrul RIP (Războiul Întregului Popor), la informatori şi delatori, din nou trebuie să ne încolonăm toţi în spatele mult iubitului şi stimatului. Din nou politicul a pus stăpânire pe vieţile noastre…

S-ar fi întâmplat toate acestea sub ochii regelui?

Petru Tomegea

Alergia la critică

E veche de când lumea. Antichitatea şi evul mediu au cunoscut în forme diverse, de la răzbunări crude ale zeilor, la conflicte, confruntări, bătălii celebre, războaie lungi între ginţi, triburi, popoare, al căror casus belli a fost o critică ofensatoare. La români, critica pare să aibă conotaţii mai belicoase decât aiurea, principalele sinonime fiind „a dezvălui lipsurile, greşelile, defectele”, cu o anumită doză de răutate, invidie, a cârti, a cârcoti, a face observaţii, a avea rezerve… Ţine de firea noastră „iute la mânie”, „degrabă vărsătoare de sânge nevinovat”, de gâlceavă. Dar nu cu alţii, ci între noi. Polemica, discuţia în contradictoriu, analiza contrariilor, ca metode socratice şi carteziene de aflare a adevărului n-au căutare decât în actul laic de judecată şi în măiestria pedagogică. Spaţiul public al ultimelor două decenii este pur şi simplu infectat de alergia cu pricina, de replici băţoase, dueluri dialogice mânios-revendicative, ori de dojeneli părinteşti ale tătucului către fiii săi de suflet şi de politică. Morbul provoacă sciziuni, ruperi de alianţe, uniuni, coaliţii, partide, spargeri de cumetrii şi găşti, denunţare de tratate şi contracte, iar în familie bagă mintenaş divorţul. Una-două, „ba pe-a mă-tii!”.

O mulţime de zicători şi proverbe ne ajută să înţelegem mai bine fenomenul social: a băga zâzanie, a încălzi şarpele la sân, a avea gură spurcată, limbă ascuţită, a căuta pere pe răchită sau nod în papură. Aşa că, după paremiologie şi tradiţii nu e cinstit, nici moral să critici. Pui gaz pe foc. Pe vremuri se vorbea de necesitatea criticii, a autocriticii, de critică constructivă, iar spiritului critic, filosofic vorbind, i s-au dedicat studii celebre. Proletcultiştii i-au închinat şi ei versuri în ton cu „indicaţiile de partid”: „Dai în mine, dai în ţară,/ Dai în fabrici şi ogoară”. O replică târzie vine de la CSAT: tonomatele şi mogulii „vulnerabilizează” prin critică siguranţa naţională. Însă, odată învinovăţite mass-media că, dând în vileag dedesubturile puterii, şubrezesc statul român, s-au trezit din letargie mecanismele de apărare a libertăţii de exprimare şi a dreptului la opinie, iar partidele de opoziţie au marcat puncte importante, atât în ţară, cât şi în afară. Aşadar părerile altora, dacă diferă de ale celor de la putere, miroase a trădare de neam şi ţară, devin suspecte, duşmănoase, uitându-se principiul latin audiatur et altera pars. Se înţelege de ce nu suntem în stare să lucrăm în echipă, să acceptăm la masa discuţiei aproapele, să conlucrăm în scopuri majore. În genere, cam asta ne diferenţiază de naţiunile civilizate. În schimb, vorba dulce mult aduce, iar a cânta în strună ne unge la inimă.

Cele de mai sus se răsfrâng în calitatea actului decizional – neţinând cont de toate aspectele, de critici, decizia la vârf va fi abuzivă şi deficitară. Astfel politicul, incapabil să constituie motor al propăşirii, ne ţine în loc ori chiar ne trage înapoi. Pe de altă parte, critica ar trebui să fie rezultatul unei analize corecte, în temeiul adevărului, al realităţii şi să respecte câteva condiţii, principii psihopedagogice spre a fi constructivă. Or învăţarea cere efort, capacitate de înţelegere şi asimilare, neaducând beneficii imediate de imagine ori de notorietate. De aceea, critica se molipseşte de batjocură, răutate, invidie, egoism. O aserţiune ca: „politica trebuie făcută de cei ce se pricep” (A. Moraru) arată fără ocoliş că destinatarul e prost, iar criticul se erijează în ditai profesionistul. Prea miroase a injurie, a aroganţă, iar urmarea e previzibilă. Astfel de ziceri fudule, ironice, băşcălioase, cu aere de superioritate domină spaţiul mediatic, dând impresia unui perpetuu harţag.

Alteori aduce a pâră: „unii miniştri nu vor să reducă cheltuielile” (Marko Bela). Omite însă a da exemple şi a produce dovezile, dar sugerează implicit corectitudinea şi eforturile UDMR pentru buna guvernare.

Uneori diatribele duc la blocaje instituţionale, la irosirea timpului, la acuzaţii grave între putere şi opoziţie:  “Ideea dumneavoastră că… nu aş putea să conduc şedinţele Camerei mi se pare uşor obraznică” (A. Năstase). În plus, critica denigratoare generează răfuieli, escaladând durităţile de limbaj. De aici dificultatea ajungerii la acorduri şi puncte de vedere comune asupra temelor controversate.

De altfel, deturnarea criticii de la scopul iniţial la lăudăroşenie şi îngâmfare a devenit demult un loc comun, producând criză, dezamăgire şi plictis, nu rating. De vină ar fi  politicianismul autohton ahtiat după prim-plan mediatic şi câştig în sondaje.

Cu toate acestea, critica atrage şi uneori revigorează bătălia politică: demiterea generalului Stanley McChrystal, comandantul trupelor din Afganistan, demisia preşedintelui german Horst Köhler, au dus la reevaluarea strategiei militare. Critica decentă nu a înjosit pe nimeni, iar instituţiile şi-au corectat din mers deciziile. Or la noi critica este acidă, sarcastică, arde şi desfiinţează iniţiative şi personalităţi. Ea nu urmăreşte corecţii moral-profesionale, ci cataloghează, porecleşte, lipeşte etichete ca hoţi, corupţi, ticăloşi, „bagabonţi”, găozari, păsărici, ţigănci împuţite…

În vremea din urmă, alergia dâmboviţeană la critică produce metastaze tot mai greu de privit. Îndrăzneşti să critici partidul care te hrăneşte şi să-l vorbeşti de rău pe stăpân, ţi-ai mâncat mălaiul, cerberii măriei sale îţi aruncă pisica moartă în faţa porţii, iar de cumva faci opinie separată la vot, se abat asupră-ţi fulgerele şi trăsnetele Horebului, urmate de alungare din cetate şi confiscarea dreptului la imagine, avere şi privilegii.

Oriunde aleşii ştiu că cetăţenii liberi au dreptul să-şi exprime nemulţumirile şi spiritul critic la adresa lor. Orice evoluţie e determinată de critica stării de fapt. Doar societăţile în care se limitează libertatea cuvântului nu progresează.

Petru Tomegea

Miză politică şi cârlig electoral

Privită în plină confruntare (post)electorală, strategiile politice la vârf îşi arată limitele. Fără a se baza pe ştiinţele economico-sociale, pe arta bunei guvernări şi pe legile moralei creştine, leadership-ul naţional ne-a irosit două decenii importante, ratând principalele ţinte: „schimbarea la faţă a României”, a imaginii de ţară înapoiată şi ridicarea nivelului de cultură şi civilizaţie. Într-o continuă vrăjmăşie de la revoluţie încoace, forţele interne îşi epuizează resursele în războaie fie interne, pentru stabilirea căpeteniei, fie între formaţiuni, pentru a-şi căsăpi partenerii: cu mici excepţii, elitele postdecembriste încă nu şi-au decantat opţiunile,  n-au propus alt proiect comun de ţară, de management naţional, rămânând încremenite în modelul ceauşist al proletarului-voievod. Încă o generaţie sacrificată din nesăbuinţă şi nepricepere. În momente de restrişte, micile reuşite, cele câteva floricele ale democraţiei aproape nu mai contează.

Mai totdeauna mizele politice au fost altele decât ale propăşirii naţiunii, mai atractive fiind (auto)atribuirea de puteri sporite executivului şi, nelimitate, preşedintelui, excepţie Emil Constantinescu, scoaterea în afara legii a regelui Mihai şi a monarhiei, lichidarea partidelor istorice cu a lor restitutio in integrum şi reinventarea camuflată a partidului stat/unic, împiedicarea prin orice mijloace a dialogului constructiv între putere şi opoziţie, singurul  capabil să îndeplinească obiective naţionale, legiferarea şi constituţionalizarea mascat-favorabilă vectorilor de putere, iar acum, împotriva cursului firesc al istoriei, refacerea statu-quoului claselor sociale exploatatori – exploataţi şi legitimarea bogăţiei obţinute prin rapt. De puţine ori puterea executivă a reuşit să-şi depăşească infama condiţie a propriei supravieţuiri, prăduitoare de fonduri bugetare colosale şi stagnare, motiv pentru care economicul, cultura, învăţământul, sănătatea au fost / sunt lăsate de izbelişte.

A se mai observa că institutele de cercetări ale fenomenelor socio-politice contemporane, specialiştii şi catedrele universitare de politologie, în loc să pregătească  membri valoroşi ai elitelor politice, să-i înarmeze cu competenţe, tehnici, strategii, cu principii ale bunei aşezări democratice şi cu ştiinţa guvernării, s-au angajat trup şi suflet în slujba partidelor şi a liderilor plini de bani obţinuţi pe căi niciodată date în vileag. Consecinţele se văd. Bagajul cultural sărac al politrucului plătitor de servicii PR îşi impune viziunea joasă asupra profesionistului transformat în simplu executant. Pentru a-şi îndeplini misiunea, n-au contat cinstea şi mijloacele, aşa că a năimit echipe de hăitaşi mediatici – suliţaşi ai cuvântului meşteşugit pentru a escamota adevărul ori a lua faţa partenerilor, pentru a spurca pe oricine e de altă părere. Lipsiţi de complexe intelectuale, perorează ideea că stăpânul lor e alfa şi omega. Astfel politica s-a personalizat, iar definirea, individualizarea şi lichidarea duşmanului au fost singura stratagemă aplicată cu succes.

Confruntările ultimilor ani scot în prim-plan disputa pe mize mici:

1. Distrugerea figurii şi a influenţei mediatice a fostului preşedinte Ion Iliescu, fondator şi părinte spiritual al PSD, în încercarea de a des-configura alternativa social democrată, deşi azi sfatul său aproape nu mai contează în consiliul director. În schimb unii intelectuali din partidul advers continuă lupta cu fantoma sa epuizată moral fără să realizeze ridicolul, inexistenţa mizei.

2. Izvorâtă din groaza de impeachment (2007), a doua miză falsă a demersului puterii a fost Dinu Patriciu, perceput ca factotum al opoziţiei: atacurile împotrivă-i au avut oarece ecou prin minciuna neplăţii unei datorii către statul român, deşi respectivele creanţe au fost însuşite total cu aproape doi ani în urmă de compania cumpărătoare Kaz Munai Gaz, şi prin filmuleţul copilului lovit în campanie. Imaginea oligarhului din umbră care le dictează liberalilor, mai ales lui Crin Antonescu, ce şi cum să atace trebuia să aneantizeze guvernarea trecută şi personalităţile concurente pe  culoarul de dreapta, mai ales după ce au început să crească în sondaje. Azi efectul mediatic s-a inversat, ironia „ruşine, Patriciu” devenind sintagmă consacrată a scâncelii. Ambele mize, iliescă şi patriciană, sunt reactivate ori de câte ori puterea monocefală se află în dificultate, semn al sărăciei de idei şi al iureşului la comandă.

3. Dezastruoasa moştenire constituie alt cal de bătaie menit a-i scoate pe împricinaţi din situaţia-limită după nici doi ani de la învestitură. Acuza e cel puţin comică din moment ce exerciţiul financiar-bugetar 2005-2008 s-a încheiat cu profit pentru salariaţi şi pensionari, iar executivul actual a părăduit împrumuturile uriaşe de la FMI, UE şi bănci interne, ajungând actualmente aproape de faliment. În loc să-şi corecteze politicile economice eronate, analizate cu sârg în mass-media, dau vina pe alţii, dar puţini se mai lasă păcăliţi. Cu asemenea nadă în cârligul electoral, se vor întoarce cu … urna goală.

4. Marota comunismului condamnat recent face noi victime, printre ele Adrian Marino, eminentă personalitate a culturii româneşti. S-a ajuns la interpretarea ad libitum a unor documente de arhivă securistă în care ilustrul cărturar ar fi informator sadea, încercându-se desconsiderarea operei recunoscute peste graniţe şi mârşăvirea ignobilă a imaginii postume. Motivul străveziu se află în cartea sa de memorii unde corifeii puterii de azi sunt văzuţi în altă lumină decât roz.

5. Cât despre lipsa alternativei la putere şi la actualul locatar cotrocean, vă lăsăm plăcerea să meditaţi la ascensiunea democraţilor americani, a torilor englezi şi a lui Obama,  ilustru necunoscut, dar una din cele 50 de eminenţe cenuşii ale lumii.

Petru Tomegea

La mila politicului

Respingerea moţiunii de cenzură şi mai cu seamă validarea celor două propuneri de judecători la Curtea Constituţională, pe larg reflectate în spaţiul public, demonstrează o dată în plus că politicienii şi comentatorii în vogă nu prea se străduiesc să caute motivele degringoladei economico-sociale ori soluţii salvatoare, ci să-şi desfiinţeze şi adversarii, cu alte cuvinte, continuă electoralismul nesăbuit care ne-a adus în această situaţie-limită.

Acuzaţia de circ politic, de spectacol e o zicere veche şi falsă de când lumea: teatrul şi circul înseamnă trudă, performanţă, inteligenţă, curaj şi dăruire, or ceea ce am urmărit e manifestarea unor boli ale democraţiei şi ale statului de drept, malformaţii acutizate în ultimii ani: un întreg popor a ajuns la mâna şi la mila politicului, de la vlădică până la opincă. Zilnic aflăm din mass-media că şcoală, spital, administraţie, tribunal, poliţie, asistenţă socială etc. trebuie să facă sluj în faţa politrucului posesor de fonduri şi pix doar-doar va obţine ceea ce i s-a repartizat prin legea bugetului votată de Parlament. Faptul că vezi preşedinţi de consilii, primari, miniştri, demnitari, şefi responsabili ai unor entităţi teritoriale umblând cu cerşitul şi ploconindu-se pentru banii cuveniţi de drept este dovada clară a aservirii instituţiilor publice. Nicicând politizarea funcţiei şi centralizarea vetustă nu au adus atâtea prejudicii de imagine României.

Umilinţele se transmit apoi angajaţilor care nu-şi mai regăsesc drepturile decât în instanţe, ca apoi să fie anulate dintr-un condei prin ordonanţe guvernamentale sau neluate în seamă. Statul de drept, legalitatea nu mai păstrează nici măcar aparenţele: premierul îi roagă pe opozanţi să nu conteste legea tăierilor la CC, ceea ce înseamnă că a croit-o neconstituţională cu bună ştiinţă. Or până şi copiii învaţă de mici că legile trebuie respectate.

Faptul că puterea se laudă în gura mare cu o nouă victorie asupra opoziţiei urmată de reduceri masive de pensii şi salarii sugerează că executivul duce un război nedrept şi nedeclarat împotriva propriului popor, percepţia aceasta scoţând oamenii în stradă. Nu contează ai cui sunt, partid, sindicat, sunt cetăţeni majori şi contribuabili revoltaţi împotriva unor autorităţi publice percepute ca mincinoase şi duşmănoase. Nici Constituţia nu-i mai poate apăra de abuzuri. De aici sentimentul de insecuritate, pierderea speranţei, lehamitea.

Aşadar voinţa politică bate legea, iar legislativul, justiţia şi executivul i se supun. Fără război, fără intemperii. Unii analişti mai îndrăzneţi susţin că în loc de democraţie şi libertăţi europene avem relaţii de tip feudal: seniorul e liber să-şi pedepsească sau să-şi miluiască sluga, iar aceasta, semn al supuşeniei, face temenele şi apoi întinde mâna spre pomană. Pe vremuri, „mişelamea”, adică poporenii fără stepene boiereşti, îşi punea cenuşă în cap, aprindea masalale şi se ducea la vodă cu jalba-n proţap, ca nu cumva Măria Sa să se spurce atingându-se de prostime, obiceiul inspirându-i pe protestatarii de azi. Ca în proverbul cu copilul care nu plânge…

Un studiu academic susţine însă că ne aflăm într-un „capitalism primitiv de secol XVIII”, banditesc şi rapace, malversaţiunile financiare, corupţia accentuând şi mai mult polarizarea socială. Aflat în neputinţă de a-şi încasa dările, guvernul nu mai vrea să-şi hrănească „puturoşii”, i.e. pensionarii, bugetarii, şomerii, asistaţii social, şi aşa nu produc nimic altceva decât necazuri, în consecinţă, pentru diminuarea costurilor, li se restricţionează dreptul la medicamente, mâncare, adăpost, aşadar la viaţă. Nu se mai vorbeşte nici măcar de strictul necesar, darmite de constituţionalul „trai decent”.

Realitatea însă nu înconjoară, dă de-a dreptul: şi feudalism, şi capitalism primitiv s-au „combinat” la vedere, convieţuind de multe decenii într-o întovărăşire hoţească în care  masculii Alpha impun regula. Evident că şanse de a dispărea vreuna dintre variantele de mai sus nu prea avem, deoarece, oricât de mic, „boierul e tot boier”. Priviţi-l pe voievodul cămătarilor cum s-a lipit de imaginea regelui mesianic-mitic: sastisit de traiul la mititica, s-a înălţat în scări pe un mândru ducipal, pur-sânge, negru ca pana corbului şi, în buiestru de gală, însoţit de cârduri de porumbei şi alai de servi, a pornit-o spre regatul său să fie aclamat de supuşi. El e făcătorul de pace. Imaginea e una simptomatică: de la cel mare la cel mic, dregătorii noştri se visează unşii lui Dumnezeu pe pământ, nu mai coboară printre mulţimile de fraieri care i-au ales, au uitat mersul pe jos, se lăfăie în limuzine scumpe cu sute de cai-putere cumpărate fără ruşine pe bănuţul văduvei şi al sărmanului, se însoţesc cu alai de ţuţeri, bodigarzi, metrese, servitori, sereişti, poliţişti care le securizează traseul, opresc circulaţia… Au armată proprie, servicii de informaţii, palate, zeci de reşedinţe la dispoziţie. Pe ei viaţa nu-i costă nimic.

Acum vreo zece ani, în Viena, fără a fi criză, a izbucnit scandalul bateriilor de aer condiţionat din instituţiile publice, care, la drept vorbind, nu depăşeau câteva zeci, dacă n-oi fi greşit numărătoarea. De maşini personale, servitori, pază de corp, zeci de telefoane mobile pe cap de jupân nici vorbă. Cine le vrea plăteşte. Nicăieri în lumea civilizată nu se interzice circulaţia când trec aleşii, nicăieri în lumea liberă statul nu plăteşte servitorii, benzina, maşina, telefonul, amanta, casa alesului, decât acolo unde democraţia nu a reuşit. Puneţi-i pe demnitari să-şi plătească serviciile, inclusiv cele secrete de care se folosesc, şi România poate ieşi din criză fluierând. Prima ar pieri corupţia. Abia atunci vor veni la putere cei ce vor să-şi slujească naţia, nu buzunarul şi neamurile. E singura reforma urgentă a statului. De a doua zi, vom privi cu alţi ochi Europa şi poate o vom înţelege.

Petru Tomegea

Resursele politicului

Cohorte întregi de specialişti şi analişti, unii desantaţi politic, descos dedesubturile crizei zi şi noapte prin studiouri, în presă ori în infinitatea spaţiului virtual – „toxic” după d. Andrei Pleşu, dar un redutabil mijloc de comunicare – fără ca în realitatea imediată să se întâmple ceva. Fiindcă nicăieri în lume bătălia politicianistă nu consumă atâtea energii şi resurse bugetare ca pe Podul Mogoşoaiei. Fireşte, ne-am asumat ideea că managementul socio-politic şi democraţia costă, numai că funcţionarea instituţiilor democratice şi ale statului de drept nu e mai scumpă decât aiurea. Aşadar risipa vine din altă parte. Din nefericire, „analizele” asupra crizei ocolesc deliberat subiectul, deşi el e păcatul originar, iar restrângerea spaţiului de manevră al politicului la confortul generos oferit de Palatul Poporului şi sediile consiliilor locale ori de partid, abţinerea de la „outdoor political” ar redirecţiona uriaşe fonduri spre investiţii creatoare de bunăstare. Însă, de departe, ceea ce macină forţele şi bugetele e electoralismul păgubos, campania electorală fără capăt, însoţită de agitaţie, propagandă, manipulare. Demnitari remuneraţi pentru o fişă a postului devin actori într-un spectacol donquijotesc pentru captarea atenţiei şi bunăvoinţei populare, lăsând ţara de izbelişte.

Cum s-a ajuns la această pervertire şi hipertrofiere de costuri ale actului decizional? A se observa că Parlamentul, consiliile locale nu mai constituie demult sediul formal al dezbaterii / deciziei politice, ci studiouri TV, restaurante şi hoteluri luxoase, reşedinţe ale Regiei de Protocol, foste vile ceauşiste, diferite locaţii snoabe, la air conditioned, departe de ochii presei, căci transparenţa a rămas vorbă goală. Fiind puse gratis la dispoziţie alături de logistică, mijloace de transport şi servicii se securizare, toate se decontează într-un final din bugetul „consolidat” ori din surse dependente.

Însă nu de resurse financiare va fi vorba, ci de cele umane, ştiinţifice, mediatice, instituţionale, internaţionale şi chiar etnopsihologice, de care poate beneficia politicul într-un regim democratic. Nicidecum amanetarea, exploatarea, menţinerea în captivitate a statului. De remarcat că primele constituie teme tratate cu sarcasm şi ironie pe toate canalele: singura valoare umană recunoscută e cea de partid, la fel şi priceperile, deprinderile, competenţele, expertiza, arta conducerii treburilor publice.

Legitimitatea generatoare de vigoare politică şi supunere civică se asigură, e adevărat, prin învestire şi jurământ de credinţă ca urmare directă a scrutinului popular, în funcţie de numărul de voturi şi proporţia câştigătoare, dar, prin trădare a tovarăşilor de drum, traseism, prin migrarea spre alte segmente ale eşichierului politic legitimitatea se subţiază, concomitent cu puterea şi încrederea, dând naştere tulburărilor, contestărilor publice, în instanţe sau în stradă. Conceptul de moralitate are şi el dublă accepţie: populaţia cere conducătorilor cinste, corectitudine, onoarea cuvântului dat, dar votează şmecheri, imorali, mitomani deoarece se recunosc în tipologia acestora.

Ştiinţele social-politice şi economic-administrative constituie arareori resurse, la ele apelându-se doar în ultimă instanţă: tehnicienii au format de două ori guverne de criză, dar rolul oamenilor de ştiinţă în alcătuirea şi fundamentarea programelor politice încă nu este clar definit, iar profesionalismul actanţilor decizionali n-a fost cerut prin lege. Meteahna neaoşă a jupânului omnipotent, omniscient, conflictual nu permite decizia de grup. De aceea, stratagema creării unui mainstream ideologic / programatic în jurul căruia să se coaguleze o masă critică, eventual o majoritate parlamentală, încă nu are sorţi de izbândă. Deocamdată nu depăşim zona intereselor de clan, de gaşcă, de partid, ale anumitor grupuri sociale privilegiate, dar fidele electoral.

Aşa că instituţiile democraţiei şi-au pierdut tocmai acum rolul, relevanţa şi credibilitatea. Corecţiile din mers, „checks and balances” nu sunt posibile deoarece nimeni nu urmăreşte aplicarea principiilor funcţionalităţii şi ale eficienţei de moment ce ai noştri sunt la putere, iar de feedbackul acţiunii politice încă nu s-a auzit. În schimb, avem inflaţie de etnopsihologi: nu mai au nici un secret despre intimitatea fiinţei româneşti, fără a fi citit un rând din Noica. Dacă ştiinţele politice sunt prea grele pentru majoritatea dregătorilor, ca să se arate cu câtă pasiune lucrează, apelează de zor la mitologie, valorizare carismatică şi zoon politikon, la şamani şi vrăjitori, la spirala Misa şi pentagrama „steaua vrăjitoarelor”, după care nu urmează decât căderea în deriziune, amatorism, finalizate îndeobşte cu autoritarism şi autarhie. Consumatorii mediilor realizează că, după scandalul internaţional al flăcării violet, politichia românească a fost aruncată la marginea Europei civilizate. Însă promotorilor nici că le pasă.

Resursa mitologică, vândută de consilieri hapsâni ca modalitate creatoare de imagine şi notorietate, perverteşte acţiunea de modernizare: poziţia liderului atotputinte se întăreşte prin desconsiderarea valorilor reale şi a normelor social-politice consacrate, iar opoziţiei i se ia posibilitatea clarificărilor / dezvoltărilor doctrinare, a dârzeniei în impunerea ideilor reformatoare, zeii, zânele, sfinţii neavând culoare politică, ci priză la vulg. Nu se mai discută programul, perspectiva, ci se captează prin orice mijloace afecţiunea mulţimilor posesoare de vot. De aceea nu vom vedea prea curând instituţionalizată educaţia pentru adulţi, ca în toate democraţiile occidentale. Raţiunea e bună numai pentru filosofi, iar tinichigiii, chelnerii, poporenii, în genere, trebuie necondiţionat să-şi idolatrizeze conducătorul iubit.

Petru Tomegea

Lanţul slăbiciunilor

Odată „asumate” diminuările de salarii şi pensii, presa nu-şi dă rând să analizeze motivele degringoladei, să descopere finanţări frauduloase, miliarde aruncare pe apa sâmbetei, salariaţi şi pensionari privilegiaţi, cu venituri „nesimţite”, aruncând vina otova asupra clasei politice, a birocraţilor, a băncilor, a conducătorilor centrali ori locali. Mediile proguvernamentale evită deliberat să condamne cheltuielile nesăbuite ale regimului actual, mai mari cică decât în cel tăricean când eram pe cai mari. Însă, inflamarea spiritului justiţiar neurmată de dosare / sentinţe în instanţă nu va reuşi decât să radicalizeze raporturile între guvernanţi şi guvernaţi, între putere şi opoziţie, să învenineze climatul politic şi aşa puţin propice unor soluţii de grup, de alianţe, coaliţii, iar peste o vreme vom lua-o de la capăt.  Ceea ce şi facem din ’90 încoace.

La mânie, acuzele îşi accentuează gravitatea, dar cazuistica nu ne ajută să ieşim din necaz: actualii demnitari pot fi acuzaţi de multe, dar nu şi de exces de conştiinţă moral-religioasă. Nici de conştienţă. În plus, cazuiştii ne înşală vigilenţa, făcând eforturi să estompeze vinovăţiile prin procedee tot mai sofisticate. Numai că adevărul nu poate fi ascuns o veşnicie.

Nu sunt valabile nici aserţiunile că toate ni se întâmplă numai nouă, ori că numai una dintre puteri, aceea a justiţiei, ar fi bolnavă. Nu ea a dat fonduri clienţilor politici, ci făcătorii de bugete, ordonatorii de credite, posesorii de conturi. Nu ea trebuia să urmărească traseul banilor, ci finanţatorul, fiscul, garda, comisarii financiari, Curtea de Conturi etc. Dacă măcar ar fi încercat cineva să facă ordine în cele două decenii, căutându-i pe responsabili, ar fi tăiat punţile dintre dregătorii-politicieni şi oamenii de afaceri. Or spolierea s-a făcut cu indicaţie „de sus”, iar devalizările n-au apărut de capul lor, ci cu aprobare şi voinţă politică. În afara acestora, furtul e mică ciupeală, incapabilă să declanşeze crize economice şi reduceri de salarii.

Ca să ne abată atenţia, ni se cere să dăm în vileag corupţia, hoţia, matrapazlâcurile, noi, cetăţenii „cărora ne pasă”. Ca şi cum evaziunea, furăciunile s-ar fi făcut sub ochii noştri. Dar îndemnul acesta insidios implică şi calitatea de martori pasivi a contribuabililor, eventual de făptaşi din culpă. Or nu din curtea noastră au dispărut banii şi bunurile. Vina e a celor ce nu şi-au îndeplinit atribuţiunile. Prin mâna lor lungă s-a părăduit trezoreria şi e de mirare cum nu le cere nimeni socoteală. Nu FMI-ul, nu criza mondială ne taie salariile, ci lipsa de responsabilitate a administratorului. În 20 de ani niciun stăpân de buget n-a răspuns penal pentru abuzuri. În plus, n-am auzit pe nimeni să-l caute la corectitudine pe beneficiarul de contracte să vadă pe ce s-au dus banii. Presa scoate la vedere pungăşii grozave cu calculatoare şi WC-uri şcolare, cu pernuţe, uşi şi geamuri, linguriţe şi scrumiere, şampanie şi prezervative, reparaţii de milioane de euro, dar nu prea trezeşte reacţii organului de urmărire penală.

Paradoxal, penalizarea escrocilor poate fi doar o lecţie individuală ca oricare alta, fără prea multe consecinţe pentru populaţie, deoarece păcatele de azi vin din încântarea, admiraţia şi aprecierea noastră faţă de „isteţii neamului”, indiferent ce-ar face: ne-a frapat când au furat prima dată, dar, ca indivizi educaţi cât de cât, n-ar fi trebuit să ni-i luăm drept modele de urmat şi să-i aplaudăm. Răul s-a produs nu când am descoperit hoţii, tâmpiţii, proştii şi impostorii, ci atunci când i-am ales în posturi importante. Fiindcă lipsa moralităţii, a competenţelor şi a expertizei la vârf ne-a adus aici. Am admirat mereu „tăria” unor lideri, dar nu ne-am gândit că snaga şi dobânda le vin din linguşeala slugilor, care le ridică osanale în toate cele patru zări şi nu fac decât ce li se spune. Nicicând universitarul nu s-a mirat mai mult ca azi cât de uşor au acceptat discipolii săi, unii eminenţi, statutul de servi. I-am promovat pe descurcăreţi, şmecheri şi isteţi, însă am omis proverbul latin „quis custodiet ipsos custodes ?” (Cine-i păzeşte pe păzitori?). Aşa că primii şmecheriţi am fost noi, conform legilor nescrise ale ţeparului bişniţar carpatin care întâi îl ţepuişte pe taică-său ca apoi să-şi lărgească mereu cercul de victime. De altfel, ţeapa a ajuns doctrină politică pusă în operă la ultimele alegeri.

De ceva vreme, pentru a ne promova interesele, trebuie să devenim membri ai unei găşti numite eufemistic partide. Dar, prin mutaţiile suferite, formaţiunile noastre nu mai au a face cu celebrele ideologii care au legitimat mişcarea politicilor clasice, ci doar cu (in)apartenenţa la putere, aducătoare de mărire şi beneficii. De aceea în campanii electorale se merge pe principiul bolşevic „totul  pentru victorie” căci scopul scuză mijloacele. Orice e permis: de la mita ordinară, la minciună, manipulare şi furt „deştept” (cu softul). Toţi alegătorii mitarnici ştiau dinainte de ce sunt în stare cei ce-şi cumpără voturile, iar căinarea târzie, strigătele disperate în stradă scot în evidenţă înapoierea noastră civică.

Nu ne-am înglodat ţara în nevoie când am descoperit răul, ci atunci când plini de mândrie patriotică am ales dintre neisprăviţi răul cel mai mic, situaţie impardonabilă într-o ţară în care risipa de valori constituie brand naţional.

Criza n-a înflorit când am observat degradarea vieţii politice, ci atunci când politica s-a mutat din Parlament la televizor, la crâşmă, la budă, când democraţia a devenit democratură. Ne-am înfundat în mizerie când în loc de economie de piaţă am dezvoltat una de comandă politică în care comisionul şi malversaţiile aducătoare de profit fac legea, autorii nu doar morali ai acestor taşmacherii fiind aduşi la putere. Noi ni i-am cocoţat în spinare. Din lipsa noastră de maturitate şi prevedere la vot izvorăsc puterea şi aroganţa lor.

Petru Tomegea

Resurecţia stângismului

Unul din caii de bătaie ai socialismului victorios era conceptul revoluţiei permanente, vizând înmulţirea revoluţionarilor cutezător-militanţi pe cap de locuitor. Toţi învăţam de mici să devenim activişti cu care „mult iubitul” să se fălească, de la şoimii patriei, pionieri, utecişti, la pompieri, poliţişti, securişti, culminând cu şeful de scară la bloc, raportor de nădejde al tuturor faptelor antinaţionale ca înjurături la adresa organelor, nemulţumiri, răbufniri, bârfe. Cu elemente duşmănoase şi scenarii ticluite ca acelea. Ei, bine, nici conceptul, dar nici metehnele n-au dispărut, ba au dat roade bogate la urne şi în sondaje, hotărând într-un climat de înaltă efervescenţă şi iresponsabilitate patriotică puterea câştigătoare. Revoluţionarismul acesta de catifea stacojie trebuia să nască şi el un fiu cu moţ, dar n-a ieşit decât o clonă palidă, tarată, stângace şi stângistă.

Resuscitat heirupeşte, stângismul nici n-a mai avut nevoie de suport teoretic, căci practica i-o luase înainte cu promisiuni ca acelea, de-ţi dogoreşte obrazul, cu sacoşe, plicuri, mici şi beri contra jurăminte pe Sfintele Cruci şi Scripturi, fără a se respecta barem indicaţia marxist-leninist-stalinistă a rolului de „tractor” jucat de ideologia avântată şi de propagandiştii celei mai „umane” dintre societăţi, celelalte fiind animaliere, nevertebrate, în putreziciune clinică, iar noi, călăuziţi de lumina de la răsărit, eram cei mai însufleţiţi soldaţi ai unei cauze nobil-înălţătoare (Aplauze prelungite!), ahtiaţi după studiul limbilor clasice slavonă, rusească şi sovietică.

Întâi au privit ca la circ cu câtă ardoare revoluţionară se „coagulează” dreapta românească prin încăierare arzoaie urmată de părăsirea domiciliului, divorţuri, afurisenii şi anateme deloc duhovniceşti. Au jubilat cu câtă bravură şi chiar eroism se încaieră facţiunile fratern-dreptace, fără a-şi da seama că extremismele chibiţează din peluză, salivând la vedere. În timpul reprezentaţiei, pe nepusă masă, stânga a trecut la o „practică sectară”, specifică „revoluţionarilor grăbiţi”, nemaiţinând seama de „etapa revoluţionară şi de nivelul conştiinţei politice a maselor”, care nu mai e atât de „ridicat” ca pe vremuri (O, tempora!), ci ugilit, ca vai de capul lui, doar limba de esenţă tare, lemnoasă, îl mai ţine. Nemaiavând cine să-i tragă de mânecă şi, mai ales, de urechi, lipsiţi de binefacerile învăţământului de partid, în iureşul lor, au dat mai toţi în patima stângismului retrograd, înfierat altădată cu mânie proletară de tovarăşii de drum, dintre care cei mai radicali au primit câte un ort pentru popă.

După o strategie pocheristă tacit chibzuită din care n-a lipsit, ca de obicei, hainirea foştilor colegi tare pofticioşi să-şi sape groapa unii altora, stângiştii s-au hotărât să-i atace în câmp deschis, dar la cacealma, atât pe liberalii foşti aliaţi cât şi pe democrat-liberal-popularii de la putere, ca să le ia gloanţele. Pentru că marfarul capitalismului românesc prinsese aşa o viteză, încât le-au zburat până şi pălăriile, cu tot cu bilet, s-au gândit ei ce nu s-au gândit şi au schimbat marfarul cu un personal populisto-răblăgit, încărcat până la scârţâitul osiilor cu bugetari, pensionari, studenţi, otova, ba chiar i-au sculat din somn şi pe activiştii lui Ceaşcă cel Mare cel Viteaz care duceau viaţă de pensionari plini de jale în vilele luate cu TT-ul şi japca de la foştii duşmani de clasă, azi oale şi ulcele, de nu cumva or fi pus osul, propriu vorbind, la întărirea măreţelor ctitorii şi a digurilor „magistralei albastre”. Ba în plus, se chinuiau în uliţe prost famate din cotloanele Primăverii, deşi toţi şi-au adus eroicul aport la ridicarea pe noi culmi de prosperitate proprie şi progres pe hârtie pentru proli.

Deplin încrezători în costumele Armani de social democraţi cu ştaif stras-burghez, s-au lăsat cândva amăgiţi de viitorul luminos al economiei sociale de piaţă perorat zi şi noapte tocmai de cei mai bogaţi dintre români, în fapt. În vorbe, toţi săraci şi cinstiţi până-n măduva oaselor ca şi mentorul lor. Dornice de aventuri galante cu masele electoare, şi putere şi opoziţie s-au grămădit la plăcinte cu miere, de urnă, nu de mentă, în trenul de plăceri jilţiforme, de cât pe ce să se surpe podeţul, rambleul şi debleul căii ferate tocmai în zi de scrutin. Noroc că s-au trezit din bolmojeală vistiernicul, mecanicul şi fochistul şi au tras semnal de larmă, nu de alta dar tevatura făcuse picioare până hăt-departe la Bruxelles.

Mai greu cu poporenii aflaţi mereu în gară, poate se dă ceva, poate vine odată trenul ăla promis de vreo două decenii, să ne aducă tuturor bunăstare şi fericire la calup. Ha! Ha! Ha! Râd şi cântă guvernanţii care-au mai făcut oarece economii din greva dascălilor: „Ce bine-mi pare c-au luat ţeapă” din nou prof(an)ii: ce mare brânză produc ăştia de se iţesc atâta? Îi aburesc pe copii cu basme, ăştia nu mai citesc, vor cât mai puţine lecţii, bat hapucul, copie pe rupte la examene, violenţa juvenilă creşte odată cu reformarea nu a învăţării, ci a … manelelor, o treime din dăscălime e fără calificare… învăţământul s-a dus de râpă.

„Nu e bani, dom’ profesor”, le-a plesnit mai anţărţ peste bot un ministru stăpân peste parale, dar slobod de gramatică, motiv pentru care i s-au îngroşat „renumeraţia” şi obrazul de o sută şi ceva de ori peste a cărturarilor. „Ciocu’ mic!”, au sărit tovarăşii săi tari în pungă, cu premii, sporuri, salarii duble, triple, cvadruple, cvintuple, sextuple… (scuzaţi, limba română nu mai dispune de alte numerale multiplicative neologice!). Oricum odraslele mahărilor nu dau doi bani pe şcoala din România, fiindcă numai la Cambridge, Harvard şi Sorbona se face carte cu profesori adevăraţi, nu pârliţi înţoliţi de la second hand, ori din talcioc de mâna a doua.

Noroc că în pântece nu se vede. Se aude doar simfonia chiorăită a eului liric mioritic. De! Au visat calicul praznic şi ciracii reforme.

Petru Tomegea

Capitala şi cocoaşa

Proiectul paşoptist de realizare a micii şi marii uniri ar putea oferi multe soluţii crizelor de azi: orice idee reformatoare trebuie să pornească de jos, de la cetăţeni, instituţii, să-şi facă loc în spaţiul public ca promotoare a binelui şi a progresului, iar cei ce-i pricep mesajul să-l transmită mai departe pentru a genera o masă critică. Patrioţii şcoliţi în Occident, cei mai mulţi oameni cu stare şi boieri de viţă, şi-au abandonat ifosele cărturar-nobiliare, au colindat satele,   i-au convins pe ţărani că „unirea face puterea”, că propăşirea vine prin destoinicie, înţelepciune şi şcoală, iar ideile lor au prins viaţă. Având suportul ştiinţei şi al bunei-credinţe, proiectul lor încă rezistă, fiind constituţionalizat în anii 1859 – 1923. Mai bine de două decenii, între 1918 şi 1940, românii chiar au trăit într-o patrie. Azi idealul naţional şi european nu mai trezeşte emoţii în conştiinţele lovite de necazuri, iar lehamitea  e urât prevestitoare.

Un important slogan a fost că „Soarele răsare de la Bucureşti”, deşi s-au luat în discuţie şi alte locaţii pentru capitală. De atunci miticismul a devenit subiect cu iz politic, mai ales în Ardeal, desemnând cam toate tarele societăţii româneşti: neseriozitatea, mica şi marea ciupeală, trădările şi împăcările succesive în piaţa mare, bârfa, bălăcăreala şi vorbele de clacă, universul mediocru al politicului, lipsit de înălţime moral-spirituală şi de aptitudini manageriale etc.

Din nefericire, sloganul acesta, progresist la început, a generat la bolşevici „centralismul democratic”, recte concentrarea excesivă a puterii militare şi politico-economice în mâna unui lider atotputinte şi a unui cerc restrâns de servitori devotaţi trup şi suflet. Fiindcă frica de trădare paralizează libertăţile, toate organismele puterii trebuie să se afle la un loc, să se poată spiona reciproc, eventual într-o singură clădire numită Palatul Poporului, sau într-un singur oraş care acum copleşeşte prin mărime, generând abuzuri şi inechităţi sociale. Situaţia e asemănătoare fostelor colonii şi ţărilor subdezvoltate unde elitele refuză traiul luxos în altă parte decât în metropolă. În mare parte, sursa lor de venituri o reprezintă exploatarea funcţiei publice şi a business-ului legat de (re)distribuirea nu a bogăţiei, ci a sărăciei comune.

Că descentralizarea şi principiul subsidiarităţii sunt doar taclale de prostit lumea în campanii electorale o arată prognoza evoluţiei urbane în următorii 4-5 ani când Bucureştii vor depăşi un sfert din populaţia ţării. Or în asemenea situaţie nu mai poate fi vorba de dezvoltare armonioasă a tuturor regiunilor, de egalitate de şanse a cetăţenilor în funcţie de domiciliu.  Şi-aşa media salariilor metropolitane e mai mult decât dublă faţă de celelalte. În plus, concentrarea economiei, a industriei, a mediilor naţionale, a tuturor instituţiilor şi a edificiilor culturale reprezentative, a editurilor şi a instituţiilor de cercetare nu numai că nu e strategică, dar a generat şi starea de colaps actuală: oamenii de afaceri sunt nevoiţi să importe know-how şi servicii moderne de cercetare-proiectare, inclusiv expertiză şi competenţă din afara graniţelor, căci guvernanţii nu sunt în stare să le ţină în pas cu noul. Cu subfinanţarea cronică a învăţământului şi a cercetării, cu un brain-drain masiv al provincialilor, cu politizarea şi reformarea după ureche, nu e nicio şansă de a scăpa de sărăcie într-un viitor rezonabil deoarece investiţiile, tot  mai scumpe, ne vor ocoli.

Din păcate lucrurile acestea nu dor pe moment, iar vindecarea lor e de durată. Ceea ce înspăimântă o constituie reluarea vechilor cutume şi psihoze ceauşiste la o dimensiune neaşteptată pentru o ţară din UE: orice necaz local are rezolvare doar în capitală, la slugile tătucului. Nu mai miră reapariţia practicilor antedecembriste ca operaţiunea patriotic-creştinească miel-caş-palincă-vin, cu precizarea că Paştele pică tot mai des, mai ales când e nevoie de vreo aprobare, (co)finanţare, inclusiv din bani UE, mazilire / numire în post, ori când nu mai ştiu ce şi cum să facă. Din slugărnicie. Din nou „presarii” sunt nevoiţi să dea în vileag comisionari deschizând uşa cu capul, operaţiunile portbagajul, agregatul de Crăciun, aldămaşul după încheierea afacerii cu bani şterpeliţi de la buget, verzişori şi euroi pentru maşini de ultralux la odrasle şi amante, căci pomana îngraşă conturile şi unge balamale. În plus, ispravnicii şi vechilii de provincie şi-au făcut obiceiul a şedea uitaţi la centru ca să socializeze, dragă doamne, cu jupânii naţiei prin cluburi deocheate şi bodegi high-life, ori prin niscaiva studiouri TV, ca apoi să vină victorioşi cu pomană pentru clienţii politici. Căci la noi legile contează cât o ceapă degerată în faţa pixului de partid şi de stat. Măcar boierii respectau obiceiul pământului.

Dacă cei ce se întorc din capitală uită după o vreme idiomul lingvistic de pe Podul Mogoşoaiei, în schimb noile gramatici şi dicţionare normative nu mai ţin cont de caracterul naţional al limbii române pentru care şcoala maioresciană, marii scriitori clasici au depus atâtea eforturi, ci se limitează la segmente ale limbii de asfalt dâmboviţean, cu menţiunea că doar acelea sunt reprezentative. În această manieră este conceput recentul DOOM. S-a dorit „adaptarea normei academice(!) la uzul actual al «generaţiei medii de intelectuali din Bucureşti»” (p. XII). Discriminare criminală pentru un mijloc de comunicare al mileniului al treilea. Aşa că Academia poate doar să consfinţească reforme ortografice încropite la repezeală de politicieni-ingineri. În acest caz, caracterul normativ al limbii literare nu se mai justifică, iar bă, pă, dă, „niţel” şi dezacordul vangheliot vor fi emblema noului idiom valah.

Sunt semne ale crizei social-economice şi a valorilor declanşate de aglomerare insidios-mitropolitană într-o ţară unde democraţia se zbate între a fi şi a nu fi.

Petru Tomegea

Identitate şi duhoare

Nicicând atacurile asupra identităţii naţionale n-au cunoscut asemenea recrudescenţă. Pe vremea regimului odios, veneau din vecinătatea imediată: mediile ungureşti, ruseşti, bulgăreşti, ucrainene şi austriece ne acuzau de tendinţe expansioniste, mai cu seamă după 1975 când apărea „Delirul” lui Marin Preda şi se încerca recuperarea istoriografică a lui Ion Antonescu. Până şi reluarea cercetărilor de tracologie şi mitologie dacică sub impulsul lui Mircea Eliade a fost atribuită securităţii ceauşiste. În schimb, presa occidentală deplângea comasarea satelor, lipsa de drepturi cetăţeneşti, supuşenia, caracterul nostru răbduriu, defazarea social-istorică etc. Dar filonul etnogenetic, temperamentul, panoplia virtuţilor tradiţionale n-au fost pervertite.

După o perioadă de graţie postrevoluţionară, când presa internaţională redescoperea România, un val uriaş de simpatie s-a revărsat peste spaţiul mioritic şi peste urmaşii baciului moldovean, aşa fatalist şi degrabă ascultătoriu. Numai că în acei ani de înălţare civic-sufletească n-am reuşit să ne recâştigăm demnitatea: în loc să ne apucăm de (re)construit din temelii prezentul şi viitorul, conducători fără viziune politică şi simţ gospodăresc n-au ştiut să ne mobilizeze în jurul unui ideal naţional. Nu l-au avut. Mesajul regelui Mihai de a ne sufleca mânecile şi a zidi o patrie pentru toţi românii a rămas fără ecou.

În schimb, parte a intelighenţiei a început şi ea să ne biciuiască cu ocări mult mai grele decât ale străinilor: „Radiografia plaiului mioritic este ca a fecalei: o umbră fără schelet, o inimă ca un cur, fără şina spinării… românii nu pot alcătui un popor… Româna este o limbă în care trebuie să încetăm să mai vorbim”. Ce vină va fi având biata limbă română, mijloc de comunicare la fel de frumos şi eficient ca oricare altul? Fireşte, când priveşti de pe un munte de cărţi în fundul curţii lui moş Tăgârţă n-ai cum să vezi ce-l împiedică să se emancipeze, nici de ce rămânem la stadiul de populaţie. Oricine pricepe slăbiciunile statului român de la origini până în prezent ştie că defazarea ne vine de la conducători săraci cu duhul, inapţi să înţeleagă rolul şcolii. Alţi doi filozofi, cu zâmbet complice-şmecher-cinic în colţul gurii, în loc să se minuneze în faţa capodoperei necontestate vreodată, văd în Mioriţa semnul zoofiliei care ne paşte ca neam de netoţi ce suntem. Ce mai: românii(!) sunt un popor primitiv, cu mentalitate de handicapat. Generalizări prosteşti în prime time la posturi TV sau în ziare naţionale. Vreo câţiva mari învăţaţi ne consideră rataţi, taraţi, masochişti, rasişti… Nu mai miră că mărimile lor „se pişă ori se c… pe ea de ţară”. Odată terfeliţi strămoşii, ne căutăm originea printre mameluci şi cumani negri. Or limba am moştenit-o de la romani, nu de la venetici. Şi când  te gândeşti că pentru România asta, pentru ca inclusiv detractorii să aibă acasa lor, şi-au dat viaţa cei mai merituoşi / bravi dintre semeni. Mormintele lor însă zac în paragină, iar comemorarea jertfelor a ajuns un fleac tv-electoral cu fanfară şi chiolhan. De atâta bătaie de joc, poporenii  nu mai ridică nasul din ţărână să privească soarele. Darmite să-şi ceară drepturile.

Pe vremuri, mulţimi de sociologi, psihologi, etnologi şi etnografi culegeau cu grijă  comori de înţelepciune şi artă populară, conform crezului paşoptist de trezire şi propăşire a naţiei prin cultură. Fiindcă am ajuns „stupid people”, după nici două decenii de „libertăţi”, gurişti flecari îşi compun ei înşişi melodiile „populare”. Folclorul adevărat le pute ca şi rodul ogorului românesc. Or fără identitate spirituală, orice s-ar crea, miroase a kitsch şi manea.

Vi se mai pare criza asta una doar economică? Adevărata ameninţare la adresa suveranităţii vine nu de la opincă, ci de la diriguitor, căci el ţine poporul legat la ochi. În fruntea ţării e strategic să se afle doar cei ce ne pot uni şi înălţa, la a căror chemare să avem motive să sărim cu toţii. Nicicând n-am fost mai vulnerabili ca acum.

Partea cea mai ignobilă însă o constituie ipocrizia. Când ne cerşesc votul, ne ridică în slăvi calităţile strămoşeşti şi prezente: suntem plini de daruri dumnezeieşti, hărnicie, credinţă, ospitalitate, talente şi inteligenţă, iar după cocoţarea în înaltele jilţuri îi şi prinde ameţeala puterii, se ciocoiesc şi ne văd proşti, hoţi şi nerecunoscători, leneşi şi nesimţiţi. Un asemenea nimeni, Iulian Urban, ajuns mare senator toată lumea ştie cum, ne stropşeşte în direct, umplându-ne de jeg identitar: suntem cică puturoşi…, nu leneşi. Acum le puţim şi aşteptăm pomană de la statul intrat pe mâna unora ca alde Urban. Vă puteţi imagina astfel de afront într-o ţară civilizată fără să dispari pe vecie din spaţiul public? De la fanarioţi încoace, nimeni nu ne-a batjocorit în aşa hal: nemulţumiţi că muncim prea puţin pentru nepotolitele lor pofte de avere şi mărire, zbirii din Fanar au pus gârbaciul pe spatele rumânilor, i-au strâns în obezi,     i-au ars cu fierul roşu şi i-au afumat cu iuţeală de ardei. Probabil că asta va fi fiind soluţia crizei „asumată” de guvern.

Aşadar le puţim. Le puţim, dar, paradoxal, banii noştri de contribuabili nu au miros, de aceea li-i poftă să ne stea în frunte, la bucate. Dar nu se pun în slujba celor mulţi, aşa cum au jurat pe cruce şi Constituţie, ci a propriului interes: ţin cu dinţii de şefie şi privilegii. Odată cocoţaţi pe purcoiul averii necinstite, ne privesc de sus ca pe nimicuri. Or nici vita nu creşte fără ochiul mângâietor al stăpânului.

Însă peste trei milioane de-ai noştri aduc anual în ţară multe miliarde de euro lucrând cu hărnicie în industria, agricultura, instituţiile, spitalele şi şcolile occidentale. Îi invit pe impostorii apatrizi şi fuduli s-o ia pe urmele lor, să-i vadă cum lucrează acolo în respect pentru om şi valori, cum sunt apreciaţi şi stimulaţi, cum şi-au construit în zonele lor rezidenţiale o mică Românie, cum se întâlnesc săptămânal la biserică… Se simt europeni.

Petru Tomegea