După fuga lui Cristian Sima, nu poţi să nu te întrebi dacă nu cumva în România „tunurile” se dau cu aprobare de la autorităţi. Într-o ţară în care au fost devalizate atâtea bănci, inclusiv perla sistemului bancar românesc – Bancorex, într-o ţară din care terorişti ca Hayssam sunt ajutaţi să fugă şi să-şi recupereze apoi averea făcută numai Dumnezeu ştie cum, conducătorii instituţiilor responsabile aveau obligaţia morală şi politică să-şi asume fărădelegile, să ia măsuri ca şirul lor să fie curmat. Nefăcând-o, avem dreptul să considerăm că respectivii au fost mână în mână cu „tunarii”.
Fuga lui Sima cu fondurile clienţilor la bursă arată că escrocheriile cu banii investiţi şi spolierea acţionarilor nu doar la bursă continuă nestingherit, iar cine aşteaptă reviriment economic şi sporirea investiţiilor străine în România după astfel de evenimente rămâne veci-pururi cu aşteptarea.
Raiul hoţilor
Faptul că firma lui Sima, WBS Holding, din Insulele Virgine Britanice(!), manipula în România sume uriaşe de bani n-a trezit nimănui curiozitatea, nici serviciilor secrete, nici organelor financiar-fiscale, nici chiar CNVM-ului decât pe ultima sută de metri, motiv pentru care ar trebui să dea seamă. Altfel mass-media, poporenii sunt îndrituiţi să le acuze in corpore de complicitate şi să le ceară să răspundă în solidar.
Că România e una din cele mai corupte democraţii se ştia, că e paradisul firmelor offshore se ştia, că datoriile la stat ale investitorilor strategici de partid nu se plătesc se ştia, că o serie de partide câştigă alegerile cu mesaje anticorupţie şi că principala lor grijă e să-i acuze pe ceilalţi de furt şi delapidare şi asta se ştia, dar că anticorupţia costă mai mult decât corupţia nu se ştia. Cât mai rămâne din PIB după ce le scădem pe ambele?
Corupţie + anticorupţie = sărăcie
Din anii ’90 până azi s-a umplut ţara de organe şi organisme anticorupţie, cu specialişti şcoliţi peste graniţă, cu ofiţeri şi funcţionari tot unul şi unul, cu salarii de multe zeci de ori mai mari ca ale profesorului şi ale medicului, cu procurori inamovibili de care nimeni nu se poate atinge măcar cu o întrebare, cu analize şi raportări periodice ca să ne arate cât de tare se munceşte acolo, ce sacrificii imense…
CSAT-ul şi Strategia Naţională de Apărare socotesc că jurnaliştii vulnerabilizează România, nu „tunarii” care au adunat averi imense după revoluţie. Tunari care şi azi fac jocurile politice, împărţindu-şi după reguli numai de ei ştiute uzufructul naţional. Dacă ţinem seamă de scandalurile din presa postdecembristă, vedem că un număr mic de indivizi a căpuşat Hidroelectrica, Oltchim, Silvicultura…, a ridicat preţul autostrăzilor şi al salubrităţii după pofta lor, a făcut legea în agricultură şi piaţa agricolă, ţinând în mizerie o jumătate din populaţia României, iar statul le e captiv. Nivelul crunt de sărăcie, curbele de sacrificiu impuse populaţiei demonstrează câinoşenia unui sistem care funcţionează fără rateuri.
Să tot fii infractor
Ei bine, cu cât sunt mai mulţi anticorupţii, mai „performanţi”, mai bine dotaţi cu toate celea, cu atât cifrele spolierii banului public şi privat se înmulţesc. Percepţia publică e că statul nu poate face nimic să-şi apere cetăţenii, că Parlamentul, Guvernul, Justiţia, Poliţia, Garda Financiară, Fiscul papă banii contribuabililor de pomană.
Iar percepţia publică nu e departe de realitate. Drumul infractorului spre puşcărie e foarte lung, întortocheat şi costisitor în România. De aceea, peste 5 mii de infractori instrumentaţi de instanţe încă nu sunt prinşi, ştergând-o peste graniţă. Ca într-un sat fără câini.
De foarte multe ori, presa, televiziunile, Internetul prezintă dosare cu furturi ieşite din comun, cu matrapazlâcuri, că-ţi taie suflarea, cu contracte pe bani publici date rudelor, prietenilor, cu mită şi finanţări ilegale ale partidelor, iar de sesizat organele de urmărire penală nu se sesizează.
Ori, ori
O mulţime de legi, ordonanţe, rectificări, reveniri, reluări, dublări ale acestora prin hotărâri de aplicare, coduri de proceduri stufoase… fac viaţa justiţiarilor grea. Deşi avem instituţii care ar trebui să simplifice procedurile, să asaneze sistemul de legi, ei bine, nu se întâmplă nimic.
Pentru că timpul nu mai are răbdare, populaţia aşteaptă ca alegerile din decembrie să rezolve ce nu s-a rezolvat în 23 ani: partidele să vină cu programe serioase şi să se coalizeze într-o forţă politică puternică, aptă să ia taurul de coarne.
Petru Tomegea
Petru Tomegea - ePolitica 