Schisma a apărut întâi în regimul Iliescu-Năstase când erau două Românii, una a poporului pesedist şi alta a celor ce nu încăpuseră la praznicul social democrat. Apoi s-au iţit în zare o ţară – grădină (garden) portocalie a dlui Băsescu şi alta căzută în mâna sistemului tot mai ticăloşit. Unde zace şi acum.
În aceeaşi paradigmă, azi ni se confirmă oficial că avem două ţări, cu doi stăpâni, una în Paradis şi alta în Infern, „o Românie care lucrează”, de dreapta şi prosperă şi o altă „Românie care cerşeşte”, prima fiind, cum altfel, a regimului Baconschi-Boc-Băsescu, iar ultima, potrivnică şi înapoiată, a celor fără părinţi, adică fără partid, sau, şi mai rău, a Opoziţiei.
Oare de ce îi urâm pe guvernanţi?
Adesea, preaputernicii zilei se întreabă de ce majoritatea cetăţenilor şi presa liberă îi urăsc. Răspunsul e simplu: mereu sunt depăşiţi de timp şi evenimente, iar politica lor nu depăşeşte stadiul gregar al binomului bizantin cu verzii şi albaştrii, cu ai noştri ca brazii şi restul lumii, mofluzii, puturoşii, prostimea, asistaţii, între care şi pensionarii… Cum se urcă parvenitul în jilţ, cum îi repugnă semenii care l-au ales.
Consiliate pe bani grei de firme celebre de PR, partidele din arcul guvernamental cântă pe aceeaşi strună, adecvându-şi mesajele către poporeni, consideraţi otova săraci cu duhul, nu demult ieşiţi din vârsta păpuşilor şi a trenuleţelor cu cheiţă de întors. Se pare că au dreptate: statisticile şi sondajele spun că numărul analfabeţilor creşte alarmant, că ponderea cunoscătorilor de carte scade odată cu accentuarea fenomenului imigraţionist, că alfabetizarea, neşcolarizarea nu mai preocupă pe nimeni decât poate statistic.
Vânzătorii de iluzii
Ei bine, mulţimile sărăcite şi fără prea multă carte constituie masa de manevră a manipulatorilor şi a păcălitorilor de serviciu, a vânzătorilor de iluzii ca DDD, Lăzăroiu, Becali, Vadim, Vanghelie, Albă ca Zăpada şi a tot mai multor pescuitori în apele politice tulburi. Nu cumva păstrarea acestui statu quo e adevăratul motiv pentru care nu se alocă educaţiei decât 2,7% din PIB? Ca să fie mereu pe cine prosti?
În plus, dacă Ceauşescu avea specialişti renumiţi în manipulare, primii care şi-au găsit slujbe pe bani buni în străinătate, azi manipularea nu depăşeşte stadiul primar al ipocritului care „una spune şi alta face”, al minciunii ordinare, al păcălirii şi înşelării celor „ce pun botul”, al „botaniştilor”, cum li se spune în limbaj argotic-securistic.
Nokia şi şomerii nimănui
Spre exemplificare, folosim două evenimente, unul tragic şi altul comic. Relocarea Nokia are la bază nu doar calcule economice ale patronului, ci şi incompetenţă, abuzuri ale autorităţilor locale ori la vârf, după cum relevă presa.
Dar explicaţia guvernului a fost una arogantă, chiar triumfalistă: nu-i bai, alţi zece mari investitori aşteaptă la uşa dlui Boc să ia locul finlandezilor, iar „Guvernul a preluat coordonarea negocierilor cu 21 de investitori, adică 21 de proiecte potenţiale în valoare de peste 1 miliard de euro, care ar putea genera 8.000 de locuri de munca”(Andreea Vass).
Ce noroc pe „biet român săracul” cu aşa conducători! Ce stil inconfundabil marca PD-L! Numai că, după multe zile de aşteptare, capitaliştii străini nu se arată nici la Jucu, nici aiurea, iar foamea de investiţii rămâne neostoită, capitalul mondial ocolindu-ne după 2008. Şi nu doar din cauza crizei mondiale.
Timişoara şi investitorii
Al doilea eveniment, şedinţa BPN al PD-L şi a Consiliului de Coordonare Timiş, unde o adunare de partid în care s-au ales liderii Marin Anton(!) la Comisia de Infrastructură şi Mircea Andrei(!) la Comisia pe Justiţie, ambii mari „reformatori”, recte multimilionari din afaceri cu statul. Dar surpriză! Simpla şedinţă de imagine e prezentată de deputatul A. Popoviciu, a cărui soţie e şi ea campioană la astfel de gheşefturi (cf. Ziua de Vest), ca o întâlnire cu investitorii şi oamenii de afaceri veniţi fuguţa la chemarea partidului.
Ca mâine nu vom mai putea de bine, aşa cum ni se tot promite în ultimii trei ani. Culmea e că Popoviciu are dreptate, atâta doar că se îngrămădeau acolo la contracte cu statul afaceriştii României lor, în timp ce sărăcenii îşi strigau în pustiu durerea de pe trotuar, bine supravegheaţi de pe clădiri şi păziţi de jandarmi. Nu se ştie cu ce şi de cine.
Petru Tomegea
Petru Tomegea - ePolitica 