Oglinda poetei Maria-Elena Cuşnir

 

 

 

Volum selectiv cu 101 poeme alese de Horia Zilieru din anterioarele 10 opuri plus 33 creaţii recente, „Dincolo, în oglindă”, Junimea 2009, impune o nouă interpretare a propriului lirism, invitându-ne la o privire în oglindă. Metafora oglinzii nu e nouă, ea vrăjeşte imaginaţia stihuitorilor încă din antichitate: ar fi invenţia frumoasei Psyche care le trezeşte dragostea lui Eros şi invidia Afroditei. Oglinda, de la Narcis la aztecul Tezeatlipoca, fura minţile celor slabi de înger şi de virtute. În farmecele-i ascunse ar fi picat şi Arhimede, apoi tomitanul Ovidiu, iar de atunci artele o pun să (de)dubleze imaginarul şi chiar să-l de(re)formeze. Combinaţia lumină-întuneric – oglindă a nemurit o mulţime de artişti, de Jan van Eyck la Picasso, de la R. M. Rilke la Jean Cocteau. După lituanianul Jurgis Baltrusaitis, Catoptrica

e ştiinţă a iluziei şi iluzie a ştiinţei, exprimând raportul dintre realitate şi imagine, identitate sau nonidentitate, realitate şi iluzie, cunoaştere şi amăgire. Reflectarea întocmai a realităţii ar putea permite atât des-fiinţarea acesteia cât şi renaşterea într-o fantasmă. Nu rămâne mai prejos Cantemir al nostru: „lăsat-au puternicul Dumnezeu iscusită oglindă minţii omeneşti, scrisoarea…”

După reţetarul de mai sus, suntem îndemnaţi să revelăm formele şi fondul eului liric după copia interioară a fiecărui „hypocrite lecteur”, cu instrumentele oferite de poeta mărinimos-interesată. Numai că, privind „dincolo, în oglindă”, în loc de imagine şi cuvânt, criticul se va descoperi pe sine şi-i va plăcea asemeni Demiurgului când îşi vede rodul creaţiei. Poezia însă va rămâne „dincolo” de iluzie, cu întrebarea dacă realitatea creează imaginea, sau imaginea poetică recreează realitatea ca apoi să o prefacă în fantasmă a propriei identităţi. Or dincolo de iluzie se află doar increatul, neantul, atemporalul. Neliniştea apropierii de ele provoacă „tăcerile cuvintelor”, iar „presimţirile… la marginea nopţii” o realimentează într-o continuă escaladare – definiţia vieţii înseşi. Înspăimântătoare e doar „liniştea de dincolo de uşă”, un fel de surogat al oglinzii. Dihotomie şi complementaritate: farmecul metaforei vine din eterna nehotărâre platonică între a nota trăirile şi a retrăi propriile notaţii, impresii, percepţii „între patru pereţi” ai chiliei (mitul peşterii), între a mărturisi / des-tăinui sau a tăcea propriile gânduri, temeri – însă frica de a se înveşnici „dincolo de oglindă”, în nefaptul iluziei şi al timpului, o determină să le transcrie, să le planteze în mentalul ipoteticului cititor.

Ritualurile diurn-nocturne: trezirea, dimineaţa cu „goliciunea (ei) osândită”, ceaşca de cafea, lumina („încărunţită”), ploaia, (des)cântecul (de greier) ori muzica lui Vivaldi, seara, dar nu  „cenuşa apusului”, copilăria, amintirea firului de iarbă şi a aripii de înger, visul de amiază ori aşteptarea din vis, culcuşul şi flacăra somnului, tăcerea îmbătrânită, Crăciunul etc. Toate asaltează imaginarul poetic, dar reacţia sufletească la „trecere” e palidă, „veşnicia” aflându-se „în spatele zăvorului”, „dincolo”.

Aşa că remodelează trăirea într-un soi de „joc secund” în oglindă, adică întors, reînceput de-a-ndoaselea, de aici „ludicul dans pe pleoapele nopţilor”, ca atare „dansăm în cercuri concentrice şi linii frânte”, reinventându-l. Nu ne mai luăm „după cuvinte”, ci încercăm să le stoarcem de sevă ca până adineaori, ne lăsăm copleşiţi de oglinda lor care ne reţine captivă iluzia chipului, identitatea nonidentificabilului. La urmă, biet căutător de sensuri, să te frămânţi în „înaltul toamnei” cu „încercarea de a-ţi spune/ Că ţi-a sosit ceasul”. Ajuns „dincolo de capătul cerului”, „o mână străină” îţi va întinde oglinda. Circuitul vieţii în natură, de la identitarul mioritic, la „Paşii profetului”.

Privim adesea „dincolo, în oglindă” neantul din noi, dar dincolo „de oglindă” neantul din noi ne atrage, ne acaparează, căci oglinda a ajuns hotar între a fi şi a nu fi. De aceea ispiteşte. Nici limitarea nu mai e ce-a fost în primele etape: punct final, deznodământ, ţărână, vânt, spaţiu inert al nimicului, aproapele, departele, un mal, uitare, dincolo de zăvor, de orizont, iar dacă nu, măcar somn şi tăcere, ori iarba, dar nu ca la Dosoftei: „Şi ca iarba cea tăiată/ Mi-este virtutea sacată”,  ci eternă, „de plumb” în care se frânge „nisipul clepsidrei”. Nu s-a apropiat de cea roşie a lui André Breton, sau cea acoperitoare de răni a lui Paul Eluard.

Prolifică temă lirică, metafora ierbii îi îmbată pe mai toţi autorii români legaţi ombilical-simbiotic de natură. În cazul de faţă însă, poeta uită de simbol, dând piept cu locul comun. Intrată de-a binelea în jocul cuvintelor, admiră într-un final un alt fir de iarbă care „se înalţă/ Să vadă mersul semnelor cereşti”. Nu e singura metaforă didacticistă, din păcate: „sufletul trudit al lumilor”, „lumina zace în marea genune”, „semnele cereşti înfloresc” şi chiar juvenil-pleonastice: „se mai înfiripă din sunete un cântec nou”, „ruga din cântecul privighetorii”, „rostirile dintre zori/ Din restul de noapte”, iar alteori exagerează metonimic sau oximoronic  fără a hiperboliza: „liniştea ta e mistuită de flăcări”, „zori bolnavi se preschimbă în bocete”, „vei smulge plânsul/ Din abisul necunoscut(?) al soarelui” etc. Mici sforţări adolescentine.

Tace cuvântul în fraza Mariei Cuşnir? (D. Corbu) E vorba mai degrabă de melopee îngânată a smereniei: „refren/ Înfundându-se dincolo de pereţi”, căci „o pasăre cântă rece”, iar „un ultim suspin a căzut pe iarba uscată” alături de „suspinele fluturilor”, în „verdele crud al trezirii vocalelor”. Încet-încet, regretul bacovian şi ţipătul păsării cu clonţ de rubin au trecut în spatele oglinzii.

Nu se poate spune că „oglinda neştearsă” şi-a găsit loc pe „învelişul lumii” de gânduri aşezate frumos în monolog, dar „suspinul înfundat” între murii chiliei interioare poate va răzbate dincolo de uşă.

Petru Tomegea