Oglinda poetei Maria-Elena Cuşnir

 

 

 

Volum selectiv cu 101 poeme alese de Horia Zilieru din anterioarele 10 opuri plus 33 creaţii recente, „Dincolo, în oglindă”, Junimea 2009, impune o nouă interpretare a propriului lirism, invitându-ne la o privire în oglindă. Metafora oglinzii nu e nouă, ea vrăjeşte imaginaţia stihuitorilor încă din antichitate: ar fi invenţia frumoasei Psyche care le trezeşte dragostea lui Eros şi invidia Afroditei. Oglinda, de la Narcis la aztecul Tezeatlipoca, fura minţile celor slabi de înger şi de virtute. În farmecele-i ascunse ar fi picat şi Arhimede, apoi tomitanul Ovidiu, iar de atunci artele o pun să (de)dubleze imaginarul şi chiar să-l de(re)formeze. Combinaţia lumină-întuneric – oglindă a nemurit o mulţime de artişti, de Jan van Eyck la Picasso, de la R. M. Rilke la Jean Cocteau. După lituanianul Jurgis Baltrusaitis, Catoptrica

e ştiinţă a iluziei şi iluzie a ştiinţei, exprimând raportul dintre realitate şi imagine, identitate sau nonidentitate, realitate şi iluzie, cunoaştere şi amăgire. Reflectarea întocmai a realităţii ar putea permite atât des-fiinţarea acesteia cât şi renaşterea într-o fantasmă. Nu rămâne mai prejos Cantemir al nostru: „lăsat-au puternicul Dumnezeu iscusită oglindă minţii omeneşti, scrisoarea…”

După reţetarul de mai sus, suntem îndemnaţi să revelăm formele şi fondul eului liric după copia interioară a fiecărui „hypocrite lecteur”, cu instrumentele oferite de poeta mărinimos-interesată. Numai că, privind „dincolo, în oglindă”, în loc de imagine şi cuvânt, criticul se va descoperi pe sine şi-i va plăcea asemeni Demiurgului când îşi vede rodul creaţiei. Poezia însă va rămâne „dincolo” de iluzie, cu întrebarea dacă realitatea creează imaginea, sau imaginea poetică recreează realitatea ca apoi să o prefacă în fantasmă a propriei identităţi. Or dincolo de iluzie se află doar increatul, neantul, atemporalul. Neliniştea apropierii de ele provoacă „tăcerile cuvintelor”, iar „presimţirile… la marginea nopţii” o realimentează într-o continuă escaladare – definiţia vieţii înseşi. Înspăimântătoare e doar „liniştea de dincolo de uşă”, un fel de surogat al oglinzii. Dihotomie şi complementaritate: farmecul metaforei vine din eterna nehotărâre platonică între a nota trăirile şi a retrăi propriile notaţii, impresii, percepţii „între patru pereţi” ai chiliei (mitul peşterii), între a mărturisi / des-tăinui sau a tăcea propriile gânduri, temeri – însă frica de a se înveşnici „dincolo de oglindă”, în nefaptul iluziei şi al timpului, o determină să le transcrie, să le planteze în mentalul ipoteticului cititor.

Ritualurile diurn-nocturne: trezirea, dimineaţa cu „goliciunea (ei) osândită”, ceaşca de cafea, lumina („încărunţită”), ploaia, (des)cântecul (de greier) ori muzica lui Vivaldi, seara, dar nu  „cenuşa apusului”, copilăria, amintirea firului de iarbă şi a aripii de înger, visul de amiază ori aşteptarea din vis, culcuşul şi flacăra somnului, tăcerea îmbătrânită, Crăciunul etc. Toate asaltează imaginarul poetic, dar reacţia sufletească la „trecere” e palidă, „veşnicia” aflându-se „în spatele zăvorului”, „dincolo”.

Aşa că remodelează trăirea într-un soi de „joc secund” în oglindă, adică întors, reînceput de-a-ndoaselea, de aici „ludicul dans pe pleoapele nopţilor”, ca atare „dansăm în cercuri concentrice şi linii frânte”, reinventându-l. Nu ne mai luăm „după cuvinte”, ci încercăm să le stoarcem de sevă ca până adineaori, ne lăsăm copleşiţi de oglinda lor care ne reţine captivă iluzia chipului, identitatea nonidentificabilului. La urmă, biet căutător de sensuri, să te frămânţi în „înaltul toamnei” cu „încercarea de a-ţi spune/ Că ţi-a sosit ceasul”. Ajuns „dincolo de capătul cerului”, „o mână străină” îţi va întinde oglinda. Circuitul vieţii în natură, de la identitarul mioritic, la „Paşii profetului”.

Privim adesea „dincolo, în oglindă” neantul din noi, dar dincolo „de oglindă” neantul din noi ne atrage, ne acaparează, căci oglinda a ajuns hotar între a fi şi a nu fi. De aceea ispiteşte. Nici limitarea nu mai e ce-a fost în primele etape: punct final, deznodământ, ţărână, vânt, spaţiu inert al nimicului, aproapele, departele, un mal, uitare, dincolo de zăvor, de orizont, iar dacă nu, măcar somn şi tăcere, ori iarba, dar nu ca la Dosoftei: „Şi ca iarba cea tăiată/ Mi-este virtutea sacată”,  ci eternă, „de plumb” în care se frânge „nisipul clepsidrei”. Nu s-a apropiat de cea roşie a lui André Breton, sau cea acoperitoare de răni a lui Paul Eluard.

Prolifică temă lirică, metafora ierbii îi îmbată pe mai toţi autorii români legaţi ombilical-simbiotic de natură. În cazul de faţă însă, poeta uită de simbol, dând piept cu locul comun. Intrată de-a binelea în jocul cuvintelor, admiră într-un final un alt fir de iarbă care „se înalţă/ Să vadă mersul semnelor cereşti”. Nu e singura metaforă didacticistă, din păcate: „sufletul trudit al lumilor”, „lumina zace în marea genune”, „semnele cereşti înfloresc” şi chiar juvenil-pleonastice: „se mai înfiripă din sunete un cântec nou”, „ruga din cântecul privighetorii”, „rostirile dintre zori/ Din restul de noapte”, iar alteori exagerează metonimic sau oximoronic  fără a hiperboliza: „liniştea ta e mistuită de flăcări”, „zori bolnavi se preschimbă în bocete”, „vei smulge plânsul/ Din abisul necunoscut(?) al soarelui” etc. Mici sforţări adolescentine.

Tace cuvântul în fraza Mariei Cuşnir? (D. Corbu) E vorba mai degrabă de melopee îngânată a smereniei: „refren/ Înfundându-se dincolo de pereţi”, căci „o pasăre cântă rece”, iar „un ultim suspin a căzut pe iarba uscată” alături de „suspinele fluturilor”, în „verdele crud al trezirii vocalelor”. Încet-încet, regretul bacovian şi ţipătul păsării cu clonţ de rubin au trecut în spatele oglinzii.

Nu se poate spune că „oglinda neştearsă” şi-a găsit loc pe „învelişul lumii” de gânduri aşezate frumos în monolog, dar „suspinul înfundat” între murii chiliei interioare poate va răzbate dincolo de uşă.

Petru Tomegea

Revolta decreţeilor

În sfârşit, îşi face loc în prim-plan o generaţie mai hotărâtă, aceea a decreţeilor. Preferaţii epocii de aur s-au născut la comandă ceauşistă între 1966 şi decembrie 1989, ca urmare a Decretului 770, cel ce interzicea avorturile. Din 1972 şi 1985 devenise mai permisiv. S-a abrogat abia după revoluţie. Efectele sale au fost peste aşteptări: înghesuială în creşe, grădiniţe şi şcoli, străzi pline de copii, mai ales la oraşe, fiindcă proporţiile aplicării la ţară au fost ceva mai reduse. Arareori clasele aveau efective sub 45 elevi. În România, cei 24 ani alcătuiesc o generaţie, numită „a decreţeilor”, una neastâmpărată, curioasă şi inteligentă care va rămâne în istorie. Generaţia de suflet a carierei mele de dascăl. Ca şi actuala.

N-a fost vorba de baby boomers, un fel de explozie demografică, ci de creştere forţată a producţiei de pui de om la hectar, fiindcă cincinalul în 4 ani şi jumătate prevedea măsuri pentru înmulţirea populaţiei. Ca la fermă. Cu preţul vieţii a cel puţin 10 000 de mame şi a altor câteva sute de mii schilodite. Există, de asemenea, un background behavioral care permite identificarea membrilor acestei generaţii. Între caracteristicile lor identitare nu se află nicidecum „violenţa genetică şi criminalitatea”, cum se pronunţă psihosociologii poliţiei italiene, luând excepţia drept regulă. Ruşinos pentru un om de ştiinţă. Proporţional, infracţionalitatea românească încă nu o egalează pe cea peninsulară.

Nici presa noastră nu priveşte cu seriozitate consecinţele social-culturale ale natalităţii silnice de atunci, divagând între tragic-lacrimogen şi mişto. Cine vrea să descopere dimensiunea şi virtuţile decreţeilor n-are decât să pătrundă în mediile cibernetico-informatice şi în blogosferă unde ei fac legea.

Copii nedoriţi de majoritatea genitorilor, s-au căţărat în coate şi genunchi pentru a-şi motiva loruşi ambiţia de a ajunge cineva, mai ales ingineri profesionişti, să dovedească celorlalţi că le merită încrederea. Şi-au verificat maturitatea într-o izbândă răsplătită cu ofranda gloanţelor eliberatoare şi apoi într-o lume pe care o cunoşteau doar din cărţi citite cu nesaţ, ori din filme, muzică şi blugi de contrabandă, iar mizerabila realitate social-politică postdecembristă le-a devenit îndată suspectă. Ultimul lot al decreţeilor se află încă în amfitreatre, cei mai mulţi pentru a învăţa temeinic, restul, pentru diplome; nu aceştia vor schimba lumea. O minoritate a prins gustul puterii politice şi al afacerilor, la lumina zilei ori ba, dar majoritatea a încasat sudălmile şi bastoanele minerilor sau ale jandarmilor de la Revoluţie, la Duminica Orbului ’90 şi Piaţa Universităţii, până la Costeşti ’99, a răbdat şi înghiţit în sec două decenii de gogoşi, şi-a votat încrezătoare politicieni consideraţi luminaţi, însă votul nu le-a adus decât rareori satisfacţii – mulţi dintre cei ridicaţi prin sufragiile lor şi-au trădat idealurile şi comilitonii, amestecându-se în marea masă a politrucilor oportunişti şi ipocriţi. Urmaşi de daci şi de romani, în şcoala românească nu învăţăm morala, fiind la mare preţ descurcăreţii şi ţeparii.

După 2008 au început să-şi strige disperarea, mai întâi pe forumuri, apoi în mediile orale şi scrise, ca acum să iasă în stradă. Împreună cu bătrâni şi copii. Nu s-au mai văzut altădată bunicuţe şi mămici cu prunci mitingişti în cărucioare. Nici bunéi băgând în boală autorităţile ori călcaţi în picioare pentru că-şi cer dreptul de a beneficia de propria contribuţie de-o viaţă. Căci pensionarii şi-au depus ca salariaţi bani albi pentru zile negre în seifurile guvernului. Care i-a cheltuit pe cai verzi sfidând orice normă constituţională. Protestele însă nu provoacă dureri de cap politrucului: au fost paşnice, civilizate, aşa cum au văzut ei în capitalele Occidentului. Nereuşind să-şi uite copilăria nefericită, generaţia şcolarilor cu cheia la gât va împărţi cu bunicii puţinul rămas în vreme criză, dând vina pe neputinţa diriguitorilor. Coşmarul l-au mai trăit. Între ei şi conducători s-a creat din nou o falie urât prevestitoare.

Acum au senzaţia că le cade şandramaua în cap. După 20 de ani de politici fără viziune şi strâmbe, în care instituţiile statului de drept şi-au risipit autoritatea, ani de jaf al „bunurilor întregului popor”, de alegeri manipulate în fel şi chip, trucate prin legi şi privilegii personalizate, furate prin softuri şmechere şi matrapazlâcuri, cu minciuni, găleţi, plicuri, mită etc., vor să se schimbe acest mod de a administra ţara. Orice ar spune, orice ar face, fruntaşii naţiei, salvatorii neamului nu mai au aureola şi tupeul de altădată, dau din colţ în colţ, încrederea în actul de conducere consumându-se demult. Numai că politichia dâmboviţeană e cătană bătrână, hoaţă şi mojică, aplicând din vreme strategia stalinistă a decapitării şi spurcării elitei lor: unii au fost nevoiţi să ia drumul străinătăţii pentru a ocupa posturi pe măsura valorii în universităţi, administraţii, industrii şi servicii de calitate, pregătite să-i integreze şi să beneficieze de darurile lor intelectuale, iar cei fără chef de ducă, la fel de merituoşi şi de muncitori, sunt ţinuţi departe de putere şi decizia politică. De aceea şi-au luat ţara în spate, au ieşit în stradă şi, deocamdată, privesc mânioşi în jur. Nu mai poate fi vorba de conflicte între generaţii. Au o răfuială cu prezentul.

Lucrurile iau o turnură uşor de anticipat. Cine crede că după valul de manifestaţii  se va mai face cu largheţe politica bunului plac de până acum se înşală. Diriguitorii îşi vor ascunde ipocrizia, egoismul, necinstea şi incompetenţa tot mai greu, sporovăiala despre câte vor face ei şi vor drege îşi va împuţina numărul de fraieri gata să le ia de bune palavrele. Mita electorală va aduce voturi mai puţine, iar politicienii care se vor da în stambă în prime time la TV vor pieri pre limba lor.

Petru Tomegea

SINTAXA LIMBII ROMÂNE, de Maria Popescu, Ilie Romaniuc, Sextilia Crăciun, Elena Halip, Editura CARMINIS,

În “Cuvânt înainte” autorii îşi propun ţinte pe care mulţi profesori de română şi le-ar dori, însă, în ceea ce îi priveşte pe destinatarii – elevi, lucrurile sunt mai complicate. Nefiind vorba de o scriere normativă, în condiţiile în care materiile şi programele şcolare sunt aglomerate, nici nu se poate pune în discuţie folosirea acesteia ca auxiliar. Manualele existente le oferă atâtea puncte de vedere, încât a le mai adăuga şi altele nu pare deloc o soluţie pedagogică. Iar partea de exerciţii poate fi utilă doar însoţită de explicaţiile profesorului. Motivele se regăsesc în nivelul de dificultate al multora dintre ele şi în prezenţa prea numeroaselor controverse pe care, desigur, nu le pot rezolva învăţăceii.

Cartea cuprinde studii ample referitoare la părţile de propoziţie şi la  propoziţiile subordonate precedate de capitole despre “relaţia dintre vocabular şi sintaxă”, “parte de vorbire – parte de propoziţie”, “unităţi sintactice”, “principiul paralelismului între părţile de propoziţie şi propoziţiile subordonate”. Fiecare capitol este urmat de exerciţii.

Temele sunt tratate unitar, autorii coordonându-şi pe cât posibil eforturile şi punctele de vedere. Astfel, fiecare pleacă de la definiţie, trece apoi  la întrebări, ca şi cum s-ar  despărţi cu greu de o tradiţie şcolărească anchilozantă; din moment ce se insistă pe “relaţia sintactică dezvoltată cu termenul regent”(R.I) ori  cu “propoziţia regentă” (C.S), ultima fiind menţionată mai cu seamă la Cuprins, abordarea devine redundantă; urmează, bineînţeles, termeni regenţi, elemente introductive, corelative, de multe ori insuficient, forţat sau superficial tratate, topică, punctuaţie şi chiar mijloace de recunoaştere şi diferenţiere, aşa cum stă bine unei lucrări cu pretenţii.

Aspecte discutabile: insuficienta elaborare a definiţiilor: “predicatul este partea principală de propoziţie care arată (!) ce face subiectul (o acţiune, o stare); însuşirea, caracteristica subiectului”. Nu se pot defini subiectul prin predicat iar apoi predicatul prin subiect (tautologie).  E bine să se opereze cu termeni clari, specifici metalimbajului lingvistic: vb. a arăta pare a fi luat din exprimarea şcolarilor care nu-şi găsesc cuvintele potrivite. Numele predicativ atribuie subiectului caracteristici ca: însuşiri – frumos, inteligent, valoros etc., calităţi – electric, chimic, neologic etc., determinări referitoare la spaţiu, timp – sucevean, francez, feudal etc.

“Complementul direct … determină un verb sau o locuţiune verbală (tranzitive…) ori o interjecţie predicativă”, definiţie în care nu se ştie de ce s-a pus argumentul irefutabil între paranteze şi nici de ce nu s-a mai repetat după interjecţie, iar un şi o creează confuzii, uneori acelaşi complement putând avea două elemente regente(p.80). Fiecare definiţie de acest tip are asemenea deficienţe. Lucrul rămâne de neînţeles atâta timp cât gramaticile şcolare au ajuns la definiţii aproape consacrate. Lipsa de claritate şi precizie a termenilor provoacă uneori confuzii grave: complementului  indirect i se atribuie o acţiune; dacă i se atribuie înseamnă că este autor al acesteia la fel ca subiectul (p.94). Definiţii stufoase se mai găsesc la complementul de agent în care R.I. face precizări asupra etimologiei lui agent ca mai departe să apară şi dezacordul: “prepoziţia de sau de către”. Corect: prepoziţiile de, de către.

La circumstanţialul de loc se preferă termenul împrejurare: „arată împrejurarea în care se săvârşeşte o acţiune sau există o însuşire (de la <circumstanţă> – însemnând împrejurare particulară ce însoţeşte un fapt, o întâmplare, o acţiune sau un fenomen)”. Informaţia din paranteză este nu numai redundantă, dar aruncă totul în derizoriu. Nefericită este şi prezenţa verbului a săvârşi din cauza alterării sensului printr-o serie de locuţiuni uzuale ca: a săvârşi o infracţiune, o faptă rea, ori a sensului regional: a duce la bun sfârşit (DEX). La complementul circumstanţial de loc, însă şi la majoritatea circumstanţialelor, autorii nu menţionează adverbul  printre termenii regenţi.

Lipsa de atenţie şi graba dau naştere uneori umorului involuntar. Subordonata circumstanţială condiţională “arată o condiţie de a cărei îndeplinire depinde realizarea acţiunii sau a însuşirii exprimate de termenul regent verbal” în care nu se întrevede de când verbele exprimă însuşiri, ca să nu mai vorbim de tautologie. Subcapitolul regenţilor este din nou incomplet.

O altă probă grea la care au fost supuşi autorii este aceea a alegerii exemplelor ilustrative, a secvenţelor de limbă menite a le demonstra justeţea interpretării. Ar trebui să fie unul dintre indicatorii de performanţă. Din nefericire, debutul este deprimant: “Cântecul izvorului umple codrul verde”, “Drumul de ţară este presărat cu piatră”. Dacă primul nu se referă la sensul figurat, ci la definiţia părţii de propoziţie, ca şi al doilea, ei bine, acesta, dacă nu cumva va fi fiind un citat în buna tradiţie a gramaticienilor de a abuza de operele scriitorilor consacraţi, nu are un înţeles clar. Ambele însă par extrase din încercările micilor şcolari, trezind, din păcate, umorul. Din aceeaşi serie: “Glasul pădurii ajunge la soare”, “Firul ierbii se ridică peste floarea gingaşă”, “Fulgii zboară leneş şi se lasă pe pământ”, “Copacii tremură de frică”,“Nu se ştie când vor dispărea stelele” etc.

Dacă mai sus exemplele nu împiedică până la urmă descoperirea interpretării, alteori lucrul acesta se întâmplă”: fraza “Înţelege când nu poţi veni” e ininteligibilă, ca şi “Departe erau pădurile şi munţii / până unde se vedea”. Alteori greşeala e a redactorului de carte: “Gardul sare capra”! (p. 41) Cel mai adesea însă e vorba de lipsă de atenţie: “Bunica îşi aduce aminte / de tot ce s-a întâmplat”, propoziţiile fiind despărţite greşit (p. 52).

Inconsecvenţele, nesiguranţa interpretării, insuficienta fundamentare ştiinţifică generează regretul recenzentului. Într-o asemenea abordare, părerea autorilor contează mai puţin, accentul căzând pe metoda prezentării şi, mai ales, pe inteligenţa construirii aplicaţiilor. Se subînţelege că punctele de vedere şi interpretarea sunt coordonate în funcţie de lucrările normative în vigoare editate de Academie. Altminteri, ei nu se mai adresează şcolarilor dornici de a învăţa, ci specialiştilor, publicului larg.

Trebuia să se renunţe la tendinţa de a aglomera inutil metalimbajul cu neologisme împrumutate de la alte discipline sau provenite din gramaticile structurale, generative, transformaţionale: algoritm, recţiune, plan facultativ, paradigmatic, sintagmatic, paralelism,  lista lor fiind supradimensionată. Dacă lucrul acesta nu este posibil, se cere adăugarea unui glosar la sfârşitul cărţii.

“Paralelismul” nu pare un procedeu (nicidecum principiu, n. r.) judicios ales pentru a studia prin comparaţie părţile de propoziţie şi propoziţiile subordonate, cu atât mai mult cu cât în cazul subiectului şi al predicatului, aşadar cele mai importante, acesta nu există, afirmaţie valabilă şi pentru o serie de subordonate mai puţin frecvente, condiţională, concesivă, consecutivă şi multe altele unde principiul este abandonat de autorii înşişi.

Capitolul referitor la predicatul nominal trebuia să clarifice lista verbelor copulative printr-o corectă evaluare a sinonimiei cu a deveni, a părea şi a numelor predicative, prin implicarea cazurilor şi a prepoziţiilor, la care elevii întâmpină mari dificultăţi.

Să nu se caute elemente corelative cu orice preţ, chiar dacă mulţi autori le menţionează: “Acela  să răspundă, cine ştie” (p. 45), pe lângă implicarea greşită a lui “cine”, la o analiză atentă se observă că, de fapt, e vorba nu de subiectivă, ci de atributivă: Să răspundă acela / care ştie. Clasificarea subiectivelor în pronominale, adverbiale, conjuncţionale nu e de nici un ajutor gimnaziştilor sau liceenilor.

Exprimarea ar putea fi mai atentă: “Prin relaţia de inerenţă, subiectul cere să vină un verb care să spună ceva despre el şi-i impune acordul în persoană şi număr…”. Pentru că, atunci când verbul (nu predicatul ? n. r.) spune ceva, acordul e mai complicat, fiind implicate şi genul, şi cazul, eventual, iar lipsa termenilor din metalimbaj provoacă ilaritate: “să vină un verb care să spună”.

Să se urmărească întotdeauna diversitatea elementelor regente, a exemplelor, în general:  toate subordonatele predicative sunt construite cu acelaşi copulativ, a fi. Însă nu numai predicativele suferă de stereotipie, vezi, de pildă, atributul (p.63) etc.

Din cauza întrebărilor, devenite parcă adevărate obsesii, se fac erori: “Sfatul, / al oricui ar fi, / este necesar uneori /.”(p.73)  Punând întrebarea pe lângă substantiv, rezultatul nu a putut fi decât eronat. Subordonata al oricui ar fi nu este atributivă, cum se susţine, ci concesivă: Sfatul este necesar uneori, al oricui ar fi, (n.r.), o situaţie identică repetându-se la p. 79.

Dorinţa de a aduce ceva nou cu orice preţ se dovedeşte neinspirată pentru P.M. Vrând să demonstreze că atributiva poate sta şi înaintea elementului regent, inventează o frază imposibilă în limba română: „Care este jucăuşă / pisicuţă îmi place /. În plus, a despărţi în propoziţii diferite atributul adjectival jucăuşă de substantivul determinat pisicuţă denotă cel puţin lipsă de atenţie (p. 76).

În privinţa exerciţiilor şi a temelor aplicative ar fi de menţionat că marea lor majoritate beneficiază de inovaţiile datorate modificării tipului de teste la capacitate şi bacalaureat, cu tot cu exagerările de rigoare în privinţa grilelor.  Pentru că, în vreme ce în Apus evaluarea tinde să renunţe la asemenea improvizaţii prin care şi analfabeţii se trezesc cu diplome, la noi încă sunt considerate de mare preţ. Limba se învaţă numai vorbind-o şi scriind-o. De asemenea, observaţiile la capitolele anterioare rămân valabile şi pentru partea aplicativă. Mai mult, nu se elimină nici ambiguităţile: Se aude cântând nu este cel mai potrivit exemplu pentru verbul la gerunziu – subiect. Se aude poate fi nu numai impersonal, ci şi reflexiv: (El) se aude cântând, situaţie in care funcţia sintactică e alta (p. 41). Uneori nu se manifestă atenţie la coordonarea timpurilor verbale: Fata, care ascultase totul, înţelege situaţia. La p.47 se cere identificarea subiectivelor, însă în două fraze apar completive directe: Toţi înţeleg foarte bine ce spui şi Ştiu cum gândeşti.

Cele mai deranjante sunt însă exprimările nesigure de tipul: Fiul meu şi al tău sunt colegi (p.71), Soseşte astăzi mătuşa cu băiatul căreia ai fost în tabără (p.77),  construcţiile forţate: Ceasul când se va auzi cântecul nopţii va rămâne întipărit în memorie, Spune-mi că o să vii şi că o să-mi spui totul (aici se mai adaugă şi tautologia, n.r.), Mărul tăiat in două pare două feţe, neclarităţile: Se afla lângă ce a visat o viaţă, interpretarea ca necircumstanţială fiind riscantă, A fost certat pentru cei patru, Ninge şi de aceea n-am venit, unde nu este neapărat vorba de cauzalitate.

De multe ori lipsesc semnele de punctuaţie: Văzând că plouă (,) am luat umbrela.

Dar recenzentul nu şi-a propus să fie exhaustiv.

Prof. Petru Tomegea,

.

Se surpă şandramaua?

Termenul desemnează o construcţie improvizată din te miri ce, rudimentară, şubredă, gata să se năruie – e imaginea statului român după împrumuturile de la FMI şi contramăsurile  executivului a cărui căpitănie şi-a asumat-o fără mofturi constituţionale preşedintele. Fireşte că toţi vor da seamă pentru nepricepere, pentru managementul dubios al ţării şi nerespectarea angajamentelor faţă de alegători. Tema prinde la sărăceni şi generează rating, însă etiologia, interacţiunile între cauze şi efecte, vinovăţia sunt decelate partizan, adesea neprofesionist, de aceea un asemenea subiect trebuie tratat diacronic sine ira et studio.

Percepţia asupra şubrezeniei statale nu e nouă – s-a născut în 1990, când, sfidând orice regulă democratică, FSN a pus stăpânire pe statul român: salariaţii din instituţii, fabrici şi uzine, foştii birocraţi PCR s-au trezit peste noapte fesenişti, responsabili nu în faţa legii, ci a partidului iliesc. Acesta e păcatul originar din mantaua comunistă a căruia s-au năşit partidele-găşti de azi şi sistemul clientelar, primatul legii fiind definitiv îngropat în cloaca politică. Consulting-ul, inclusiv cel doctrinar, a venit ca bonus din partea eminenţelor securistice ale SRI şi ale fostei „academii” ştefan-gheorghiiste, şi azi călare pe catedre şi medii informative, de nu, la „butoane”. Campania furibundă a oficinelor feseniste a forţat adoptarea unei constituţii după chipul şi asemănarea noului partid-stat, iar forma de guvernământ a fost legitimată în necunoştinţă de cauză, prin prostirea electoratului cu îngroziri proletariste zgândăritoare de psihoze vechi: regele e bătrân şi senil(!), readuce burghezo-moşierimea, adică pe exploatatori, să subjuge bietul popor român ca apoi să închine ţara capitalului străin. Între timp, urmaşii fostului regim au vândut ori prădat tot ce era mai de preţ, încât n-a mai rămas piatră peste piatră din măreţia economiei şi a industriei socialiste, lichidităţile, inclusiv cele bancare, fiind jefuite primele, fără să sufere cineva rigorile legii. Din contră: lotrii s-au cocoţat în fruntea polititruco-bişniţărească a poporenilor. De atunci ţin Statul prizonier, iar populaţiei i se oferă doar iluzia că participă la treburile publice. În plus, şcoala, cultura şi civilizaţia devin tot mai anemice, mai puţin accesibile, ca să putem fi înşelaţi oricând de diriguitori, indiciu clar al înăbuşirii libertăţilor garantate prin legi.

Constituţionaliştii spun că abdicarea regelui s-a făcut sub ocupaţie străină, la ordinul lui Stalin şi sub ameninţare cu uciderea a peste o mie de studenţi arestaţi pentru proteste paşnice, că adoptarea altor acte constituţionale fără abolirea Constituţiei din 1923 n-are cum să constituie fundamentele unei republici recunoscute ca atare de statele lumii civilizate. Aşadar, construcţia entităţii statale actuale s-a făcut ilegitim, mişeleşte, pe nisipuri mişcătoare, singurele determinări  fiind graba şi interesele unui grup de profitori ai revoluţiei.

Al doilea lucru interesant e că şi putere şi opoziţie se raportează de două decenii nu la  doctrine, ci la guvern, ţară şi popor, la justiţie, la (in)apetitul pentru statul de drept, un construct vag, pur teoretic, prea puţin explicat / cultivat pentru a intra în conştiinţa publică, ceea ce înseamnă slabă coeziune între guvernaţi şi guvernanţi. Apelul frecvent la „români”, la naţie sau etnie, forţa mesajului justiţiar din campanii electorale, generalizarea acuzaţiilor de jecmăneală şi corupţie indică imaginarul civic primitiv al unei mari părţi a populaţiei rurale ori proletarizate, uşor de influenţat cu promisiuni gogonate, cu o pungă de mălai şi trei parale.

Seniorul Coposu, Doina Cornea, alte figuri ilustre pe atunci ale societăţii civile alături de câteva mişcări politice au încercat să lupte împotriva curentului şi a maşinăriei mediatice fără precedent puse în funcţie şi atunci ca şi acum pentru a ascunde realitatea şi a crea aparenţa de democraţie. Semn că nimic nu s-a schimbat este absenţa reacţiei instituţiilor plătite din ban public să ne apere drepturile şi libertăţile: încălcarea dreptului la viaţă decentă şi sănătate, ascultarea telefoanelor, filmări abuzive şi compromiţătoare, interceptarea datelor personale, jugularea presei independente, arestarea opozanţilor în baza unor probe dovedite apoi ca false nu au fost niciodată pedepsite. E vorba de un acord instituţional tacit de tolerare a ilegalităţilor, motiv pentru care România se află mereu în coada ţărilor democratice.

Orice criză acutizează tarele social-politice. Importantele reduceri bugetar-salariale decise de preşedinte(!), campania de aruncare a vinei asupra opoziţiei începută de 10 Mai, zi sfântă pentru tot mai mulţi nostalgici ai monarhiei, au reaprins radicalismul discursiv antirepublican, antiprezidenţial, aflat până atunci în stand-by. Şi apoi, strângerea şurubului peste poate a încercat-o, fără izbândă, şi „geniul Carpaţilor”. Brusc, eforturile de reformare a Constituţiei şi a Statului şi-au pierdut  relevanţa, iar spaţiul public se lasă cotropit de revolta mânioasă a sărăcenilor, crunt loviţi la nivelul de trai. Ca şi cum n-am fi fost cei mai famelici cetăţeni europeni. De când ne ştim. Mediile reiau vechi cabale postrevoluţionare ale istoriei contrafactuale, iar liderii politici şi ai societăţii civile îşi terfelesc unii altora bruma de valori intelectual-morale.

Apelul prezidenţial la solidaritate însă ne arată cu adevărat starea naţiunii, una înfrântă şi dezarticulată: diriguitorii şi-au pierdut credibilitatea, iar cetăţenii se simt trădaţi şi abandonaţi unei crize venite ca pedeapsă pentru incompetenţă şi indolenţa de a realiza programe de dezvoltare economică. Fără instaurarea domniei legii, de sus până jos, cu politicieni abuzând de putere, care „fac totul” numai în propriul interes, nu e nicio şansă de redresare.

Petru Tomegea

Vântul schimbării

Vântul schimbării

Unele evenimente recente prefigurează o oarecare primenire a protagoniştilor primei scene politice româneşti: în sfârşit, s-a înţeles că aşa nu mai merge. După tot felul de improvizaţii, de încercări puerile de reinventare a roţii, iată că sfatul lui Caramitru: „Mircea, fă-te că lucrezi!” transmis în prima lor tele-apariţie cade în desuetudine, iar politica trebuie tratată cu seriozitate ca orice profesiune respectabilă însuşită prin înalte, aprofundate studii de specialitate. Slavă Domnului, crivăţul, de la ruşi, s-a mai potolit, tusea ţarului nu se mai resimte până pe Podul Mogoşoaiei, căci austrul primăvăratic occidental suflă pieziş veştejind obiceiuri, tradiţii vetuste rămase în folclor de pe vremuri.

În marasmul societăţii postdecembriste, ne-am aflat în imposibilitate de a redescoperi propriile valori morale, unica doctrină politică „implementată” fiind aceea a manipulării-înscenării: transmiterea în direct a unei „revoluţii” în premieră mondială, după un scenariu al groazei cu peste 60 000 de victime planificate, a constituit draperia fumigenă în spatele căreia a odrăslit insidios un stat matusalemic-şmecheresc ce şi-a revendicat fără ruşine valorile „neîntinate” ale criptocomunismului cu faţă umană. Surprins asupra faptului, şi-a pitit strategia în dosul uşilor capitonate, iar tortul puterii s-a tranşat pe şest sub mese la întuneric. Gelatinoasa secretomanie disimula înţepenirea în proiectul stătut, niciodată pus în operă, al societăţii socialiste multilateral dezvoltate în care nu mai credeau nici propovăduitorii. Însă la şcoala de partid nu se învăţase altceva. După hăituirea golănească a propriului rege, urmată de blestemul unei tranziţii văicăreţe cu o constituţie „inspirată” de chipul şi asemănarea împricinaţilor, după urzirea unor grupuri de interese „ilegitime” devenite astăzi partide, după îngroparea mai tuturor morţilor frumoşi numiţi reforme, românii au stârnit, în fine, la peste jumătate de veac debil-uituc, mila Europei şi a FMI. N-am întins mâna degeaba.

Istorii tenebroase ca asta s-au mai scris. De fiecare dată au fost condamnate cu mândrie neaoşă, însă posibilitatea de a le repeta era (este) încă o ameninţare.

Să tot fie ani buni de când românii, în căutare de lucru ori în vizită, şi-au dat seama că în Occident politica se face cu şi pentru oameni, că politicienii sunt cetăţeni absolut normali ca fiecare dintre noi, doar că şi-au făcut o profesiune de credinţă din reprezentarea cu responsabilitate a comunităţilor de interese ale cetăţenilor în faţa statului, iar acesta este obligat să-şi apere cu adevărat contribuabilii. Pe când unii conaţionali, odată ajunşi pe cai mari, uită de unde au plecat, devin aroganţi şi craidoni, vor să pară atât de VIP,  încât se izolează de mulţimea alegătorilor creduli, îşi leapădă promisiunile ca pe haine jerpelite, agonisesc peste noapte şobolăneşte averi de neam prost abia sărit din opinci gurguiate în ghete cu glanţ boieresc.

Aceste acumulări au atins masa critică, iar „vântul schimbării” bate în rafale fără precedent asupra politicaştrilor. Jurnaliştii şi, după ei, tovarăşii de drum au prins curaj, începând să le arate obrazul şi chiar cătuşele celor ajunşi oi negre ale tranziţiei cu grozăvii de milioane de euro murdari. Vor fi izgoniţi, ca să nu-şi îngroape partidul de care le depinde avutul. Societatea civilă, cetăţenii au reacţionat în fine normal, aspru dar civilizat, semn că bolile Fanarului se pot lecui odată cu apropierea de naţiunile civilizate.

Dacă unii şi-au făcut curăţenie, după alegeri, PDL s-a retras în cetatea asediată. Pe măsură ce criza înaintează, se scormoneşte gunoiul afacerilor „de succes”,  iar aripa fostului FSN a luat-o la vale în sondaje mai dihai ca bolovanii pe versanţii Oltului.

Îmbufnat la culme pentru aşa parapon, după ce îşi face ţăndări partidul, piticul cică şi-ar lua curtea cu jucăriile rămase credincioase şi s-ar întoarce la el în sat ca să conserve averile doctrinei populare. Să fie primit! Aferim.

Fiindcă noi ne-am pornit spre Europa, nu spre bazarele din Fanar.

Petru Tomegea

Reforme şi reformatori

Dacă te iei după mulţimea declaraţiilor politice pe tema reformelor, România ar trebui să fie cea mai modernă ţară de pe mapamond. Numai că, privind în jur, pe stradă, la gară, spital,  şcoală, tribunal, la ghişeele de contact cu publicul observi că, în afara calculatoarelor, de multe ori ţinând loc vazelor de flori şi bibelourilor, nu s-a schimbat mai nimic: străzile sunt şi mai mizerabile, pline de vagabonzi şi cerşetori, funcţionarii te tratează cu acelaşi sictir, spitalele revin la ceaiuri, frecţii şi vraciul Hârleţu, reforma educaţiei, graţie prof. Andrei Marga, a urnit lucrurile, dar s-a împotmolit în orgolii de partid, la tribunal procesele costă mai mult decât casa şi terenul revendicate, durând uneori peste două decenii după care eşti nevoit să o iei de la capăt fiindcă nu-ţi pune nimeni în aplicare sentinţa. În schimb, discursul despre reforme a adus la putere formaţiuni şi candidaţi aflaţi în chinuri existenţiale groaznice din cauza patimii reformatoare. Ca să descoperim apoi că strofocarea reformistă viza doar votul credulilor.

Nimeni nu poate susţine că unele idei reformatoare n-ar fi fost bune şi necesare, nici că autorităţilor le-ar fi lipsit capacitatea de a face şi a drege aşa cum au promis spumegând în campanii electorale şi totuşi puţine dintre ele au fost puse în operă, iar rezultatele se lasă încă aşteptate. Aserţiunea merită dovedită.

Motivele eşecurilor au avut totuşi un subiect şi un predicat: reformele şi reformatorii. Nu interesează aici improvizaţiile, făcăturile lipsite de competenţe, expertize, statistici realiste, diagnoze şi prognoze ştiinţifice. Ele au eşuat din start, producând deziluzii şi pierderi bugetare. Din păcate, costurile le suportă contribuabilii fără altă vină decât aceea de a-şi fi ales reprezentanţi neputincioşi şi ipocriţi. Unele reforme bine fundamentate au picat din cauze obiective: a lipsit o masă critică favorabilă, iar într-o republică democratică, uneori şi în alte forme de guvernământ, reformarea nu se face cu anasâna, prin coerciţie, cu securitatea şi poliţia, ci prin persuasiune, prin câştigarea de adepţi, ceea ce presupune timp, răbdare. Altele nu s-au dus la îndeplinire din cauze subiective: autorii ştiau dinainte că nu urmăresc decât câştigul de imagine şi procente în sondaje. De stratagema de a se afla în treabă şi a da de lucru mass-mediei s-a mai scris. În plus, odată căţăraţi la putere, reformatorilor le piere voinţa politică – le e bine la guvernare, de aceea poftesc s-o mulgă pe veci. Nu mai vor să-şi sacrifice capitalul politic, nici să-şi complice inutil existenţa. Merge şi aşa.

Din păcate, reformele se fac cu bani, iar la noi lucrul acesta se înţelege mai greu. Se apelează la mărinimia reformaţilor, la bunăvoinţa unor sponsori „dezinteresaţi”, la slogane heirupiste, la presiuni mediatice şi stres social. De pildă, pentru a reforma „sistemul ticăloşit”, guvernul se face că legiferează ceea ce nimeni nu va respecta: clienţii politici implicaţi în contracte cu statul au contribuit la greu cu bani negri în campaniile electorale recente, când anevoie mai găseai vreun copac, stâlp, gard, zid, coşuri de gunoi libere de pozele superluxoase ale tovarăşului candidat, iar acum îşi scot „investiţia” plus „tainul” neplătind dările la stat. Neexistând autoritatea legii, de evazionişti şi infractori nu se atinge nimeni deoarece dau dreptul cui şi când trebuie. Pe toţi aceştia n-a reuşit, ba nici n-a dorit vreo putere să-i lustreze, căci ne lipsesc diriguitori cu demnitate care să-şi sacrifice cariera de dragul istoriei şi al poporenilor. Obrazul de scoarţă cu asemenea fonduri se ţine. Bune pentru tot felul de jupânisme: recompensa loialităţii şi a lăudătorilor, băi de mulţime, elicoptere şi maşini de lux, conturi offshore, palate, ţiitoare, restaurante luxoase, tărâmuri exotice. Nu şi pentru investiţii, şcoală, spital. De aceea justiţia e ţinută în captivitate până la calendele greceşti, aşa oarbă şi inamovibilă, sau tocmai de aceea.

În privinţa motivării subiecţilor, lucrurile stau la fel de bizar: faza aceasta e cvasinecunoscută reformatorilor în funcţie. Apar în spaţiul mediatic, în genere, la televiziunile naţionale, debitează ideile într-o păsărească plină de savantlâcuri şi neologisme recente, şi chiar de românofobie, de zici că acum au ieşit de pe băncile doctorale de la Cambridge, destui cu dificultăţi lingvistice insurmontabile, şi, în loc de motivarea demersului, de înţelegerea itemilor reformatori trezesc suspiciuni, lăsând să se vadă neprofesionalismul şi infatuarea.

Însă ceea ce distruge aderenţa la reforme sunt înşişi reformatorii. În lume funcţionează câteva reguli simple:

– nu poţi reforma statul, „clasa politică”(!) fără ca tu însuţi să respecţi Constituţia şi legile, inclusiv ale moralei şi ale onoarei, fără cunoaşterea ştiinţelor politice şi ale administraţiei, fără o lege electorală clară şi simplă care să urmărească selecţia cinstită a aleşilor în funcţie de calităţi şi competenţe recunoscute;

– nu poţi reforma societatea dacă tu însuţi nu eşti un model, dacă nu investeşti într-un sistem naţional de educaţie civic-patriotică şi dacă nu există un angajament unanim pentru promovarea meritocraţilor;

– nu poţi reforma justiţia când tu însuţi ai dosare cu matrapazlâcuri bine pitite;

– nu poţi moderniza sănătatea fără medicamente eficiente, logistică şi igienă;

– nu poţi reforma învăţământul fără să cunoşti în profunzime toate părţile întregului şi disfuncţiile sistemice, dacă nu ţii cont de capacitatea de asimilare, de voinţa de (auto)perfecţionare, de evoluţiile recente ale şcolii occidentale. E nevoie şi de un proiect de ţară pentru noua generaţie. Ameninţările asupra dascălilor, găselniţele lipsite de perspectivă după metoda „iei de la pod şi pui la punte” şi viceversa vor provoca împotrivire sau rezistenţă la nou. Reforma se face la catedră, nu la televizor pentru voturi.

Petru Tomegea

Cleptocraţia ca blestem

Cleptocraţia ca blestem

Nici nu ne-am dezmeticit bine din aburii sărbătorilor de Paşti că a şi sunat goarna încăierărilor. Semn că au ajuns cuţitul la os şi mucul la deget, tocmai la poarta Europei prin care ne-a mai împins o dată pe brânci bădica Troian. Sunt reluate la puricat idei despre democraţia postdecembristă de faţadă şi cleptocraţie, revin în prim-planul analizelor elitele de pradă, în fraze dure, înăcrit-revoltate, iar cei din opoziţie se calcă pe bombeuri la parchete sau pe sticla televizorului. Criza actului de conducere contaminează fie executivul, acuzat mereu că face jocul grupurilor de interese, fie legislativul a cărui credibilitate s-a prăpădit, dar şi puterea judecătorească gripată de mentalităţi specifice vechiului regim ori de cârtiţele strategic înfipte acolo de „părinţi”. Dacă până mai ieri scandalurile veneau şi treceau fără a lăsa urme, acum vin unul după altul fără a mai trece. Apar dovezi incredibile despre averi frauduloase, făcute cu sau fără multă imaginaţie, despre hoţii ca-n codru cu active ale statului ori ale poporenilor, despre înşelătorii, malversaţiuni aiuritoare, încât stai şi te întrebi pentru ce sunt plătite din sudoarea ta cohorte rapace de învârtiţi care au jurat cu mâna pe Cartea Sfântă & Constituţie să conducă ţara onest, cu dăruire şi pricepere, nu să se îmbuibe golăneşte din bănuţul văduvei şi a sărmanului.

Cruciada nu au pornit-o organele abilitate, remunerate cu salarii de zece ori cât ale cercetătorului, profesorului, medicului, ci cei loviţi de criză. Pe umerii lor stă statul român, atâta cât a mai rămas din el în urma raptului haiducesc. Şi ochiul presei a trecut dincolo de imaginea pomădat-grizonat-gelată a politicianului lucrativ şi s-a înfipt în averile de clan, de panglicari parveniţi, găinari scăpaţi la haznaua cu bănet, în „afacerile” soţiilor, mătuşilor, unchilor, nepoţilor cu tot neamul lor. Măcar de-ar ajunge în vizite de lucru şi prin conturile elveţiene ori din renumite paradisuri fiscale pentru degraba repatriere a prăzii, cu tot cu lotri.  Cică abia acum asistăm la agonia comunismului românesc, prelungit sine die prin urmaşul său de suflet „sistemul ticăloşit”, în fruntea căruia se iţeşte iarăşi un individ care face totul în numele poporului, cu o putere juridică încâlcită în proceduri repede scăpătoare de barosani corupţi / hoţi / tâlhari, iar deasupra, o curte constituţională cu puteri mai mari decât toate la un loc.

Deşi situaţia bate la ochi de când hăul, noi, talpa ţării, aplaudacii circului politicianist, avem aceeaşi atitudine de n-aude, nu vede. De vină ar fi doar politicienii, numiţi „clasă politică” la singular ca şi cum ar avea niscaiva legături cu şcoala, de vină ar fi numai parlamentul, executivul, preşedinţia etc. Nouă nu ne recunoaştem vreo vinovăţie. Numai că aleşii nu s-au născut din flori de câmp, ci din votul nostru dat în necunoştinţă de cauză, pe promisiuni mincinoase, lăsându-ne păcăliţi mereu de aparenţe şi notorietate, de găleţi colorate şi pungi de orez ori plicuri su siglă de partid, sau „la mişto”, cum spunea un hip-hoper la ieşirea de la urne. Iată că nici la 20 ani de libertate nu avem deprinderile necesare şi nu am fost învăţaţi să discernem între politicieni demni, dornici să-şi asume interesul comun şi sforari gureşi ocupând până la greaţă spaţiul mediatic. Am avut încredere pe rând în Bunicuţa, săracă, e drept, dar mai puţin cinstită cu noi, în oamenii ei hulpavi de avere şi viaţă de lux, ne-am lăsat chiorâţi de afişe, imagini aranjate, de discursuri populiste, fără a-i întreba de mamă pe cei ce nu-şi cunosc nici măcar dimensiunile neruşinate ale „agoniselii de-o viaţă”, am fost prostiţi, manipulaţi de la obraz de către jucători, analişti, filozofi năimiţi, propovăduitori ai unei noi ere multilateral dezvoltate sub conducerea aceloraşi tovarăşi „de bine”. Cinism cât încape.

Însă acum a sosit nota de plată a unei guvernări fără cap şi ni se propune viclean încă o curbă de sacrificiu care, în sfârşit, ne va scoate cu totul la sapă de lemn. Iar vom duce-o „grozav” după ce vom duce-o prost, ne momesc iarăşi cu solidaritatea, făcându-se a uita că oamenii lor au epuizat bugetul cu tot cu creditele FMI, că adevărul în gura lor e mereu minciună. Ne vom lăsa din nou înşelaţi căci mass-media nu au printre priorităţi emisiuni explicativ-educative, ci talk-show-uri ameţit-leşinate despre eterna mărgică a puterii la vârf sau spectacole distractive cu amante, modiste, manelişti / fătuci nurlii, zdrumpeşe pe post de înţelepţi.

Între timp, băjenia a devenit fenomen de masă, iar în suburbiile Romei şi ale Parisului, Madridului au apărut biserici / şcoli româneşti. Urmează întemeierea satelor, oraşelor Moldoveni, Ungureni, Olteni…de Padova, de Sena, de Castilla. Se mută ţara.

Tot între timp, mătuşile şi unchii celor plecaţi, zăcând fără un pahar de apă de la nepoţi,  blestemă în cor mârşăvia, hoţia şi cleptocraţia…

Apoi, nepoţii vor ajunge şi ei mătuşi…

Petru Tomegea

Dihotomia literar – nonliterar

Se tot vorbeşte de dihotomia literar – nonliterar ca şi cum conţinutul semantic al cuvintelor, al structurilor în stilurile funcţionale, inclusiv în limbajul colocvial, ar fi unul dat odată pentru totdeauna. Referitor la „literar”, după metaforizarea cvasiabuzivă a romanticilor, a simboliştilor şi a expresioniştilor, de la Budai-Deleanu la Blaga şi Voiculescu, a venit la rând reacţia demetaforizării argheziene şi nu numai. Sastisiţi de simboluri, coduri şi ermetism, mulţi contemporani redescoperă valenţele imaginii poetice, acel „voluptuos joc de icoane” eminescian. Dilematic e şi limbajul comun: „mămăliga românească nu explodează” e şi literar, şi nonliterar, şi conotativ, şi denotativ: 1. neconţinând trotil (TNT), capsă şi detonator, mămăliga e comestibilă şi: 2. metonimia în cauză transfigurează o trăsătură  temperamentală a unei naţii nonreactive, îndelung răbdătoare, docile. Aşadar nu poate fi vorba de dihotomie, ci de aglutinare de semnificaţii însuşite şi răsfirate de la sensul de bază la cel figurat. Aserţiunea e valabilă şi pentru lexemele denotativ – conotativ, delimitarea netă între ele fiind redundantă. Orice ai face, nu poţi înlătura semnificantul denotat. De aici reuşita atacului identitar: rămânem „naţie de opincari şi mămăligari” deoarece „zis este”. Iată cum trecutul neasumat se răzbună.

Înseşi înţelesurile celor două concepte se dispută de câteva mii bune de ani, „gramatici certant” fiind o dovadă. Evoluţia semantică a adj. „literar” a plecat de la „zicere memorabilă şi/sau frumoasă” la revelaţie metaforică. Structuraliştii, pe baza unor principii împrumutate de la fizicieni şi naturalişti, au observat că deosebirile vin din intenţia şi capacitatea de a modifica nu neapărat conţinutul cât forma mesajului spre a genera emoţii receptorului. Ceea ce se întâmplă şi în cazul imaginii artistice: Mona Lisa, fără surâsu-i enigmatic, n-ar mai fi capodoperă. Însă în lipsa empatiei între creatorul de mesaj şi receptor nu există emoţie idiosincratică: „hypocrite lecteur, – mon semblable, – mon frère….” Empatia e generată de percepţie, senzaţii, de experienţa lecturii, de formaţie cultural-intelectuală şi de prezenţă de spirit. Numai dacă emoţia e estetică, mesajul se transformă în artă literară, domeniu al muzelor: Caliope – poezia epică; Euterpe – cea lirică; Erato – poezia de dragoste cu acompaniament de liră; Polimnia – poezia sacră; Melpomena – tragedia; Talia – comedia. Fiind nevoie de prea mult papirus, de proză nu se ocupa vreo fiică a lui Zeus. S-au păstrat totuşi discursurile unor mari oratori ca Licurg, Demostene, Hiperide etc., de remarcabilă înălţime moral-spirituală, încât, privind la limbariţa politicianistă contemporană, îţi este ruşine de al treilea mileniu.

De remarcat că fiziologia termenului „literar” a intrat în domeniul ştiinţelor exacte cu semiotica de conotaţie din „Theory of Language” a danezului Hjielmslev şi cu „Trattato di semiotica generale” al lui Umberto Eco în a doua jumătate a secolului trecut, puncte de cotitură ale ştiinţelor lingvistice aplicate.

Aşadar, necazurile scriitorilor şi ale criticilor de esenţă saussurian-estetizantă, implicit ale profesorilor de literatură, s-au declanşat odată cu apariţia entităţilor lexicale „cod”: a coda, a decoda, a codifica, a decodifica plus substantivele aferente şi „notă”, (lat. semn, informaţie, adnotare): a nota, a denota, a conota, denotativ, conotativ, denotaţie, conotaţie etc. Motivele rezidă în posibilitatea profesionistului de a decide dacă un text aparţine beletristicii, ori nu, şi în ce măsură, ceea ce provoacă drame umane ambilor. Criza fenomenului critic provine din diminuarea şi chiar destrămarea hermeneuticii clasice şi a idiosincraziilor: primii au continuat euforici îndemnul lui Heliade „scrieţi, băieţi, numai scrieţi”, iar receptorii critici şi-au creat un spaţiu septic, dotat cu instrumente ştiinţifice de estimare a valorilor. Exhortaţia a dus, mai cu seamă în epoca Internetului, la aglomerarea rafturilor, dar la împuţinarea cititorilor. Cică structuraliştii s-ar fi apucat prin Occident de demolat cariere de genii literare. Din fericire, nicio pagubă: măcar de-ar dispărea un anumit gen de scriitură, autorlâcul, sau de inşi obişnuiţi cu volume multe şi dese de sute de pagini, indiferent dacă e sau nu „ceva” de spus şi cum.

Privind cu ochi hiclean drama literaturii postdecembriste, rămâi surprins tocmai de absenţa dramei: dacă maiorescienii, parţial, postmaiorescienii, au făcut curăţenie radicală cu o poruncă fără menajamente „în lături!” pe baza principiului estetic, criticismul contemporan, de la cel jurnalistic le cel universitar, rătăceşte ca şi societatea nu pe câmpii eleusine, ci prin rătăcăniile Levantului: în timp ce unii declară ca maculatură mai tot ce se scrie, se găsesc destui să afle prin gunoaie capodopere universale, folosindu-se, culmea! de aceleaşi principii, căci absenţa autorităţii ştiinţifice naşte monştri. Intrată în zodia intereselor cinic-lucrative, literatura contemporană se înăbuşă în „noroiul greu” al nonvalorilor etalate la fiecare colţ de stradă ori la televiziuni naţionale în prime time. Nimeni nu mai susţine vreo teorie a modelelor. La fel de fără rost ca şi dihotomiile în discuţie.

Situaţia literaturii actuale e de aceea una simptomatică. Poeţi, imnografi de curte, apologeţi ai tristelor mistificări etiologiste, activişti veroşi ai culturii socialiste recuperează spaţiile editoriale, administrându-ne în continuare scatoalce ideologice. Spectrele şi fantomele lor bântuie spaţiul şi spiritul academic, stârnind emulaţie pe bani nu numai într-o universitate cu cei mai numeroşi studenţi din lume – în fapt simplă tiparniţă de diplome ID – ci şi într-un post propriu de televiziune. Ba chiar mai multe. Căci impostura şi ipocrizia încă n-au ucis pe nimeni. Ironică, teribilă şi şmecheră conotaţie a economiei de piaţă!

Petru Tomegea