Dacă te iei după mulţimea declaraţiilor politice pe tema reformelor, România ar trebui să fie cea mai modernă ţară de pe mapamond. Numai că, privind în jur, pe stradă, la gară, spital, şcoală, tribunal, la ghişeele de contact cu publicul observi că, în afara calculatoarelor, de multe ori ţinând loc vazelor de flori şi bibelourilor, nu s-a schimbat mai nimic: străzile sunt şi mai mizerabile, pline de vagabonzi şi cerşetori, funcţionarii te tratează cu acelaşi sictir, spitalele revin la ceaiuri, frecţii şi vraciul Hârleţu, reforma educaţiei, graţie prof. Andrei Marga, a urnit lucrurile, dar s-a împotmolit în orgolii de partid, la tribunal procesele costă mai mult decât casa şi terenul revendicate, durând uneori peste două decenii după care eşti nevoit să o iei de la capăt fiindcă nu-ţi pune nimeni în aplicare sentinţa. În schimb, discursul despre reforme a adus la putere formaţiuni şi candidaţi aflaţi în chinuri existenţiale groaznice din cauza patimii reformatoare. Ca să descoperim apoi că strofocarea reformistă viza doar votul credulilor.
Nimeni nu poate susţine că unele idei reformatoare n-ar fi fost bune şi necesare, nici că autorităţilor le-ar fi lipsit capacitatea de a face şi a drege aşa cum au promis spumegând în campanii electorale şi totuşi puţine dintre ele au fost puse în operă, iar rezultatele se lasă încă aşteptate. Aserţiunea merită dovedită.
Motivele eşecurilor au avut totuşi un subiect şi un predicat: reformele şi reformatorii. Nu interesează aici improvizaţiile, făcăturile lipsite de competenţe, expertize, statistici realiste, diagnoze şi prognoze ştiinţifice. Ele au eşuat din start, producând deziluzii şi pierderi bugetare. Din păcate, costurile le suportă contribuabilii fără altă vină decât aceea de a-şi fi ales reprezentanţi neputincioşi şi ipocriţi. Unele reforme bine fundamentate au picat din cauze obiective: a lipsit o masă critică favorabilă, iar într-o republică democratică, uneori şi în alte forme de guvernământ, reformarea nu se face cu anasâna, prin coerciţie, cu securitatea şi poliţia, ci prin persuasiune, prin câştigarea de adepţi, ceea ce presupune timp, răbdare. Altele nu s-au dus la îndeplinire din cauze subiective: autorii ştiau dinainte că nu urmăresc decât câştigul de imagine şi procente în sondaje. De stratagema de a se afla în treabă şi a da de lucru mass-mediei s-a mai scris. În plus, odată căţăraţi la putere, reformatorilor le piere voinţa politică – le e bine la guvernare, de aceea poftesc s-o mulgă pe veci. Nu mai vor să-şi sacrifice capitalul politic, nici să-şi complice inutil existenţa. Merge şi aşa.
Din păcate, reformele se fac cu bani, iar la noi lucrul acesta se înţelege mai greu. Se apelează la mărinimia reformaţilor, la bunăvoinţa unor sponsori „dezinteresaţi”, la slogane heirupiste, la presiuni mediatice şi stres social. De pildă, pentru a reforma „sistemul ticăloşit”, guvernul se face că legiferează ceea ce nimeni nu va respecta: clienţii politici implicaţi în contracte cu statul au contribuit la greu cu bani negri în campaniile electorale recente, când anevoie mai găseai vreun copac, stâlp, gard, zid, coşuri de gunoi libere de pozele superluxoase ale tovarăşului candidat, iar acum îşi scot „investiţia” plus „tainul” neplătind dările la stat. Neexistând autoritatea legii, de evazionişti şi infractori nu se atinge nimeni deoarece dau dreptul cui şi când trebuie. Pe toţi aceştia n-a reuşit, ba nici n-a dorit vreo putere să-i lustreze, căci ne lipsesc diriguitori cu demnitate care să-şi sacrifice cariera de dragul istoriei şi al poporenilor. Obrazul de scoarţă cu asemenea fonduri se ţine. Bune pentru tot felul de jupânisme: recompensa loialităţii şi a lăudătorilor, băi de mulţime, elicoptere şi maşini de lux, conturi offshore, palate, ţiitoare, restaurante luxoase, tărâmuri exotice. Nu şi pentru investiţii, şcoală, spital. De aceea justiţia e ţinută în captivitate până la calendele greceşti, aşa oarbă şi inamovibilă, sau tocmai de aceea.
În privinţa motivării subiecţilor, lucrurile stau la fel de bizar: faza aceasta e cvasinecunoscută reformatorilor în funcţie. Apar în spaţiul mediatic, în genere, la televiziunile naţionale, debitează ideile într-o păsărească plină de savantlâcuri şi neologisme recente, şi chiar de românofobie, de zici că acum au ieşit de pe băncile doctorale de la Cambridge, destui cu dificultăţi lingvistice insurmontabile, şi, în loc de motivarea demersului, de înţelegerea itemilor reformatori trezesc suspiciuni, lăsând să se vadă neprofesionalismul şi infatuarea.
Însă ceea ce distruge aderenţa la reforme sunt înşişi reformatorii. În lume funcţionează câteva reguli simple:
– nu poţi reforma statul, „clasa politică”(!) fără ca tu însuţi să respecţi Constituţia şi legile, inclusiv ale moralei şi ale onoarei, fără cunoaşterea ştiinţelor politice şi ale administraţiei, fără o lege electorală clară şi simplă care să urmărească selecţia cinstită a aleşilor în funcţie de calităţi şi competenţe recunoscute;
– nu poţi reforma societatea dacă tu însuţi nu eşti un model, dacă nu investeşti într-un sistem naţional de educaţie civic-patriotică şi dacă nu există un angajament unanim pentru promovarea meritocraţilor;
– nu poţi reforma justiţia când tu însuţi ai dosare cu matrapazlâcuri bine pitite;
– nu poţi moderniza sănătatea fără medicamente eficiente, logistică şi igienă;
– nu poţi reforma învăţământul fără să cunoşti în profunzime toate părţile întregului şi disfuncţiile sistemice, dacă nu ţii cont de capacitatea de asimilare, de voinţa de (auto)perfecţionare, de evoluţiile recente ale şcolii occidentale. E nevoie şi de un proiect de ţară pentru noua generaţie. Ameninţările asupra dascălilor, găselniţele lipsite de perspectivă după metoda „iei de la pod şi pui la punte” şi viceversa vor provoca împotrivire sau rezistenţă la nou. Reforma se face la catedră, nu la televizor pentru voturi.
Petru Tomegea
Petru Tomegea - ePolitica 