Profesioniştii, educatorii de vocaţie, din ţară ori din marile universităţi ale lumii, s-au retras din confruntarea politicianistă surdă apropo de starea învăţământului şi urgenţa altei reforme, când nici celelalte n-au fost duse până la capăt. Au cedat prim-planul mediatic politrucilor vânători de imagine şi notorietate, vânzătorilor de iluzii, analiştilor şi comentatorilor pricepuţi la orice, mari de gură, dar, în majoritate, lipsiţi de minimă competenţă. Căci nu poţi vorbi despre şcoală fără să-i cunoşti alfabetul didacticii, tradiţiile şi metalimbajul sistemic. Când nu ai habar că învăţarea se conduce după reguli de o infinită sensibilitate, după principii psihopedagogice complexe, unele din antichitate, nu poţi apărea în faţa corpului profesoral cu gogoriţe descalificante fără să-l îndepărtezi de fondul problematicii. Când demnitarul una spune pentru voturi şi alta aplică în practică, nu poate avea pretenţia să găsească educatori dornici de a-i pune în operă elucubraţiile. Pe deasupra, rănile şcolii sunt răscolite mai ales în campanii electorale. Iar dacă inşi cu diplome „înalte”, obţinute fără transpiraţia frunţii, se apucă de anvizajat reforme când fie şi un singur profesor îi ştie de loaze, nicăieri în lume nu sunt şanse de reuşită. Oamenii din presă şi dascălii vocaţionali percep imediat impostura, de aceea, inflamarea discursului actual despre înnoirea şcolii nu va genera nimic altceva decât obişnuita sfadă televizată.
Destui actanţi politici, indiferent de coloratură, vor să-şi impună punctele lor de vedere, numai că, auzindu-i perorând, observi că argumentele ştiinţifice, diagnoza corectă asupra realităţii nu le caracterizează aserţiunile. Or reforma presupune plecarea de la starea actuală de fapt, o necunoscută pentru mare parte a inşilor vocali, şi atingerea unor performanţe într-o unitate de timp. Nu e nevoie de punerea în faţa faptului împlinit, ca în cazul legii Miclea, ci de un proiect validat, asumat in corpore, mijloace de punere în operă, specialişti dispuşi să-şi sacrifice două decenii de viaţă şi un corp didactic motivat. În lipsa acestor deziderate, gâlceava mediatică zgândăreşte doar orgolii, încercându-se schimbări de dragul schimbării. Improvizaţii.
O situaţie şi mai dureroasă e sincronizarea, compatibilizarea şcolii româneşti cu reuşitele Occidentului, capitol la care rămânem mereu corigenţi.
Aşadar o reformă radicală trebuie pregătită din timp. Mai întâi să se răspundă unor întrebări grele şi să se recunoască greşelile: cum s-a ajuns în acest punct mort? De ce nicio lege nu poate fi dusă până la capăt? Care sunt cauzele reale ale insuccesului şcolar? Cum s-a ajuns ca politicul să intre cu bocancii în Cancelarie şi la Catedră? Nu sunt singurele. De-abia după asumarea erorilor, după înţelegerea condiţiilor actuale ne putem gândi să construim ceva durabil.
În ţările cu democraţie funcţională, centralizarea a fost un vis urât, decizia curriculară şi stabilirea competenţelor au revenit demult catedrelor, iar educaţie înseamnă o industrie prosperă bazată pe concurenţă acerbă. În funcţie de cota de piaţă şi evaluări independente, finanţarea guvernamentală urmăreşte performanţa. Nu e nevoie de legi speciale, nici de reforme la calup sau de indicaţiile inşilor atotştiutori, deoarece acolo improvizaţia, lipsa rezultatelor la învăţătură pot genera faliment.
Încotro se îndreaptă educaţia în Occident? Spre individ. Agenţia Reuters ne informa recent că guvernul U.K. va angaja din toamnă 100.000 de profesori cu 30 de lire ora spre a se ocupa de educaţia individuală a copiilor dislexici, cu dificultăţi în „literacy and numeracy”, în citit-scris şi socotit, şi că „aruncă la gunoi politica centralizării în educaţie”. La vreme de criză, se investeşte în educaţie. La noi se respectă încă directiva bolşevică a centralizării de partid şi de stat, cu binefacerile educaţiei colective, ale învăţământului de masă, iar birocraţia didactică e cea mai stufoasă de pe mapamond: dascălilor, ale căror încredere şi demnitate sunt mereu călcate în picioare, li se impune să facă tone de hârţoage ca mulţimea şefilor să-şi justifice remuneraţia şi activitatea, zeci de mii de specialişti le controlează la sânge, activitatea la clasă nici nu mai contează, selecţia valorilor e la îndemâna politicului, iar editarea materialelor didactice, a manualelor, cândva alternative, e repartizată clienţilor de partid. Nimic nu favorizează emulaţia. Credeţi că vor fi reglementate lucrurile de mai sus? Ce reformă e aceea în care şcoala rămâne în continuare principala sursă generatoare de informaţii, idee moartă încă din veacul de anţărţ? Cum e posibil ca întotdeauna profesorii de succes, metodele şi procedeele lor eficiente, experimente recente de care sunt pline revistele de specialitate să nu fie luate în calcul de către reformatori? Cum poţi moderniza şcoala dacă n-ai lucrat măcar o zi cu elevii?
Dacă ariile curriculare actuale nu răspund cerinţelor societăţii moderne, poate că exemplul renumitelor colegii englezeşti şi americane ar fi demn de luat în seamă şi, în consecinţă, capitolele savante din programe să fie mutate la locul lor în învăţământul superior, iar citit-scrisul, socotitul, morala şi logica să-şi recapete ponderea. Evident că universităţile trebuie reformate primele, pentru a avea cine să însămânţeze noua metodologie, fiindcă cu copy-paste, cu „punct şi de la capăt”, cu flecăreala de la cursurile din modulul educaţional absolvenţii nu vor fi în stare măcar să stăpânească grupurile de elevi, tot mai volubile şi puse de şotii, chiar pe seama propunătorului.
Alarmantă e starea disciplinară consecutivă permisivităţii democratice şi gratuităţii fără noimă până la adânci bătrâneţi. Or în ţările cu învăţământ avansat, după ciclul primar, statul îi asistă doar pe discipolii merituoşi, oricât de mare ar fi numărul acestora. Aici e cheia reuşitei.
Petru Tomegea
Petru Tomegea - ePolitica 