Când priveşti piesele lui Caragiale cu personajele îmbrăcate à la Belle Époque, le aplauzi îngustimea spiritului, râzi fără reţinere de exprimarea şablonard-stâlcită, te minunezi câtă energie consumă ca să pară altceva decât sunt, iar, dacă apar în costume de azi, ai impresia că timpul a trecut pe lângă noi şi degeaba. Iată ce politicieni grozavi ar fi Caţavencu: „să-şi vază de trebile ei Europa. Noi ne amestecăm în trebile ei?…fiecare cu al său…Eu sunt candidatul grupului tânăr, inteligent şi independent…”, sau Farfuridi: „Vii cu moftologii, cu iconomii, cu soţietăţi, cu scamatorii, ca să tragi lumea pe sfoară…”. Transpar cu uşurinţă primele trei clişee ideologice aflate de un secol şi jumătate în insidios clivaj: 1. cu sau fără Europa, 2. noi suntem frumoşi, ultraprogresişti, inteligenţi, iar ei, sluţi, retrograzi şi proşti, 3. pe cale de consecinţă, neîncrederea, suspiciunea generalizate între politicieni, formaţiuni, coaliţii, între instituţii de stat, între orice şi orice.
Înţelegând bine situaţia noastră ingrată, Europa ne-a aşteptat răbdătoare să ne luminăm, însă înţelepciunea, de la Dumnezeu Sfântul, vorba neîntrecutului Creangă. După fuga dictatorului, s-a dorit o democraţie originală ca să poată face emanaţii ce vor şi au făcut până n-a mai rămas piatră peste piatră din averea colectivă. Dornici de nou, au îmbrăţişat fudui modelul suedez, atunci având cel mai bănos venit pe cap de locuitor. Din păcate, nu era pentru noi, poporenii, hrăniţi după vechi reţete de televiziuni prin furtun, ci pentru ei şi ai lor. Noi nu eram în cărţi decât pentru voturi, aşa că ni s-a predicat social-democraţia, renunţând subit la şapca, rubaşca şi ciubotele bolşevice. Pe drumul acesta, când colbăit/ceţos, când mlăştinos, am auzit din oameni că ar mai fi ceva creştin-democraţie, adicătelea ţărănişti, şi liberalismul, dar nu ştiu cum s-a făcut că primii şi-au pus la mezat casa şi bunurile pe un procent chior după înălţarea la ceruri a Seniorului, iar ceilalţi încasează şuturi în/din toate părţile, vestonul şi lavaliera fiind percepute ca duşmani de clasă. După atare măreaţă victorie, foştii activişti-politruci de pretutindeni, uniţi în cuget şi nesimţiri, s-ar îndrepta voioşi către orice punct cardinal, doar-doar ne-ar mai prosti o dată, dacă nu cumva deja ne-au încălţat. Cu tot cu Europa.
Ideologiile însă ne cam încurcă. Sunt bune numai pentru vreme rea. Moftologii cu idei umblă când pe stânga, când pe dreapta, dar o cotesc şmechereşte spre centru, pocind mesajul politic până la „curat-murdar”. E acolo un fel ţară a nimănui unde se puiesc adepţii şi, bineînţeles, votanţii, unde se pun la îngrăşat liste cu candidaţi, iar formaţiunile fără snagă se lasă momite contra unor promisiuni cu majorităţi, de ce nu unanimităţi gogoşate, cu alianţe şi coaliţii ca acelea, doi pe faţă, doi pe din dos. La ananghie, când nu le iese taşmacheria, atacă ecranul şi jurnalele de zici că păsăreasca lor vine din cercetări socio-politice sorbonarde, ca să nu se vadă goliciunea şi uitătura spre slănină când se adresează unor ignoranţi ca noi care nu prea înţelegem cu ce se mănâncă politichia lor „înaltă”.
Pe vremuri exista un institut de studii liberale în care s-au încercat actualizări-localizări-limpeziri doctrinare, reuşindu-se redactarea unor puncte de vedere româneşti. A ţinut până la plecarea „magistrului”, cu planşe, doctrină cu tot, rupând şi din partid o facţiune setată pe „rade tot”. Nu l-a împiedicat nicidecum ideologia, bună doar de mestecat în loc de ciungă. „Surpriza” pueril-aiuritoare a bubuit astă-toamnă când ni s-a zis că doctrina, ideologia liberale nu mai sunt liberale, ci democrat liberale. Nici vorbă să se fi schimbat vreun punct sau măcar o virgulă. S-a aplicat axioma lui Farfuridi: „ori să se revizuiască, primesc! Dar să nu se schimbe nimic; ori să nu se revizuiască, primesc! Dar atunci să se schimbe pe ici pe acolo, şi anume în punctele esenţiale…”. Şi s-a schimbat doar pălăria din titlu datorită unui curent mai tare dinspre micul şi marele licurici, iar foştii corifei liberalişti şi-au abandonat azimutul calculat de clasicii Toma d’Aquino, Hegel etc., orientându-l spre mai potentul Craig Duncan, mare profet al demnităţii umane promovate de Partidul Democrat al lui Obama. Să se fi anunţat decesul modelelor republicanismului sarkosian, al conservatorismului thatcerian, al verzilor triumfalişti, al atractivei autarhii transuraliene, sau se va realiza o sinteză „originală”, duncaniană, între acestea şi doctrina Carter-Clinton-Obama? Cică aşa se vor atrage „mase mari de electori”, „grupuri de întreprinzători”, toate „partidele pretinse de dreapta” pentru decolmatarea forţei unice a viitorului partid-stat. Pohta ce-au pohtit şi foştii peceristosecurişti, unicaţi pentru jumătate de veac – visul de aur al politrucului român întru înveşnicirea nimicniciei naţionale.
Boierii şi industriaşii din fosta elită decăzută la învăţământul politic ce cu onoare îl continuăm, adică liberalii rămaşi pur şi simplu liberali, întrucât poartă costum şi papion burghezo-moşiereşti, nu pot veci-pururi să înţeleagă nimic din „politicianul Basescu”. „Bravos, naţiune! Halal să-ţi fie!”.
Dar nici bine nu apucă să ne explice „reacţiunea” acest pasaj pur ideologic, că, brusc, doctrina a sărit de pe şina democrat liberală şi, înainte de a intra în gara sufragiului autumnal, a devenit popular-liberală cu locomotivă cu tot, iar sloganul strămoşesco-egoist „prin noi înşine” a fost aruncat la „groapa de gunoi a istoriei”. Aşa liberă interpretare la „liberal lens model” şi „see-saw model’s” nu s-a mai văzut. Se pare că lumina licuricilor imperialişti strasburghezo-americăneşti nu e suficientă pentru „lentila” caţavenc-înceţoşată, iar flacăra revoluţiei ideologice stoichiste se „leagănă” cu stingerea-n bătaie în cenuşa ignoranţei noastre de veşnici cârtitori fără minte şi noroc.
Petru Tomegea
Petru Tomegea - ePolitica 