Numai român să nu fii în decembrie!

Se vede treaba că ne-a deocheat careva: nici să petrecem nu mai ştim. După un an cu roade (ale câmpului) bogate, de obicei Naşterea Domnului şi Sf. Vasile aduc bucurii, joc şi voie bună. Deşi agricultorul-şef, dl Tabără, laudă peste tot producţiile record la ha, totuşi „magia şi spiritul Crăciunului” nu ne-au alungat mohoreala.
Nu cumva ni se trage de la decembrie, o lună a jelaniei româneşti şi a întorsăturilor fatidice? Ori plătim pentru cele două daruri divine, cei aproape 22 ani ai idealului de unitate naţională şi Revoluţia, da, revoluţia din ’89? Alte evenimente decembriste însă cât pe ce să ne scoată din istorie: moartea lui Alexandru cel Bun, alungarea regelui, naşterea lui Stalin şi a lui Brejnev, întâlnirea de la Malta între Bush şi Gorbaciov ce i-a pecetluit soarta lui Ceauşescu, executat şi el în zi sfântă de Crăciun…

S-a schimbat ceva?

Nu ştiu ce „război rece” se va fi încheiat pe 2-4 decembrie 1989, nici unde se va fi instaurat „noua ordine mondială” de moment ce acelaşi triumvirat americano-germano-englez îi face cu ochiul ţarului rus, iar România e în continuare pusă la colţ ca un şcolar codaş.
În plus, schimbările de regim pică şi ele în decembrie, impregnându-se cu tot soiul de nemulţumiri populare sau de bucurii egoist-zgomotoase ale învingătorilor. Până acum, ale învingătorilor propriului popor. Pentru că flacăra violet a lovit tot în decembrie, tare mi-e să nu fie vorba de niscaiva energii negative! Şi-aşa cu raţionalitatea stăm prost la sfârşit de an.
Dar ca anul acesta niciodată parcă nu ne-a îmboldit mai abraş spiritul negaţionist, asta însemnând că părţile beligerante vor să înlocuiască o realitate inconvenabilă cu visurile lor de emancipare: vreo 60% neagă măreţele realizări ale actualei Puteri fiindcă ne-au adus sărăcie şi subdezvoltare, iar altele vreo 20% consideră că suntem primii din Europa cu asemenea conducători înţelepţi.

Revoluţia n-a fost

Până şi revoluţia a ajuns „un dar otăvit”, negându-se eroismul tinerilor şi rolul maselor în decembrie ’89 fără de care postacii conştiincioşi i-ar compune azi ode dinastiei lui Nicu Ceauşescu şi ar aplauda până la delir filozofia de viaţă a lui Postelnicu „Am Fost un Dobitoc” şi a lui Ion Dincă „Te Leagă”.
Veţi spune că istoricii de gen „puiul cu trei capete” şi „Ceauşescu n-a murit”, avocaţi post factum ai marilor patrioţi Iulian Vlad, George Homoştean – plura eiusdem farine – şi-au pierdut uzul raţiunii. Ei bine, nu. „Raţiunea” lor se confundă cu scopul jupânilor: câştigarea cu orice preţ a viitoarelor alegeri.

La vremuri noi, tot noi

În asta rezidă terfelirea otova a eroilor din ’89 şi a lui Ion Iliescu, pe cale de consecinţă, lovirea în USL, căreia Preşedinţia, Guvernul şi cvasitotalitatea arcului cotrocean împreună cu oficinele de presă i-au pus gând rău pe faţă. În aceeaşi idee se ascute securea războiului cu revoluţionarii, cu Opoziţia, Justiţia… Se scot de la naftalină şi odioşii Nicolaescu, Voiculescu, Năstase, Vântu şi ce-a mai fi.
Ca mârşăvia să fie totală, apelează la maeştrii securişti ai diversiunii: confuzionarea electoratului prin comasarea alegerilor, apariţia peste noapte a tot soiul de uniuni, care să difere doar cu o literă de USL, vezi cazul recentelor USP (uniune social progresistă), USD (uniune social democrată) UCD (uniune creştin democrată) etc. Crede cineva că înfiinţarea acestora se face de dragul ideologiei şi al reprezentării corecte în viitorul Parlament a tuturor cetăţenilor? Nu, doar de frica de răspundere după o guvernare catastrofală.

Interesul şi iar interesul

Că grija primului om în stat a fost numai interesul personal a ieşit deunăzi la iveală: toată tevatura cu DNA era simplu exerciţiu de imagine, în care n-a crezut o iotă. Plânge dna Macovei că moare ţara? Ei da! Ce putea să însemne crearea unei suprastructuri peste structurile Ministerului Public deja existente decât că procurorii ori nu sunt lăsaţi, ori nu pot stopa furtul din banii contribuabililor? E clar că s-a vrut aruncarea răspunderii pe umerii lor în caz că actualul Executiv îşi dă duhul. Nu ştiu cât a ajuns să coste corupţia în România, dar se pare că anticorupţia costă şi mai mult.
Cu atâţia puşi pe căpătuială şi înşelătorie, cui îi mai arde de Leru-i Ler şi Pluguşor? Şi de Bacovia: „Te uită cum ninge decembre/… Potop e-napoi şi nainte ”?

Petru Tomegea

Nu râdeţi de nord-coreeni!

Să nu ne pice râsu-n sân!
Nu mi-am închipuit vreodată că mediile autohtone debordează de profesionalism şi decenţă, dar să pufneşti în râs, să faci băşcălie de lamentaţiile colective ale coreenilor rămaşi orfani de tătuc mi se pare o culme a nesimţirii şi a neghiobiei.

Două lucruri trebuie spuse răspicat:

1. coreenii s-au comportat „normal” la moartea liderului lor, un fel de monarh bolşevic absolut, cu aproape nimic deosebit de Lenin, Stalin, Mao Tze dun, Ceauşescu… Normalitatea lor însă ţine de gradul de emancipare socială şi de educaţie (civică), or, în afară de cultul primitiv al personalităţii, şcoala şi societatea lor nu pregătesc decât modele de proletari supuşi, docili, care-şi venerează conducătorii;
2. dacă noi am scăpat cum-necum de un dictator nu înseamnă că am scuturat cu totul jugul tiraniei şi că ne-am vindecat definitiv de totalitarisme, nici că civismul românesc a pătruns în cătune şi în fostele cartiere lumpenproletare. Sunt adevărate uzine orwelliene de locuit, în fapt, mahalale sordide, sclipitoare acum de sărbători, dar cu mult sub bunul simţ al celor antebelice. Sunt acestea mai puţin manipulabile? Cu cât mai puţin?

Ce am fost şi ce-am ajuns?

Că nu ne-am despărţit definitiv de comunism şi de mantaua tătucului se vede din discursurile lemnoase ale dlor Băsescu şi Boc de sărbători, ovaţionate vivace de noua generaţie de aplaudaci de partid şi de stat. Dar de corul mereu în creştere al nostalgicilor după salamul cu soia, adevărată emblemă a epocii de aur, sau de bocetele aniversare la mormintele tovarăşului şi al tovarăşei ce ziceţi? Adăugaţi şi mesajele postacilor sârguincioşi, râvnitori la statutul de poet fruntaş de curte.
Stăm noi mai bine la capitolul demnitate şi mândrie naţională? Să fim serioşi. Nu sunt atât de sigur că bieţii coreeni şi-ar vinde sufletul şi votul pe-o tigaie, un pet de ulei şi-o pungă de făină. Nici că şi-ar jecmăni conaţionalii odată ajunşi în funcţii înalte. Încă nu au conturi offshore în care să-şi mute averea ţării, iar la hoţie şi ipocrizie îi întrecem de departe.

Ordnung und disziplin

Diferă totalmente opţiunile noastre majoritare de ale lor? Cel mai votat partid român ar fi ipoteticul PCD (Partidul Care Dă), căci cu ideologiile şi programele electorale mulţimile noastre nu se încurcă. Din toate sondajele rezultă încrederea că doar milităria şi pumnul de fier mai pot face „ordine şi disciplină” în România. Ceea ce, să recunoaştem, nord-coreenii au cu prisosinţă.
Stăm mai bine cu democraţia şi statul de drept? Putem vorbi de principiul separaţiei puterilor fără să punem ochii în pământ? Avem o economie atât de înfloritoare şi-o industrie atât de performantă, beneficiem de instituţii şcolare şi de sănătate aşa de grozave, că ne strigăm fericirea de a avea mari diriguitori?

Dinastii comuniste

Râdem că primii lor secretari de partid comunist, patriarhii roşii, şi-au instaurat dinastii la tron şi că urmaşii lor le moştenesc posturile. Cât a lipsit ca Nicu Ceauşescu să ne „conducă destinele spre comunism în zbor”? Nu cumva fenomenul ne bântuie în continuare mai ceva ca flacăra violet?
Nu e zi ca presa să nu ni-i arate cu degetul pe fiii de bani gata: nu s-au omorât ei cu cartea, dar ocupă posturi atât de importante, încât îţi stă graiul. Cumpărăturile şi le fac la Paris şi Londra, se grozăvesc cu limuzinele lor scumpe, iar cluburile selecte, adică de fiţe, din Capitală sunt locul lor de muncă. Nu degeaba tinerii valoroşi o taie din ţară, neputând accepta ca loazele să se folosească, ori chiar să-şi bată joc de ştiinţa lor de carte.

Aroganţă şi analfabetism

Dar cu bunăstarea, standardele de viaţă şi civilizaţie, cu analfabetismul, cu media de vârstă stăm mai bine? Cu cât? Aflaţi la coada Europei, nu ştiu cine are chef să se împăuneze cu nivelul cel mai de jos al vieţii şi al mediei de vârstă.
Râdem cu nonşalanţă de nord-coreeni, dar nu ne dăm seama că şansele de emancipare ne scad pe zi ce trece, nici că posibilitatea de a ieşi din această situaţie – limită diminuează. Ţările dezvoltate au şi ele necazurile lor, devin tot mai egoiste, UE abia se mai ţine, iar lipsa de perspectivă, de profesionalism a factorului politic intern nu permite aşteptări optimiste.
Şi atunci de unde atâta aroganţă? Te pomeneşti că ni se trage de la „spir(i)tul şi magia” Crăciunului.

Petru Tomegea

Se arată noi modele de lideri în 2012

Ultimele evoluţii politice europene şi americane tind să schimbe radical idealurile şi concepţiile actuale despre leadership, aceleaşi de la Jean Jacques Rousseau încoace. Conducătorii carismatici, salvatorii cu aură romantică proţăpiţi în fruntea popoarelor, atotştiutorii, autoritarii, trăitorii din notorietate şi imagine se pregătesc să cedeze întâietatea managerilor pragmatici, tehnocraţilor. Trendul a devenit (pre)vizibil după evenimentele din Grecia şi Italia, iar alegerile din 2012 îl vor confirma.
Criza şi recesiunea prin care trece omenirea li se datorează în primul rând lor, apoi pieţelor tot mai greu de reglementat, băncilor prea avide de profit, dar şi creării unor aşteptări uriaşe în rândul maselor prin promisiuni de bunăstare şi fericire.

Căderea idolilor

Ajunşi la putere pe fondul creşterilor economice, cât reale, cât induse, ale ultimelor 6 decenii, au promovat politici de ridicare peste posibilităţi a standardelor de viaţă, mai puţin de muncă, au susţinut orbeşte sporirea puterilor statului concomitent cu a costurilor actului de guvernare, iar spectrul falimentului sistemic pare a-i readuce cu picioarele pe pământ.
Pare şi nu prea. Reluarea unor obiceiuri păguboase ale trezoreriilor celor puternici, fie SUA, fie UE, dar mai pot fi menţionaţi şi alţii, de a ieşi din recesiune prin înmulţirea zero-urilor sau cu ajutorul tiparniţei de bancnote, arată fără tăgadă că joaca de-a finanţele încă nu le miroase a nenorocire. Căci pentru un asemenea stil de conducere, puterea înseamnă încă bani. Mulţi bani.
Aproape fără excepţii, le-a plăcut aura publicitară în jurul personalităţii lor şi al partidelor, uneori întreţinută pe bani grei. Cochetează cu ecranele televiziunilor, se află mereu în treabă prin vizite ici şi acolo, plâng delicat pe umărul celor în necaz, întreţin o viaţă publică împănată cu discursuri pompoase, ieşiri în mulţime şi aplauze, ceea ce le-a creat o anume dependenţă, astfel că nu prea mai rămâne timp pentru actul propriu-zis de guvernare.
Unii se lipiseră atât de tare de funcţii, că n-au fost în stare să se despartă de ele nici în al XII-lea ceas, fiind nevoie de răscoale, revoluţii, intervenţii „manu militari” şi chiar plutonul de execuţie.

Manageri noi – obiceiuri vechi

Anul 2012 este an electoral în majoritatea democraţiilor care contează. Vine vremea bilanţurilor, a întrebărilor şi a evaluărilor, americanii le zic „check and balance”, când îşi verifică starea naţiunii, îşi limitează pierderile (planificate) şi îşi (re)echilibrează sistemele politice, puterile în stat.
Deja mizele uriaşe urcă vizibil cota nervozităţii căci politicienii, în loc să-şi recunoască greşelile, acuză doctrinele economice pe care le consideră vinovate de starea actuală, inclusiv BM, FMI şi alte instituţii mondiale de profil, la grămadă cu înnobelatul Stiglitz, iar economiştii, finanţiştii, specialiştii diverselor domenii, la rândul lor, scot în evidenţă păcatele politice generatoare de datorii suverane, deficite structurale şi bugetare împovărătoare pentru populaţie.

Omenirea nu-i mai crede pe cuvânt

E clar, leadership-ul iresponsabil şi personalizat şi-a trăit traiul. A sosit era ştiinţelor politice şi a artei bunei guvernări. Nu se mai poate fără conducători profesionişti, competenţi şi experţi în management public.
Indivizi ambiţioşi, avizi de putere care năşesc după poftă destinele naţiilor vor rămâne amintiri ale unor timpuri vetuste. Va creşte rolul deciziei de grup, iar statele cu sectoare de cercetare în astfel de domenii vor fi avantajate.

Unde ne aflăm noi şi România în acest proces?

La coada cozii lumii democratice şi civilizate. Ca pretutindeni, avem un cadru formal constituţional-democratic, dar instituţiile statului de drept sunt slabe, funcţionând după umorile politicului la vârf, iar cele trei puteri sunt controlate prin diverse metode de procurori, servicii secrete şi preşedinţie.
În ultimii 2-3 ani nici nu se poate măcar vorbi de dialog între Putere şi Opoziţie, între Executiv şi sindicate, dispărute total din peisaj, iar Parlamentul, pierzându-şi principala sa atribuţie de depozitar al suveranităţii şi for al negocierilor politice, legiferează doar prin asumarea răspunderii, parlamentarii nebeneficiind de libertate.
Profesionişti, tehnicieni, competenţe, expertiză… doar în vise. Se cere doar loialitate faţă de conducătorul iubit şi oamenii săi.

Petru Tomegea

De la răul mai mic la răul necesar

Dl Băsescu, politicieni, jurnalişti, analişti şi alţi luptători înrolaţi sub steagul prezidenţial vorbesc cu aroganţă despre „clasa politică dâmboviţeană” ca şi cum n-ar proveni ei înşişi din acelaşi aluat. Dar şi mai abitir lovesc în „zoaiele” politice reprezentanţii şcolilor noastre de politichie, ori de câte ori au ocazia, lăsând impresia că am avea o anumită excelenţă în domeniul teoriilor şi al cercetărilor politologice.
La o privire atentă, descoperim că discursul politic românesc debordează de teorie de uz intern, fără aplicabilitate imediată, mai ales pe dreapta, căci stânga oricum a rămas hipertrofiată pentru încă un secol. În plus, după revoluţie, „profesioniştii” de la Ştefan Gheorghiu şi din şcolile de cadre ale PCR au ocupat imediat catedrele din universităţi şi presa de profil. De aici tenta socialist-naţionalistă şi nostalgic-revanşardă a abordărilor din media.

Teoria ca teoria. Dar practica?

Or valoarea şcolii de politică se probează prin calitatea actelor de guvernare şi rezultatele corifeilor academici implicaţi lucrativ în bătălia politică. Căci unii scot bani frumoşi din consiliere, PR şi advertising în campaniile electorale. Dar proasta guvernare, ţinuta ideologică şi morală, dezordinea sufragiilor şi persistenţa electoralismului evidenţiază caracterul improvizat, lipsa de aderenţă şi credibilitate, pustietatea ideologic-pragmatică şi partizanatul primitiv, inconsistenţa, precaritatea ştiinţei politice româneşti.
O culme a acestor „profunzimi” politiceşti o reprezintă teoria „răului mai mic” impus în locul „răului mai mare”, şmecherie cu care s-au câştigat cică alegerile în 2004: ambele concepte, alese anume dintre cele negative, personificau răul mai mic, Traian Băsescu şi răul mai mare, Adrian Năstase.

Răul mai mic şi răul necesar

Hannah Arendt credea că sursa răului vine din eşecul de a gândi, iar psihiatrii de azi consideră că întotdeauna el aduce la putere inşi taraţi, frustraţi sau inapţi sexual, abuzaţi, abrutizaţi în copilărie, răul fiind calificat şi ca o funcţie a prostiei (T. Judt). E vorba de politicianul cameleonic, disimulat sub chipul actorului labil psihic. Îl recunoşti uşor pe primele scene ale UE, şi ale României, în aceste zile de transformări şi încercări de noi alianţe. Tipologic seamănă nu doar cu Berlusconi.
Savanţii ştiu că răul, sentinţele negative nu pot construi ceva de durată, în schimb, pot distruge sisteme şi categorii etice, pot desfigura personalităţi deoarece răul generează intoleranţă şi ură, iar adeziunile oamenilor simpli se canalizează cu uşurinţă. S-a ales „răul” ca mijloc de adjudecare a unei funcţii politice din cauza primitivismului culturii noastre civice.

Teoria asta a dat roade

Prin promovarea răului mai mic, activiştii mediatici au reuşit să-şi impună la limită(?) personajul şi pentru al doilea mandat, ca apoi teoria să cadă în derizoriu. Însă aceşti (de)formatori profesionişti de opinii s-au înregimentat apoi sub drapelul luptei pentru impunerea altui rău, a „răului necesar” şi reînnoirea mandatului la Palatul Victoria a cooperativei Boc & co. Propovăduitorii continuă operaţiunea de spălare a creierelor cu detergenţi eficace, îndelung probaţi în cei 45 ani de ciumă roşie şi alţi 22 sub acoperire.
Astfel, intelectualii Puterii şi oficinele lor mediatice alunecă din empireul epistemologic într-o poliloghie joasă despre catastrofa care ar păli România în caz că regimul Băsescu se prăbuşeşte. Mai întâi leagă de gât Opoziţiei clişee mediatice ca bolşevică, antiromânească, populistă etc., iar apoi scot liderilor Antonescu şi Ponta porecle insane ca Porumbacu, Antenescu, leneş, se scoală târziu, necopt, nu dă prin Parlament, respectiv copilot, imberb, naiv, copilul lui Năstase, Iliescu…, apoi încearcă să mătrăşească cifrele din sondaje, să se poată lăuda cu un trend favorabil pentru 2012.

PDL – sacrificiu ritualic

În schimb, PDL cică s-a sacrificat pentru România zi şi noapte, ne e azi rău, dar de mâine „ar putea” fi mai bine… Ciracii se feresc ca de râie să amintească de corupţia endemică, de încălcările mitocăneşti ale Constituţiei prin impunerea unor legi nedemocratice, prin crearea unor crize între instituţiile statului Guvern, Parlament, Justiţie, prin folosirea serviciilor de informaţii ale statului ca să-şi supravegheze informativ adversarii, ca să nu mai amintim de erori flagrante în politica externă.
Pe când lupta pentru binele comun?

Petru Tomegea

PDL şi-a adoptat bugetul. Ei şi?

De câteva săptămâni, marii dregători sunt în fierbere: se aprobă bugetul în Parlament, se fac calcule, evident, pro domo, dar finanţiştii şi economiştii uită de ce au venit la TV şi lustruiesc ghetele jupânilor…
Ziarele, televiziunile discută pe larg, politicienii fie ai Puterii, fie ai Opoziţiei polemizează, adică se înjură birjăreşte, unii criticând exact ce laudă ceilalţi şi viceversa. Tevatura asta se repetă la indigo de 22 ani cam înaintea Crăciunului…
Nu doar presa naţională se agită, ci şi cea judeţeană ori locală. Jurnaliştii de investigaţie prezintă şi ei bugetul cam aşa: baronii X,Y,Z au feliile astea, asfaltagiii o au pe asta, Prigoană şi alţi salubrizanţi, pe cealaltă, firmele bişniţăreşti care dezvoltă zdravăn ori modernizează abraş transporturile, munţii, dealurile, văile şi apele au luat iar caimacul…
Totul a fost împărţit de guvern cu aşa mare grijă, că toate cele ’j de mii de amendamente ale Opoziţiei flămânde au rămas doar în procesele verbale de şedinţă. Nici măcar unul de leac n-a trecut…

Cine-mparte parte-şi face

Numai că, odată treaba asta parafată, s-au trezit şcolile, spitalele, cultura… că rămân pe sold negativ. Dacă multele servicii secrete pe cap de locuitor au primit bani la discreţie, dacă tot ce înseamnă campanie electorală, preşedinţie, SPP, STS constituie priorităţi, ei bine pentru abecedar, pastile de cap şi înţelepciune populară s-au terminat banii. Vorba unui ministru finanţist de poveste: „nu mai e bani, dom’ profesor!”
Titlul vrea să zică însă altceva, anume că nu se va schimba nimic: adică s-a scris un buget cică de austeritate pe hârtie, să aibă ce se minuna presa, că de aplicat se va aplica după cum zice dl preşedinte şi semnează dl Boc, deoarece dna Andreescu e în concediu de refacere. Partea proastă e că noul buget lasă oricărui ageamiu din mass-media posibilitatea să observe părţile slabe ale actualului regim, intenţiile, dar şi spaimele sale de a pierde puterea. Iată-le.

Cooperativa ochiul şi timpanul n-a murit

De aceea creşte finanţarea serviciilor secrete mai dihai decât în ţări expuse atacurilor teroriste, sau în cele cu tradiţii moştenite de la ciuma roşie. Creşte aşadar ca pe vremuri rolul cooperativei „ochiul şi timpanul”, adică al organelor de urmărire căci trebuie ştiut din timp tot ce mişcă-n ţărişoara noastră scumpă, cât plăteşte copilotul Ponta pe raliu, la ce oră se scoală Crin Antonescu, cine cu cine, cu ce şi pe unde, duşmanii Puterii mereu în obiectiv, ca eventual 3-5 dosare să fie oricând gata la o adică…
Criza se va fi simţind la alţii, căci diriguitorii noştri o duc tot într-o veselie şi în 2012: luxul exorbitant va continua, vilele RAPPS le stau la dispoziţie, coloanele oficiale de zeci de maşini tari la fel, circulaţia va fi blocată oricând vor muşchii lor, elicopterele de stat stau cu motoarele gata, achiziţiile de limuzine, mobilier, perdele, calculatoare, birouri… scumpe şi mai abitir, iar despre repartizarea bugetului per capita nu s-a auzit încă în România. Aşa că banii vor urmări nu necesităţile patriei, ci ale şefimii de partid. Patria poate să bată din drâmbă până la celălalt Îndrei al Lupilor.

Descărcarea de sarcini şi glodul pe uliţă

Îmi aduc aminte din copilărie şi din cărţi că însuşi Ceaşcă Întâiul dădea samă în faţa Marii Adunări Naţionale, aşa dictator cum era, asupra cheltuirii de-a fir a păr a banului public, că înainte de aprobarea noului buget exista o descărcare de sarcini a vechiului şi că unii tovarăşi, urmare a matrapazlâcurilor, se mai răcoreau la Mititica ceva ani.
Descărcarea asta se întâmpla şi înainte de război, iar azi văd că dă bine şi în democraţiile respectabile. De aşa o fază însă n-am auzit nimic pe Podul Mogoşoaiei… Să fi fost un obicei prost, ori sunt prea mari zeii cotroceni şi preacinstiţii boieri în giubele portocalii să dea samă în faţa Parlamentului?
În schimb nu scăpăm de ultima fază. Când, cu un zâmbet pe buze moştenit de la dl Iliescu, revin decidenţii să ne ceară votul numai la TV, că pe uliţă e glod, nu e aer condiţionat, iar poporenii pun întrebări neroade.
După dl Boc nu contează că spitalele îşi epuizează stocurile de alimente şi medicamente, nici că şcolile se închid de frig, important e că stăm mai bine ca Italia, Spania, Grecia… unde salariile sunt de 4-10 ori mai mari ca în România, că am ieşit din recesiune, deşi la anul ne va fi tot greu…
Se vede că bugetul său nu seamănă cu al nostru.

Petru Tomegea

Revoluţia – un dar otrăvit?

Unii istorici, sociologi, analişti abuzează de istoria contrafactuală, întrebându-se mereu ce-ar fi fost dacă…? În cazul Revoluţiei din decembrie ’89, răspunsurile ne amărăsc şi mai mult existenţa: ce s-a fi întâmplat dacă serviciile secrete străine nu şi-ar fi dat mâna să ne ajute să scăpăm de dictator? Nimic. Se vede şi azi cu ochiul liber.
Ce s-ar fi întâmplat dacă „am fi avut şi noi un Havel”? Tot nimic. Ceea ce e mai greu de înţeles, iar explicaţia nu ne pică bine. Personalităţi de talia lui Havel am avut şi avem, intelectuali în puşcării, aşijderea, dar posibilitatea de a coagula o Opoziţie ne-a lipsit.

Despre curaj şi eroism

Ne-au lipsit curajul, îndrăzneala, spiritul eroic? Le-au lipsit şi altora în aceeaşi măsură ca şi nouă. Eroi am avut, poate mai mulţi decât alţii, Doina Cornea, Paul Goma, un Paraschiv, un Ursu, un Babeş arzând ca o torţă pe pârtia de schi, or mai fi fiind vreo câteva zeci, sute de „scheleţi” prin arhivele ţinute încă la fereală…
De ceva timp se joacă un teatru prost. Cui ajută să ne autoflagelăm pretutindeni, să ne lamentăm, să ne victimizăm? Nimănui. Mai mult ca oricând avem nevoie de adevăr şi curaj să ne recunoaştem aşa cum suntem. Cheia poate să ne-o ofere întrebarea fără rost, dar cu dus-întors, adresată de C. T. Popescu dlui Ion Iliescu: „Regretaţi că nu aţi avut o atitudine publică, de felul celei a lui Havel?”. Fără rost, deoarece ştia răspunsul: NU.

Lecţia dlui Iliescu

Numai că bolşevicul, criptocomunistul, bătrânul edec… ne mai dă o lecţie: i-ar fi plăcut ideea, dar nu avea anvergura lui Havel, nici umbrela Europei… Ar trebui să înţelegem că numărul celor ce i-ar fi cerut conştient să aibă comportamentul dramaturgului ceh era infim, în comparaţie cu cei ce l-au dorit aşa cum era şi care l-au votat în procente ameţitoare. Nu sunt atât de sigur că n-ar mai câştiga un mandat dacă…
Iliescu a fost, este un politician cu destule slăbiciuni, dar pragmatic. Fără cine ştie ce ideologie savantă. Ca fost aparatcic, a avut o singură certitudine, că trebuie să-i reprezinte fidel pe cei ce l-au pus acolo. N-au vrut românii să-şi vândă ţara? N-au vrut. N-au vrut moşieri, rege, capitalism, piaţă liberă…? Nu. Au dorit un tătuc grijuliu? A fost un tătuc grijuliu. De ce au gândit aşa concetăţenii noştri e o altă poveste. O poveste fără sfârşit, mai ceva ca a lui Michael Ende…

Suntem ceea ce dorim să fim

La 22 ani de la Revoluţie, încă nu ne-am limpezit. Aruncăm vina asupra oricui, numai să scăpăm de noi înşine. Suntem ce dorim să fim. Nimic mai mult. Excluzând elitele, care au ca şi noi un singur vot, nici nu îndrăznim să ne dorim altceva decât puţină atenţie din partea conducătorilor şi un trai ceva mai bun. Ca să-i votăm până la moarte. Din nefericire, mahării ne-au prins beteşugul şi, în consecinţă, îşi fac mendrele, cu un cinism brutal şi primitiv.
Între noi şi cehi, între Iliescu şi Havel, între lucrătorii români şi sindicatele poloneze ale lui Lech Walesa, între ortodocşii patriarhului Teoctist şi catolicii lui Ioan Paul al II-lea, ca să luăm în discuţie doar ofurile, obida şi nădufurile recentelor editoriale, se află câteva decenii de industrializare, de obişnuinţe şi deprinderi civice, de maturizare politică pe care noi nu le-am putut recupera.

Democraţia – o altă poveste

Între dorinţele noastre şi ale lor nu sunt mari deosebiri. Şi-au dorit ei cu ardoare libertate, stat de drept, respectându-le cu sfinţenie? Ne-am dorit şi noi, numai că aleşii şi-au luat partea leului, noi am crâcnit, dar tot lor le dăm votul.
Partea dureroasă o constituie diferenţele de viziune şi de civilizaţie politică. Democraţia lor nu se potriveşte cu a noastră: nici un lider n-a îndrăznit să calce în picioare poporul şi Constituţia, nici să facă politică cum îl taie capul, sau cum îi dictează interesele. De ce? Fiindcă a doua zi ar fi fost măturat de furia concetăţenilor.
Aşadar, revoluţia a fost un dar nemeritat, chiar otrăvit, cum rezultă din abordările recente, iar jertfele celor peste 1000 de tineri nu şi-au atins ţinta? Răspunsul cinstit la aceste întrebări ne va arăta de ce n-am avut un Havel, de ce nu avem regim democratic, de ce drumul nostru spre Europa are mare nevoie de şcoli pentru întregul popor, nu doar pospai pentru elite de pradă şi manipulatori ordinari care ne-au zălogit viitorul…

Petru Tomegea

Un proiect – România

De ani buni se acuză lipsa unui proiect, a unei viziuni coerente despre viitorul României, dar diriguitorii rămân impasibili, iar elitele reacţionează haotic, umoral, încercând că creeze un parti-pris politic ori personalizat. De aceea, orice discuţie despre mâine cade mereu în derizoriu. E clar: politicul se fereşte de astfel de dezbateri. Ca orice ţine de ideologie, proiectele nu aduc mare spor la urne. Dar fără o minimă speranţă nu se poate construi nimic. Tocmai asta încearcă să facă actualul proiect. Deşi la o analiză atentă termenii „proiect”, „proiecţie” sună cam mecanicist.
Azi se vede mai clar ca oricând că ţara ni s-a împotmolit în propriile neputinţe. Ceea ce doare e faptul că nu poate ori nu ştie să iasă din starea actuală. La 5 ani de la admiterea în UE şi la 8 ani de membru NATO, ne afundăm într-o recesiune greu de manageriat, cu o populaţie descurajată şi debusolată, cu tineri băjeniţi în masă spre un Occident lovit şi el de criză.
Dl prof. Emil Constantinescu, singurul preşedinte-intelectual, recunoscut mai ales în afara graniţelor, e pe cale să adune în jurul ideilor sale o bună parte a elitelor ştiinţifice şi culturale capabile să ne influenţeze destinul. Doamne ajută!
E adevărat, „destinul istoric al naţiunilor depinde de capacitatea lor de a imagina un mare proiect politic”, numai că reuşita a depins întotdeauna de o forţă politică în stare să coaguleze o masă critică şi apoi o majoritate să-l pună în operă.
Pentru că o majoritate care să ia în consideraţie doleanţele şi speranţele populare nu se întrevede în timp rezonabil, elitele şi-ar putea da măcar mâna să ducă „sentimentul românesc al fiinţei” dincolo de „sentimentul românesc al urii de sine”, sau măcar la un „sentiment românesc al respectului de sine”.
Aceste profunzimi conceptuale însă mă sperie: cu un sistem de educaţie subfinanţat şi cu politruci pe post de decidenţi, ele vor rămâne doar pe hârtie. Să nu-şi închipuie cineva că mai avem azi sămănătorişti şi poporanişti care să ia ţara la picior pentru a-i învăţa pe poporeni. Abia că mai apar la TV pe post de floricele pe câmpii, altele fiindu-ne acum modelele şi priorităţile.
Deoarece e nevoie de un vehicul puternic, nu există altă cale decât a implicării politice. Aşa au procedat înaintaşii, dar azi iniţiativele intelectualilor, amestecul lor în politică nu dau rezultate, iar cei ce au făcut-o fie au eşuat, fie au renunţat la carieră şi operă, pierzându-se în trena unui politruc sau a altuia. Vremea romanticilor Bălcescu, Russo, Alecsandri, I.C. Brătianu… nu se mai întoarce.
A se mai observa că nici paşoptiştii nu au avut un proiect ca atare, dar lupta s-a dat pe câteva principii general acceptate: independenţă, unitate, inclusiv cultural-teritorială, suveranitate, libertate, egalitate, dreptate şi frăţie, care animau Europa acelor ani.
D. Constantinescu crede că noi „am schimbat un sistem dictatorial cu un sistem care a mers pe calea democraţiei şi economiei de piaţă, fără să avem o analiză serioasă a perioadei depăşite şi am pierdut douăzeci de ani încercând să-i înţelegem pe alţii, fără capacitatea de a ne înţelege pe noi”.
Parţial de acord, dar premisa e falsă: sistemul s-a schimbat doar formal, cu excepţia Domniei Sale, ceilalţi nefăcând altceva decât să-l imite pe Ceauşescu, iar judeţele şi comunele au înlocuit pumnul primului secretar PCR cu palma preşedintelui de Consiliu Judeţean, de pixul căruia atârnă vieţile supuşilor.
Fireşte, ne lipseşte o evaluare ştiinţifică a resurselor umane de care dispune România, depopulată, împuţinată din cauza migraţiilor fără precedent. Apropo, ultima găselniţă, nu numai teoretică, legată de dirijarea migraţiei spre zonele mondiale preferate de capital înspăimântă. Ele coincid aproximativ cu marile puteri. Priviţi-o în toată câinoşenia ei.
Că nu dispunem de o evaluare a resurselor subsolice însă nu e deloc rău. Oricum poporul nu va beneficia de nicio para chioară. Decât să ajungă sub guvernări ca actuala în conturi offsore, mai bine să aibă şi nepoţii ceva.
Poate că în Europa criza să fi fost provocată de un anume mod de gândire, deşi determinismul demersului analitic relevă cauze profunde, sistemice şi social-culturale. Nici vorbă de „moduri de gândire” generatoare de criză în România, ci de furt şi a abuz pe faţă, de atac direct la democraţie şi statul de drept.
Iată de ce orice strategie pentru 2-3 decenii trebuie să înceapă cu fundamentarea ireversibilă a statului de drept, cu instituţionalizarea relaţiilor între stat şi cetăţean, cu recunoaşterea şi respectarea drepturilor şi a libertăţilor cetăţeneşti, aflate acum în suferinţă.
Despre ce autodepăşire poate fi vorba într-o ţară în care Parlamentul şi Justiţia cad mereu la mâna Executivului, în care presa abia mai suflă, iar instituţiile democraţiei, omnipotentele şi numeroasele servicii secrete nu se află în slujba poporului? Aştept să mă contraziceţi.

Petru Tomegea

Dirijarea migraţiei spre zonele preferate de capital şi desţărarea României (Cum citim barometrul fericirii prezidenţiale)

Dl preşedinte a venit foarte fericit de la summitul UE, însă de acum ştim că barometrul fericirii prezidenţiale trebuie citit invers: starea sa de bine ne poate costa ani buni de aşteptări populare zadarnice şi stagnare economică. Nu neapărat din cauza stabilirii unor deficite structurale aproape imposibile, nici că se vor crea un sistem financiar unitar şi un pachet de reguli fiscale infailibile, ci că nu deschidem ochii asupra unei idei discutate în şoaptă în aceste zile în mediile occidentale.

E(i)migraţia şi dezvoltarea

Ideea nu e nouă. A surprins-o acum câţiva ani Hans-Hermann Hoppe într-un context legat de determinismul libertarian şi fenomene sociale ca „dezintegrarea politică” a unor state din care se emigrează masiv şi „integrarea economică” a migranţilor în zonele şi statele preferate de capital. E uşor de înţeles că ei vor produce acolo bunăstare la un preţ de cost neglijabil, iar înapoierea noastră va fi prelungită sine die.
Sociologii români, truditori tenaci şi prolifici pe ogorul insalubrei politici, n-au socotit lucrativ să explice stăpânilor în slujba cărora şi-au pus cariera că emigrarea este un proces cu două tăişuri: e o bună supapă de moment pentru ineficienţa, mai degrabă, inexistenţa politicilor sociale guvernamentale, dar şi o cauză generatoare de subdezvoltare, înapoiere şi sărăcie pe termen lung.

Depopularea României?

În regimul Băsescu-Boc, depopularea localităţilor cunoaşte o turnură gravă, cu atât mai gravă cu cât e încurajată oficial. Executivul n-are nevoie de şomeri în plus, nici de creşterea bugetelor de cheltuieli sociale. Dar, coroborat cu limitarea la 0,5% a deficitelor structurale şi cu o cifră asemănătoare a deficitelor bugetare, fenomenul va condamna definitiv România la subdezvoltare, sărăcie şi analfabetism, iar băjenirea se va accentua. Cine răspunde pentru asemenea decizii catastrofale?
Fireşte, organul suveranităţii statale e Parlamentul, dar el e preocupat ca nu cumva coaliţia de guvernământ să piardă alegerile. În afară de această prioritate 0(zero), mai iese în evidenţă prin atribuirea de fonduri parohiilor şi colegiilor proprii, în timp ce astfel de fenomene sociale ne aruncă din nou la marginea istoriei. (Cf. Tony Judt, Romania: La fundul grămezii).

De ce nu se investeşte în România?

Abia acum înţelegem sugestia de a contribui cu multe miliarde la un fond comunitar de dezvoltare care să antreneze cică economiile ţărilor emergente ori intrate în criză de lichidităţi, noi neştiind ce să facem cu ele.
Numai că germanii, de pildă, cunosc un nivel al producţiei industriale şi al productivităţii muncii greu de conceput la vreme de contracţie economică. Li-e şi ruşine s-o spună. România, în schimb, intră în faliment de moment ce nu-şi poate onora nici măcar obligaţiile către cei ce şi-au câştigat drepturile în instanţă.
Ţinând cont de scăderea de aproape 10 ori a volumului de investiţii străine şi româneşti în comparaţie cu perioada 2004-2008, că oferta de locuri de muncă bine plătite va fi tot mai subţire, că unele investiţii mai vechi deja produc bunuri uzate tehnic şi moral, viitorul românilor în propria ţară devine îngrijorător. Nici 10% din ce se vinde pe piaţa noastră nu este produs în România, dar această realitate nu-i deranjează pe marii noştri bărbaţi de stat. Deşi prin Constituţie tocmai asta le e fişa postului. Când ne vom trezi, s-ar putea să fie prea târziu.

Dacă suveranitate nu mai e, ce mai e?

Istoricii PCR îşi amintesc de ravagiile doctrinelor Valeev şi Brejnev, care, în schimbul limitării suveranităţii, al trasării de noi graniţe, promiteau României exact ce avea nevoie: securitate (pax sovietica), armament modern, materii prime ieftine, tehnologii… Până la urmă lucrurile nu sunt cu mult diferite nici azi.
Iată că istoria ne supune din nou la probe greu de manageriat, iar lipsa competenţelor şi a expertizei în relaţii internaţionale ne afectează capacitatea de a răspunde prompt unor mari provocări. Se repetă situaţia de după 23 august?
Ceea ce nu înţeleg poporenii e pentru ce mai plătim atâta funcţionărime, Parlament, Guvern şi instituţii ale statului lor dacă decizia politică nu îi serveşte pe ei. Când pălăria suveranităţii, a independenţei, a unităţii şi a viitorului României e atât de greu de purtat, n-ar trebui să ne recunoaştem cinstit neputinţa şi să chemăm poporul la urne spre a decide ce e de făcut?

Petru Tomegea

Transfer de putere ori îngenuncherea Opoziţiei?

Transferul de putere în România s-a făcut mereu cu mare greutate şi cu multe victime. Astfel, în 1989 au fost înregistraţi 1142 morţi, 3138 răniţi şi 760 de arestaţi, numărul dispăruţilor nefiind nici azi cunoscut. La următoarele schimbări de regim au fost destule victime politice, morale, dar omuciderile n-au dispărut cu totul. Despre ele însă nu vrea nimeni să vorbească.
A se mai reţine că alternanţa la guvernare a generat şi generează victime doar în România, în timp ce în toate ţările-surori de fost lagăr comunist schimbarea s-a făcut şi se face paşnic. E clar că se întâmplă ceva cu noi, că ne lipsesc onoarea şi demnitatea, că există încă numeroase condiţii favorizante ale climatului de violenţă, printre care, îngenuncherea Opoziţiei. De demonstrat.

De ce la alţii se poate civilizat?

Dacă în Ungaria, Cehoslovacia, Polonia, Germania de Est… autorităţile comuniste au transferat atributele guvernării după negocieri aproape amiabile, în România pofta de putere l-a ţinut pe Ceauşescu lipit de funcţie până în faţa plutonului de execuţie. Armata şi celelalte organe de forţă ale statului au reacţionat cu duritate împotriva propriului popor, iar neprofesionalismul comandanţilor militari şi al emanaţilor revoluţiei, neînstare să ţină lucrurile sub control, a omorât din greşeală sau prostie peste 600 de participanţi şi soldaţi.
Nici a doua schimbare de putere nu s-a produs fără sânge. Ca urmare, după alegerile din Duminica Orbului 1990, au venit evenimentele din 13-15 iunie, cu peste 100 de cadavre. Încă nu şi-a asumat nimeni vinovăţiile vădite ale puterii de atunci: forţarea legii electorale şi înscrierea pe liste a tuturor formaţiunilor-satelit spre a diminua impactul partidelor istorice, încorporarea în masă a administraţiei în FSN, prostirea pe faţă a alegătorilor, înfricoşarea lor cu pericole imaginare, furăciuni de voturi şi arderea a sute de saci cu buletine pe la diferite gropi de gunoi… Nimeni n-a suferit vreo condamnare, semn că acţiunile au fost coordonate de guvernul-stat.

Pofta neostoită de putere naşte violenţă

În ’92, ’96, ’2000, 2004 şi 2008-2009 violenţele s-au mai calmat, dar contestările în justiţie, nemulţumirile, neîncrederea în organizatorii scrutinelor cresc de la an la an. Două sunt principalele cauze: partidele de guvernare, cu mici excepţii, nu vor să organizeze fairplay alegerile, încărcându-se de ruşine şi ocară din pricina subterfugiilor, a forţării legilor în propriul beneficiu; având şi pâinea şi cuţitul în mână, recte logistica, administraţia, autorităţile electorale permanente, Ministerul de Interne, serviciile secrete, Serviciul de Telecomunicaţii Speciale, prefecţii, şefii de deconcentrate şi instituţii organizatoare, plus o mulţime de activişti remuneraţi din ban public, toţi primesc misiunea de a îngenunchea Opoziţia. Iată de ce procesele electorale numai de corectitudine nu pot fi bănuite.
A se reţine că în ţările democratice serioase, legea electorală se stabileşte din timp, cel mai adesea prin consens, ba chiar discriminând pozitiv Opoziţia, căci un scandal referitor la matrapazlâcuri electorale pur şi simplu poate desfiinţa o formaţiune politică.

Chiar nu sunt posibile alegerile corecte?

Viitoarea campanie nu va diferi prea mult de anterioarele, doar dorinţa de fraudare e pe faţă. E exprimată cu subiect şi predicat de ministrul de Externe Teodor Baconschi, cel cu milionul de voturi adus de sufragiul prin corespondenţă. Guvernul Boc şi coaliţia de guvernământ ticluiesc deocamdată o lege prin asumarea răspunderii, aşadar fără consultarea Opoziţiei, a ONG-urilor, a spaţiului public. Sforţarea s-ar putea să-i coste, dând apă la moară opozanţilor.
Nici cumularea alegerilor locale cu cele parlamentare nu se practică în ţările cu stat de drept, iar adăugarea unui referendum, după cum le-ar conveni preşedintelui şi PDL, ar da lovitura de graţie sistemului nostru democratic. Cineva se joacă cu focul, într-o vreme când instabilitatea cuprinde sfere tot mai largi pe mapamond.
Răspunderea pe care şi-o asumă Executivul este una uriaşă. În majoritatea ţărilor unde s-a practicat, au urmat perioade de instabilitate politică, de contestări nu doar în justiţie, ci şi violente. Qed.
Toate de dragul păstrării frâielor puterii? Nu mai ieşim odată din lumea a treia?

Petru Tomegea

Profesioniştii dlui Băsescu

Sunt toţi unul şi unul. Nu ştiu cum îi caută, nu ştiu de unde îi scoate, cert este că, judecând după condiţii generale de trai şi coş zilnic, nu mai e mult până la fundul hambarului. De aceea nu este ieşire publică, bineînţeles pe posturi naţionale, să nu ne spună el însuşi ca un profesionist că de la anul, gata, românii au scăpat de greutăţi. Şi asta de mulţi ani. Au făcut-o şi înaintaşii.
Acum chiar că l-am prins pe Dumnezeu de-un picior: suntem pe cai mari, ne-am dat cu Merkozy şi nu trebuie să mai facem noi nimic, nici chiar să hotărâm unde dăm cu banul. Ne vor spune ei. Noi doar trebuie(?) să-i ajutăm cu ceva miliarde. De pe centurile noastre de siguranţă FMI, BM, BE, CE, UE …

Alţi 15 000 de specialişti?

Aşadar care sunt zonele populate cu mari specialişti? Cea mai importantă sursă de profesionalism şi expertiză e dl prim ministru. Iese aproape zilnic să ne înveţe că Ponta şi Crin sunt ultimii dinozauri populişti din Europa, că Uniunea lor e toxică, bolşevică, socialistă, vai de România dacă ajunge pe mâna lor. Iar şi iar. Nu contează că nu ieşim din criză cu vorbe.
Se laudă mereu cu tăierile, reducerile de venituri ale poporenilor. Dar cheltuielile guvernamentale pe bunuri de lux şi servicii cresc. Ce bine de noi că nu avem bani de şcoală, spital, că am sărăcit! Exemplu numai bun pentru italieni, greci, spanioli… unde viaţa îşi vede de ale ei.

Suntem pe drumul cel bun

De programe, măsuri economice, de investiţii creatoare de locuri de muncă, vorbeşte mereu: azi avem 56 000 de noi contracte de muncă, ieri, cam tot pe atâtea. Suntem pe drumul cel bun! Dar, nu se ştie de ce, bugetul de venituri e tot mai slăbănog, diminuează numărul angajaţilor, existând pericolul real să scadă sub 4 mil.
Autointitulat specialist în drept constituţional – cu o mulţime de legi anulate de CC, care ţine mereu loc de Parlament, se pricepe să meargă pe urmele Elenei Udrea la tăiat panglici şi la mutat semne de circulaţie pe viitoarea autostradă. De asemenea, aprobă ca nimeni altul tot ce spune şeful.

Fler, furt şi scenarii

Are însă un fler grozav la profesionişti şi experţi, numai buni să reformeze statul, cazuri celebre: Daniela Andreeesu, Sorin Apostu, Ridzi, Bădălan, Păsat, Solomon, Călin Stoia… Până şi Cezar Preda recunoaşte că e greu cu atâţia corupţi în PDL. Tizul său, Cristi zice că „Partidul Corupţilor şi [al] Şantajabililor din România ar trebui creat de politicieni din toate partidele, de la PSD si PDL pana la PRM, PNL si UDMR”. Până atunci, e bun UNPR. Chestia cu „toate” e la derută. De unde fură Opoziţia?
În schimb, Boc îl are de-a dreapta-i pe dl Lăzăroiu, mare amator de planuri „din cuţite şi pahară” şi renumit producător de scenarii, cu nimic diferite de basme de adormit copiii, unele cu bani şi echipe versate de PR şi advertising: Mişcarea Populară, pe cale a-şi dea duhul, USP, paronim al USL, acum în faşă, alta creştin-democrată, cu dl Baconschi la timonă, de care nu se mai ştie nimic. „La luna, la săptămâna”, ca-n urătura cu bădica Troian, mai primim câte o alianţă, uniune, mişcare la pachet, adică la sacoşă.

Diploma şi mafioţii

Presa şi televiziunile însă îl caută ca iarbă de leac pe ministrul de interne, Traian Igaş, mai ales când bra[n]conează limba română, dar o fac cu răutate. Cu două diplome la dosar pare cel mai doxat membru al guvernului. Asta dacă-l facem uitat pe Ministrul Educaţiei. Nu ştiu câte diplome are, că nu vrea să le arate, dar în schimb, are o secretară (de stat) grozavă: ea ştie cel mai bine ce e de făcut, dar nu o spune. Îi şopteşte şefului. Sarcină de serviciu. Nu contează că vede ţara şi aud elevii.
Pe unii dl Băsescu i-a reevaluat şi a constatat că sunt curaţi ca lacrima. A greşit când a zis de rău de dl Gabriel Oprea că ar fi „şeful mafiei personale a lui Adrian Năstase”. Deşi la atâţia ani încă nu i s-a demonstrat vina… Acum e ditamai Ministrul Apărării şi nu se dă jos din elicopter decât… la şedinţe de partid. Partidul Domniei Sale fiind al armatei, ca în alte ţări unde democraţia dă pe din afară.

Cel mai profesionist însă e, de departe, dl Băsescu însuşi

Aţi văzut ce diagnostic a pus UE? La repezeală şi cu aplauze? Europa e dezunită! Şi, culmea, după dojana Domniei Sale, s-a unit mintenaş. Nu cumva se molipsise de boala seculară a României, ce cu onoare a cronicizat-o de ceva ani?

Petru Tomegea