u
Este dreptul Domniei Sale, dar faptul că o spune în public nu poate însemna decât un lucru: vrea să trezească un curent de opinie (mainstream) împotriva candidaturii acestuia la prezidenţiale, devenind astfel partizan. Dacă nu-i plăceau doar ochii liberalului Antonescu şi nu voia să devină avocatul şi activistul oponenţilor săi, nu avea decât să nu-i dea votul.
Şi alţi intelectuali îşi exprimă în public opţiunea fie anti USL, PSD, PNL, Antonescu, Ponta, fie anti Băsescu, PDL, Udrea…, dar nu vor să-şi recunoască franc partizanatul. Ceea ce nu mai e deloc fairplay. Una este să susţii o cauză asumată public şi alta e să o susţii din poziţia de „independent”, de reprezentant autodeclarat al binelui, al valorilor morale, al tuturor românilor.
De la adeziune la politică
Situaţia aceasta nu e nouă în spaţiul nostru public. A debutat odată cu adeziunile formale la schimbarea de după 1989 când intelectualii noştri de vază, oamenii de ştiinţă, scriitorii, artiştii, jurnaliştii… s-au înregimentat de partea dlui Iliescu şi a FSN sau alături de partidele istorice şi de monarhie, dar, fiindu-le greu / ruşine să-şi manifeste deschis partizanatul, şi-au păstrat independenţa, nu şi neutralitatea, obiectivitatea absolut necesare pentru a fi credibili.
La patru-cinci ani după accederea la Cotroceni a dlui Băsescu şi mai cu seamă după demonstraţiile de stradă din primăvara lui 2012, cuvântul lor nu a mai beneficiat de credibilitatea de altădată, ca drept dovadă cititorii, spectatorii, în fine, fanii lor, şi-au schimbat opţiunea electorală, ceea ce era previzibil încă de la începutul celui de-al doilea mandat prezidenţial. Să fie vorba de „reacţie întârziată”?
O Românie altfel
Dl Lucian Boia, în ultima sa carte, „De ce este România altfel?” spune, printre altele, că ţara noastră este altfel deoarece percepem realitatea, recte cursul vremurilor, ceva mai târziu decât alţii, că suntem refractari la noutăţi şi le implementăm mai greu. Percepţia aceasta însă o descoperim la mai toţi sociologii şi istoricii nemulţumiţi de evoluţia înceată a propriilor popoare, din Occidentul hiperindustrializat şi civilizat până la îndepărtatele India şi Japonia. Aşadar nu suntem unicat.
E drept că avem mai mulţi „indici de întârziere” decât alţii: natalitate sporită şi chiar baby boom în epoca ceauşeilor, dar dublată de mortalitate infantilă mereu peste medie. Da am avut şi încă avem analfabetism şi incultură, inapetenţă pentru treburile publice şi pentru respectarea regulilor, a legilor…
Homo sovieticus
Dar n-ar fi cazul să recunoască în sfârşit respectivii intelectuali, mai toţi prinşi într-o formă sau alta în procesul de învăţământ românesc, măcar acum în al doisprezecelea ceas că poporul român trage ponoasele unor ideologii staliniste care au pus pe primul plan dezvoltarea industrială şi creşterea cu orice preţ a producţiei, nu educaţia? Este adevărat că s-a dorit crearea unui „om nou”, dar acum, privind cu luciditate în urmă, se vede clar înşelătoria: omul nou era de fapt „homo sovieticus”, devotat cârmaciului genial şi partidului iubit.
Multe lucruri s-au schimbat între timp, dar suntem încă în mare parte prizonierii respectivelor mentalităţi, iar schimbarea respectivelor forme mentale necesită voinţă, efort educaţional şi mai ales timp.
Fireşte, e salutară prezenţa în spaţiul public a elitei intelectuale, la fel cum e salutară prezenţa în partide şi instituţii ale statului de drept, dar acum se vede cu claritate un alt indice de întârziere: înşişi elitiştii nu reuşesc să iasă din capcana concurenţei pentru putere politică şi a acuzaţiilor reciproce.
Un proiect pentru România
Înşişi elitiştii n-au fost în stare să vină asemeni paşoptiştilor cu un proiect pentru România celui de-al XXI-lea secol, eventual pentru al III-lea mileniu. Nedorind să-şi rişte cariera prin implicare pe faţă în treburile publice, au făcut-o ca „independenţii” unuia sau ai altuia, iar credibilitatea li s-a diminuat sau chiar prăbuşit.
Or acum a sosit momentul când aşa nu mai merge, când educaţia şi a şcoala românească trebuie să devină principala forţă de modernizare a României, ca să nu mai vorbim peste ani şi ani de subdezvoltare şi „indici de întârziere”. Însă pentru asta e nevoie de implicarea nepartizană, cinstită şi făţişă atât a elitei intelectuale cât şi politice pentru valoare şi meritocraţie, la fel cum e nevoie de lepădarea schismei între ai noştri mari ca brazii şi ai lor, ciumpalaci, nemernici şi tâmpiţi.
Petru Tomegea
Petru Tomegea - ePolitica 