Obsesia politicianului față de adevăr și realitate

La un sfert de secol după comunism, România nu a scăpat de obsesii și forme mentale vetuste: încă mai apar politicieni care continuă strategiile lui Ceaușescu. Nimic nou, veți spune, aceste lucruri se discută din primele zile ale revoluției, când a ieșit la rampă primul înlocuitor, Ion Iliescu. Dar fiindcă despre putere politică și dictatură mass-media nu încetează să discute mereu, ne vom referi în cele ce urmează doar la modul în care politicul a fost/este influențat de adevăr și realitatea înconjurătoare.
Fiindcă atitudinea față de adevăr și realitate diferențiază regimurile politice între ele. Firește că punctul de plecare este la George Orwell, „1984”, și va începe cu Ministerul Adevărului, cea mai importantă instituție a oricărui regim totalitar. Așadar, orice dictatură are o problemă cu adevărul și percepția realității: pe de o parte, dictatorul cunoaște bine realitatea, arareori nemijlocit, cel mai adesea așa cum i-o descriu tovarășii apropiați, pe de altă parte, cheltuiește sume imense ca realitatea să nu fie cunoscută, înțeleasă corect de cetățeni, mai ales de aceia dinafara granițelor. De aici și creșterea fără seamă a rolului Propagandei și a Securității.
Se pare că această atitudine a generat… sfârșitul epocii de aur: cea mai umană dintre societăți nu era în stare să dea educație, sănătate, pâine, carne, butelii și alte obiecte trebuitoare fiecăruia și atunci le-a lăudat, le-a cartelat sau a atribuit partidului sarcina să le repartizeze doar muncitorilor fruntași. Deși realitatea aceasta era cunoscută tuturor cetățenilor, partidul raporta de fiecare dată cu cât au crescut economia și nivelul de trai. Tot mai ridicat an de an…
Atitudinea conducătorilor nu s-a schimbat radical după revoluție: „românii” își primiseră înapoi contribuțiile sociale, deveniseră proprietari pe apartamentele în care locuiau cu chirie, scăpaseră la televizoare color, dar din nou li se vorbea de creșterea nivelului de trai și de recuperarea decalajelor față de democrațiile occidentale, din nou conducătorii făceau totul, iar campaniile electorale au devenit cu timpul adevărate tehnici de păcălit electoratul.
Demne de reținut sunt câteva atitudini postdecembriste devenite notorii: nu ne vindem țara, nu mai vrem exploatarea omului de către om, afară cu capitaliștii, burghezii și regele, țara noastră este republica numai și numai a celor ce muncesc, iar clasa conducătoare aparține poporului care a ales-o. Nimic mai fals.
Astfel, la umbra discursului populist-naționalist, care a funcționat ca un sedativ, a avut loc cel mai răsunător jaf al avuției comune, săracii au devenit și mai săraci, iar bogăția comună s-a concentrat în mâinile unui grup mafiotic restrâns. Clasa muncitoare s-a dezorganizat și, pierzând bătălia cu capitalul, hoția și statul uzurpator, a ajuns iată în Paradis, ca în filmul lui Elio Petri. Tocate mediatic în oficinele feseniste, monarhia, elitele intelectual-politice antebelice și anticomuniste au fost conduse spre „groapa de gunoi” a istoriei.
Te-ai fi așteptat ca după astfel de „mărețe realizări”, guvernanții și politicienii să fi învățat că fără cunoașterea realității și recunoașterea adevărului nu poate exista progres social. Ei, bine, e ultimul lucru la care să se gândească. Ministerul Adevărului își continuă nestingherit lupta cu viitorul României: deși PSD și guvernele sale s-au ocupat zeci de ani de soarta pădurilor, dispărând peste 60% din suprafețe, vinovat e președintele Klaus Iohannis, în funcție numai de 5 luni, nu Guvernul Năstase care a concesionat exploatarea lemnului unor firme precum Holzindustrie Schweighofer. Doar spațiul ne oprește să continuăm cu alte zeci de exemple.
Nici opoziția nu moare cu adevărul în brațe. Priviți-l pe Traian Băsescu, fost președinte în ultimii 10 ani, care, abia la 5 luni după încheierea celor două mandate, descoperă sărăcia poporenilor, încălcarea drepturilor omului, abuzurile procurorilor, excesul de arestări preventive și cătușe în prime-time, manipulările ordinare din spațiul public…

Petru Tomegea

Reîncep manevrele politice

Manevrele sunt mișcări mai ample decât jocurile politice și fac parte din strategii, tehnici de acaparare a puterii, fie ale majorității de guvernământ, fie ale Opoziției, și pot avea ca ținte alcătuirea unei majorități parlamentare sau dezmembrarea alteia, păstrarea sau câștigarea guvernării, creșterea sau descreșterea încrederii în anumite formațiuni politice și lideri, crearea unui mainstream în favoarea unor inițiative partizane sau personale vizând funcții la vârf…
Însă în spațiul nostru public se vorbește mai mult nu de manevre, ci de jocuri politice, ba chiar există și o ierarhie națională a celor mai redutabili jucători. De obicei, jocurile politice de până azi au fost de sumă nulă fiindcă jucătorii și-au propus ținte proprii sau puternic personalizate. De pildă, un înalt șef trebuie schimbat cu omul nostru, chiar dacă „omul” nu are în plus competențe și moralitate. La fel, proiectul cutare e prost fiindcă e al lor, iar „țara” are nevoie de al nostru… Evident că sub astfel de jocuri se ascund nu doar diverse interese personale, ci și incapacitatea politicienilor de a acționa în vederea binelui comun, a bunei guvernări.
Jocurile politice s-au cam demonetizat după încheierea celor două mandate ale lui Traian Băsescu. Iar asta s-a întâmplat nu fiindcă n-ar mai fi amatori de jocuri, ci fiindcă jurnaliștii, politicienii și electoratul se prind mai ușor ca altădată. În schimb, manevrele politice iau amploare, sunt mai bine pregătite, beneficiază de sprijin logistic și mediatic, angrenând uneori grupuri imense.
De pildă, o manevră politică importantă este salvarea membrilor marcanți ai PSD și a liderului acestuia, Victor Ponta, din strânsoarea DNA și a ANI. Evident că nimeni nu va vorbi de salvare, ci de politizarea Justiției, de excesele de putere ale „republicii procurorilor” și ale funcționarilor ANI. Ca atare, aleșii se concentrează asupra modificărilor legislative pentru a face imposibile astfel de „excese”.
Manevra de sugrumare a DNA și a ANI a trezit demult suspiciuni în spațiul public, acum apărând primele consecințe: speriați de derapajele majorității de guvernământ, au intervenit ca și altădată ambasadorii principalilor noștri aliați. Ocazie cu care tărășenia a depășit granițele și s-a internaționalizat, creând nu doar PSD și prim-ministrului un deficit uriaș de imagine. Însă urmările nu se vor limita doar la atât, ci vor provoca un clivaj și mai accentuat între Putere și Opoziție, plus o radicalizare a discursului politic și a străzii.
A doua manevră importantă este legată de Codul Silvic, mascând intenția naționalistă a prim-ministrului de a dirija piața lemnului spre firme românești cu un atac la președinte. Pregătit din vreme după tipicul electoral „votați un român”, atacul l-a prins inițial pe picior greșit pe Klaus Iohannis. Dar reacția sa de a-i cere socoteală lui Victor Ponta pentru afirmațiile de implicare în favoarea Holzindustrie Schweighofer ar putea constitui începutul sfârșitului pentru cariera de prim-ministru.
Manevra, din fericire, a fost descoperită la timp: numai coincidența de limbă între președinte și investitorul din Austria, și el cu destule păcate, n-a fost suficientă pentru a-l coborî pe „neamț” în sondaje ca să-i creeze culoar lui Victor Ponta. Evident că mai sunt și alți doritori.
A treia manevră îi privește pe liberali: publicarea stenogramelor, de fapt a transcriptului unor discuții la PNL Bistrița cu ceva timp în urmă, se vrea o lovitură puternică de imagine împotriva fruntașilor liberali. Faptul că transcriptul a apărut cu 3 zile înaintea publicării unui sondaj de opinie din care rezultă diferența în creștere a PNL față de PSD sugerează că beneficiarii sunt tocmai social-democrații, ca și în celelalte două cazuri.
Coroborând țintele și consecințele celor trei manevre politice discutate mai sus, ne este tot mai clar că Victor Ponta și PSD nu mai au răbdare și au declanșat campania electorală, și pentru alegerile din 2016 și pentru prezidențialele din 2019. O fac cu speranța că-l vor putea neutraliza pe Iohannis și-i vor scoate din cursă pe liberali prin dezmembrarea Noului PNL în fostele PNL și PDL.

Petru Tomegea

PNL în criză de creștere

Ceilalți competitori politici și analiștii sunt foarte atenți, ba chiar suspect de atenți, la toate mișcările din noul PNL, devenit după alegerile prezidențiale din 2014 cel mai mare partid, adică ceva ce nu mai fusese niciodată. În aceste condiții, ținând cont de specificul activității politice românești și, mai ales, de sindromul „capra vecinului”, formațiunea liberalilor se va confrunta cu atacuri bine țintite din exterior, poate la fel de periculoase ca acelea din interior.
Cu atât mai mult cu cât, până acum, cele mai grele lovituri le-a primit de la foștii săi lideri: în 1990 Călin Popescu Tăriceanu, Andrei Chiliman, Radu Boroianu, Dinu Patriciu sparg unitatea liberalilor creând PNL-AT, în 1992 Niculae Cerveni își face propriul PNL(-CD) ca și Radu Câmpeanu, apoi în 2006 Theodor Stolojan și Valeriu Stoica rup și ei o halcă din PNL, alăturând-o lui Traian Băsescu și PD, iar ultima sciziune a avut loc anul trecut când Călin Popescu-Tăriceanu a recidivat, rupând și el din PNL grupul PLR și alipindu-l lui Victor Ponta și PSD.
Un partid viu, veți spune, în care mai întâi capii și apoi membrii își manifestă o foarte mare libertate față colegi, de leadership și față de ideologie sau programe, starea disciplinară contând mai puțin. Întrucât e de preferat ca un nemulțumit să plece decât să rămână membru doar cu numele, dar să se înhame la căruța altora.
Mai trebuie spus că PNL n-a fost niciodată partid mare, ba chiar unii dintre liderii săi l-ar fi dorit mic pentru totdeauna, unul de tip balama. Ca să poată fi închinat, oportunist, tuturor punctelor cardinale. Din fericire, odată cu venirea lui Crin Antonescu, acest punct de vedere a apus. Partidul a început să crească: de la 2,7% în 1990, 6,2% în 1996, 10% în 2000, 18% în 2004, 24% la europenele din 2014, ca în același an să dea pentru prima dată președintele.
Dacă am adăuga faptul că liberalismul a însemnat întotdeauna mai mult decât PNL, în sensul că mai existau și alte formațiuni care își revendicau doctrina liberală, avem imaginea unei mișcări politice destul de ample, apropiindu-se azi de o majoritate critică.
În aceste condiții, gestionarea creșterii trebuie să fi ridicat numeroase obstacole în calea conducerii PNL: grupuri de presiune pentru impunerea unor personalități la vârf, teama de sciziuni precum cele provocate de Radu Câmpeanu, Nicolae Cerveni, Valeriu Stoica, Teodor Stolojan, Tăriceanu… și apoi de roiri spre noi formule de partid.
Cea mai importantă mișcare a PNL a fost însă alcătuirea unui singur partid liberal împreună cu PDL, celălalt partid liberal, căzut în dizgrația electoratului după o guvernare grea și haotică pe vreme de criză. A fost o idee revoluționară, o adevărată lovitură dată conservatorismului unei bătrâne aripi liberale, dar care a pus partidul în fața unor opțiuni naționale responsabile, cum nu mai fusese niciodată până acum.
După fuziunea celor două formațiuni liberale, situația leadershipului a devenit și mai complicată în condițiile în care orgoliile unor șefi și șefuleți mai cu seamă locali se acomodează foarte greu cu noua realitate: le convine un partid mare tuturora, dar încă nu și-au putut delimita cum au vrut teritoriile și competențele, bătălia pentru influență asupra deciziei politice căpătând uneori forme dure. Iar disputele vor continua.
Este adevărat că nimeni până acum nu-i contestă pe cei doi lideri Alina Gorghiu și Vasile Blaga, dar se contestă în preajma stabilirii listelor electorale forța/importanța celor două componente și, cu siguranță, numărul candidaților de o parte și de alta. De-abia unificarea conducerii va atenua din asperități și poate atunci se va putea spune că grupurile s-au sudat, iar partidul își va putea comanda haine noi care să nu mai crape pe la cusături la fiecare mișcare.
Până atunci vor mai apărea stenograme, certuri și cât mai multe procese de intenție, căci suspiciunile par să fie fără sfârșit. Dar tentația e mare: în 2016 pot realiza eventul: majoritate guvernamentală plus președinție.

Petru Tomegea

PNL și politica altfel

Cine spune că în România partidele și politicienii clachează la primul insucces ori greșește, ori manipulează, fiindcă realitatea e alta: nici partidele, nici politicienii nu se lasă învinși cu una, cu două. Destule exemple ne stau la îndemână: PNȚCD ratează cu grație intrarea în Parlament în 2000 și de atunci ne tot amenință că revine, dar nu se întâmplă absolut nimic; Mircea Geoană în 2009 a pierdut și alegerile prezidențiale, și președinția PSD, dar tot de atunci își pregătește revenirea în forță…
Așadar nu insuccesul dărâmă formațiuni politice și personalități, ci succesul, reușita, mai cu seamă când vin repede și fără prea mare efort, iar aici exemplele sunt prea numeroase și prea evidente, ca să le lăsăm deoparte. Din păcate, va trebui să vă plictisesc cu un scurt recurs la istoria recentă.
Astfel, FSN-ul, venit la putere pe un val de simpatie populară în 1990, uită că votul masiv era pentru democrație și reforme, nu ține cont de voința populară, guvernează alandala, un melanj greu digerabil între socialism și capitalism „de cumetrie” și, în consecință, dispare doi ani mai târziu.
FDSN, reîncarnare a fostului FSN, câștigă alegerile din 1992 împreună cu PUNR, PRM, PDAR și PSM, toate desprinse din mantaua FSN, dar succesul nu a ținut mult, cu toată strădania președintelui Iliescu și a prim-ministrului Nicolae Văcăroiu, salvându-se ceva vreme cu șmecheria schimbării de nume în PDSR (1993).
Apoi CDR, care a câștigat alegerile parlamentare din 1996, dar nu și puterea, pentru obținerea căreia a avut nevoie de USD. N-a reușit să gestioneze ca lumea actul de guvernare, disputele pentru întâietate între foștii feseniști și membrii CDR ducând la ratarea guvernării de către Victor Ciorbea și Radu Vasile. De remarcat că nici unul, nici altul n-au fost capabili să treacă peste succes și să se apuce serios de guvernare. Privite astăzi, unele scene de atunci par hilare: ședințe de guvern prelungite nocturn, dar neîncheiate cu vreo decizie și baricadarea lui Radu Vasile în Palatul Victoria.
Nici Alianța D.A. n-a făcut excepție în 2004: la doi ani de guvernare, dispare prin despărțirea PNL de PDL, iar coaliția PSD – PDL (2008), visul văzut cu ochii de Traian Băsescu, n-a rezistat mai mult de 9 luni. Adăugați-i dvs. prăbușirea zgomotoasă a USL de anul trecut ca să se justifice zicerea lui Titu Maiorescu: „Păzește-te a doua zi după succes”.
Așa cum nu s-au păzit după recentele alegeri prezidențiale liberalii: simțindu-se foarte tari cu voturile lui Klaus Iohannis la prezidențiale, 54,5%, față de Ponta – 45,49%, PNL s-a văzut deodată pe primul loc în preferințele alegătorilor și, uitând aforismul lui Titu Maiorescu, s-a apucat de săpat la temelia construcției politice cu PDL, deși noul PNL avea de apărat și susținut proiectele și ideile președintelui. Nu și vicele Teodor Atanasiu.
Mai trebuie spus că pe malurile Dâmboviței politica are două fețe, la fel de importante:
1. una la vedre, bătălia pentru imagine, notorietate și voturi, cum se întâmplă pretutindeni;
2. alta pe din dos, mătrășirea concurenților prin orice mijloace, cu concursul mass-media, după adagio-ul neaoș „Încaieră-i, drace!”. Cu cât poziția e mai importantă, cu atât atacurile sunt mai puternice și manevrele, mai subtile.
M-aș fi așteptat ca PNL să ducă la îndeplinire un proiect drag lui Iohannis, „o altfel de politică”. Ei bine, în loc să-i vedem la treabă, deja își împart rolurile și funcțiile, siguri că vor câștiga alegerile din 2016. Iar când se împart funcțiile, întotdeauna doritorii sunt prea mulți și posturile, prea puține. Așa că unii ar dori să rediscute statutele obținute după îndelungi negocieri, faza bătăliei pentru întâietate ucigând toate construcțiile noastre politice de anvergură.
Așadar, speranțele celor ce așteptau să dispară vechile metehne politicianiste care ne țin în loc de un sfert de secol s-ar putea să fie simple iluzii. Liberalii fac și ei ce știu și ce-au mai făcut: continuă bătălia între ei. La fel s-a întâmplat deunăzi cu vicepreședintele liberal, care, în loc de programe și proiecte de guvernare, caută price colegilor.

Petru Tomegea

Baroni și servitori

Termenul de „baron local” s-a încetățenit de mai bine de un deceniu, dar fenomenul care i-a dat naștere este mai puțin cunoscut. Abia arestarea preventivă în dosarul de corupție și imoralitate a primarului ieșean Gheorghe Nichita alături de câteva condamnări mai vechi vin să ne lumineze: un astfel de lider local este un vodă mic, dar atotputernic, căruia trebuie să i se supună tot ce mișcă: el face legea, el împarte beneficiile, paielele și pedepsele, în jurul său se construiește viața politică locală. La fel era și înainte de 1989, căci baronii continuă obiceiurile și a tradițiile instaurate de foștii primi secretari județeni, cărora comuniștii le dăduseră puteri nelimitate asupra tuturor întreprinderilor, instituțiilor din județ, inclusiv a justiției, poliției, securității locale.
Celălalt termen din titlu, acela de „servitor al baronului”, e nou în acest context, exprimând o realitate și mai puțin (re)cunoscută: servitori ai baronului sunt toți cei ce, uitând de fișa postului, de lege, de regulamente și de demnitate, fac sluj în față-i, se gudură pentru un avantaj și o promovare, știind bine că viitorul, averea și puterea lor depind de pixul de baron.
Ei bine, atât cât vor exista demnitari și funcționari servitori, vor exista și baroni, democrația n-are decât să mai aștepte, iar mass media să se zbată ca peștele pe uscat. Pe deasupra, am observat că, încă de la începutul baroniadei, doar baronii au fost țintele mass media, servitorii fiind lăsați deoparte, ca și cum nu ei le-ar face posibilă existența. Este și motivul pentru care fenomenul a prins rădăcini. Și ce rădăcini!
Cu timpul s-a creat o adevărată logistică necesară bunei funcționări a baroniei: un serviciu propriu de pază care nu-l scapă din ochi zi și noapte, un serviciu de aprovizionare care îi face rost de absolut tot ce îi trece baronului prin cap, de la vânat și alte finețuri gastronomice la top-modele feminine sau masculine, după caz…
Dar serviciul cel mai bine pus la punct e acela de informații. Iar aici analiza s-ar putea să fie deficitară: din cazul Nichita observ că pe post de agenți de informații sunt folosiți de obicei polițiștii, funcționarii loiali și interlopii, dar din auzite știm că, practic, oricine poate să-și slujească cu credință baronul, aducându-i la cunoștință situații precum: colegul de partid X vă înjură, vă sapă, vrea să vă dea jos, omul de afaceri cutare complotează și susține financiar un personaj ori un partid de opoziție…
Acesta este principalul motiv pentru care astăzi baronii nu au înlocuitori, căci la umbra lor nu trebuie să crească nimic care să le amenințe tronul. În plus, viitoare personalități, tineri demni, capabili care să împrospăteze și revigoreze formațiunile politice au fost mătrășiți demult. De aceea, nou intrații în sistem, atent spionați de oamenii măriei sale, nu pot face un pas înainte fără plecăciuni și lingușeli.
Deși presa, organizațiile civile, cei câțiva politicieni cu viziune… militează pentru transparență, secretomania baronilor e atotcuprinzătoare. În dosul ei, se lățește chipul baronului. El face totul, știe totul, decide totul. Democrație, drept la inițiativă, participare la rezolvarea treburilor publice? Simple vorbe bune pentru campanii electorale.
Fără anchetele DNA, cine ar fi putut afla că atâția ofițeri de poliție și funcționari îl slujesc pe baron pe banii contribuabililor? Cine ar fi bănuit că mâna dreaptă a baronului e interlopul, pus să rezolve situații diverse, de la probleme de amor, la alungarea și desființarea concurenților?
Să nu fi știut colegii de partid și de serviciu, alegătorii care l-au votat sau nu, SRI-ul local și polițiștii depunători de jurământ militar de mișmașurile și aventurile baronului de Iași? Sau au făcut și ei parte din liota de servitori. Fiindcă totuși DNA nu a comunicat că informațiile vin de la aceste structuri.
Întrebare la fel de inutilă ca și articolul de mai sus: absolut nimic nu li s-a întâmplat servitorilor! Niciun fir de păr nu li s-a clintit, drept semn că principalilor dregători din România, mulțimilor de contribuabili degeaba, principalelor instituții ale statului de drept le convine situația. Și nu de azi, de ieri.

Petru Tomegea

Cum se exercită puterea în România?

Anchetele DNA scot la suprafață un fenomen de care mă temeam demult: de un sfert de veac asist la adevărate bătălii pentru câștigarea puterii politice, dar câștigătorii nu-și exercită puterea doar în vederea bunei guvernări și a satisfacerii dorinței legitime de bunăstare generală, ci o exercită mai ales în interes personal, fără prea mare legătură cu promisiunile electorale. Din păcate, cu foarte puține excepții, e.g. seniorul Coposu, politicienii români nu sunt interesați de un loc în istorie, nu caută să binemerite de la națiune, de aceea arareori pun interesul general mai presus de cel personal ori de grup. De demonstrat.
Nu spun că formațiunile politice, politicienii n-ar trebui să aibă deloc interese personale ori de partid, asta nu se întâmplă niciunde, spun numai că nu-și fac un ideal din a-și împlini datoria, că nu sunt dispuși să respecte jurământul pe Sfânta Scriptură și Constituție, că odată ajunși în jilțurile mult râvnite fac altceva decât scrie în lege.
Ca urmare, în spațiul public s-a încetățenit ideea că avem o clasă politică iresponsabilă, nepăsătoare la durerile poporenilor, că de aceea ne merge prost fiindcă politicienii nu pun umărul la propășirea țării, iar dosarele DNA demonstrează cu vârf și îndesat că altele le sunt prioritățile. Să le luăm pe rând.
Cazul Gheorghe Nichita, primar al celui mai mare oraș după București: pe omul acesta nu știu ce-l recomanda să ajungă în fruntea Capitalei Moldovei și totuși, prin mișcări de culise și ajutor de la centru, reușește să-l mătrășească pe Ion Solcanu, un lider din aretul lui Ion Iliescu, și să-i ia locul. Apoi, prin manipulări și campanii mediatice sforăitoare, prin trădări ale opozanților, câștigă de trei ori primăria. Până aici e ușor de înțeles, dar nu pricep o iotă la ce îi trebuia postul de primar.
Iar cazul Nichita este unul simptomatic: presa scrie că își părăsește soția după 33 ani de căsnicie, își păzește amanta cu poliția și serviciile secrete, își desființează în același mod adversarii, cu instituțiile statului, pe bani publici, iar orașul se descurcă și el cum poate cu un edil ocupat cu te miri ce, mai puțin cu treburile cetățenilor. De tei nu mai zic. Nu știu câți primari fac la fel, dar, coroborând dosarele din instanțe cu informațiile și anchetele din presă, numărul lor pare covârșitor: nu se poate să caute justițiarul în activitatea vreunui ales local să nu găsească niscaiva matrapazlâcuri.
Îmi veți reproșa că nu se poate blama întreaga clasă politică din pricina primarului ieșean și a altora ca el. În fond, societatea nu e la fel? Nu se poate pădure fără uscături. Și aveți dreptate, numai că aleșii ne-au convins să le dăm votul declarându-ne dragoste până la moarte, respect total și bună guvernare, iar acum, când aflăm cu ce se ocupau, frustrarea noastră nu cunoaște limite.
Iar asemenea politicieni nu sunt deloc puțini, nici pe plan local, nici pe plan național. Ba chiar s-ar putea spune că excepțiile au devenit regulă, iar acuzațiile sunt și mai grave: câțiva parlamentari, și ei cu servicii proprii de informații, tranzacționau parcele de pădure de zeci de mii de hectare, un ministru făcea cadouri de peste 5 milioane de euro, alții primeau mită de câteva milioane, un om de afaceri, împărțea vreo 8 milioane de euro din furăciuni favorizate de alți diriguitori, campaniile electorale dispuneau de și mai multe milioane, bani negri… De luxul exorbitant în care trăiau nu mai zic.
Fiindcă spațiul public e plin de acuzații ca: toți fură, toți sunt hoți, nimeni nu se ocupă de treburile publice… Iată de ce întrebarea din titlu este legitimă. Situația a devenit agravantă mai cu seamă după promisiunile din campania electorală prezidențială: sătul de minciuni și corupție, de certuri zilnice pe ciosvârta mai cărnoasă, electoratul și-a pus speranțele în neamțul Klaus Iohannis, cel ce promitea stârpirea corupției.
Atunci mesajul primit de noul președinte de la alegători a fost atât de categoric, încât DNA, ICCJ, SRI s-au pus pe treabă serioasă. Și pentru că de la politicieni nu se aștepta nimeni să-și schimbe năravurile, Justiția s-a apucat ea însăși de curățenie. Nu degeaba beneficiază de cea mai înaltă cotă de încredere într-o democrație ca a noastră. Să sperăm că partea sănătoasă a Parlamentului și CCR vor susține „dreptatea până la capăt”, iar exercitarea puterii politice se va face până la urmă conform legii.
Petru Tomegea

Care mai sunt virtuțile republicii noastre?

De la Montesquieu (1689-1755) încoace, principiile după care se conduc societățile omenești s-au cam adeverit: monarhia se construiește pe onoare, republica, pe virtuți, dar ambele au la bază separarea puterilor în stat și echilibrul acestora, fără de care nu se pot garanta drepturile și libertățile cetățenești.
Îmi veți reproșa, sătui de teorie, că una scrie în științele politice și alta se întâmplă la vârf în România, dar dacă vrem să construim o altfel de politică trebuie măcar să știm de unde și cu ce zestre plecăm la drum. Așadar avem o republică, avem cele trei puteri ale statului de drept, ba chiar o avem și pe a patra, presa, numai că avem și o clasă politică, generalizarea nu-mi aparține, aflată pe treapta cea mai de jos a încrederii cetățenești. Să le luăm pe rând.
Nimeni nu neagă că trăim într-o republică, dar, la o privire atentă, descoperim că republica noastră nu are actele în regulă: nu s-a instaurat nici prin revoluție, nici prin hotărârea majoritară și conștientă a populației, ci printr-un abuz. La 30 decembrie 1947, prin ordinul lui Stalin, a fost obligat să abdice regele Mihai I, iar un număr mic de tovarăși membri ai Parlamentului au zis că de mâine Regatul României nu mai e regat, ci republică. De atunci, diriguitorii noștri dau din groapă în groapă, cetățenii se tot plâng unii altora, republica se descurcă și ea cum poate, iar politicienii se fac că lucrează.
Nici încercările ulterioare de legitimare a republicii n-au fost altfel: s-a luat de bună instaurarea republicii prin ordin, trupele sovietice și divizia Tudor Vladimirescu au dus ordinul la îndeplinire, i-au zis republică populară, iar Nicolae Ceaușescu a rebotezat-o în 1965, Republică Socialistă. În conținut, însă, nu putea fi vorba de republică, de puterea poporului, ci de dictatură: alegerile erau doar de formă, în fiecare circumscripție existând un singur candidat, care, votat sau nu, oricum se alegea. La fel și președintele.
Ca să dreagă busuiocul cu legitimarea, după revoluție(?), CPUN a hotărât, cu de la sine putere, că republica e cea mai bună pentru România și trebuie continuată, că referendumul de validare a constituției postdecembriste are să constituie și validarea formei de guvernământ republicane… Și iată că nici acum republica nu a căpătat acte în regulă, iar cetățenii, fără un exercițiu al democrației confirmat de timp, n-au protestat nici atunci, nici acum, acceptând să trăiască într-un fel de concubinaj.
Or, de la Montesquieu citire, „virtutea” este unica formă capabilă să susțină republica, iar virtutea înseamnă în primul rând „iubirea pentru democrație”, adică pentru dreptate, egalitate și cumpătare, apoi „respectul față de legi”, adică interesul public, general, patria, mai presus de interesul personal. Nu mai adăugăm deoarece ne ajung acestea pentru discuția de față.
Cu „iubirea democrației” stăm rău: poporenii și politicienii declară toți că vor democrație, dar, după ce aleșii se văd cu mandatul în mână, iubirea democrației le dispare brusc celor mai mulți. Pe deasupra, câțiva dintre ei cred că ne-am luat democrația în cap. Egalitatea a fost rapid aruncată la coșul de gunoi, orice discuție fiind taxată ca egalitarism. Ca în fabula lui Alexandrescu: „vrem egalitate, dar nu pentru căței”.
Despre cumpătare, de un sfert de veac, e impropriu să discutăm fiindcă absolut nimeni nu este preocupat de așa ceva. Privită în perspectivă, situația ingrată a cumpătării coincide cu „dragostea” față de legi și cu raportul între interesul public și cel personal. Când însuși Legislativul legiferează doar în interesul partidului de guvernământ, șterpelind primarii și consilierii Opoziției, (Ord. 50), când legea se aplică cu excepții precum Șova, Vosganian, Borbely…, e clar că Republica, statul de drept se pregătesc să-și dea duhul.
Iată de ce numărul celor ce doresc monarhie construită pe onoare și demnitate, pe adevăr și onestitate, crește de la o zi la alta. În schimb, cei ce ne predică republica se strofocă să și-o adjudece bucată cu bucată, drumul până la republica personală nefiind chiar așa de lung. Numai că bietul Montesquieu n-a apucat să se gândească și la o astfel de republică…

Petru Tomegea

O lege numai pentru ei

Nu mi-a venit a crede cu câtă ușurință și nerăbdare Comisia juridică a Senatului României a votat proiectul de lege al senatorului Șerban Nicolae prin care îi scapă de cătușe și, dacă s-ar putea, de arest preventiv pe parlamentarii, primarii și președinții de Consilii județene acuzați de corupție, de departe, cei mai mulți aparținând PSD. Fără îndoială că se propune o lege discriminatorie, iar urmările pot fi imprevizibile: se va umple țara de proteste ale celorlalți învinuiți, încătușați ori arestați preventiv care nu beneficiază de aceleași avantaje.
Dar mai este un efect la care, cu siguranță, Șerban Nicolae și cosemnatarii proiectului nu s-au gândit: după alegerile din 2014, cetățenii și-au ațintit ochii cu și mai multă atenție asupra politicienilor, iar abuzurile lor aproape că nu scapă percepției publice. Ca tare, discuțiile din spațiul public despre averile lor, despre comportamentul imoral al multora dintre ai, despre încercările lor repetate de a scăpa de pedepsele meritate și de responsabilitate au luat o amploare neașteptată. Ca urmare, clasa politică se află la cea mai de jos cotă a încrederii. Întrebarea este cât de jos mai poate coborî această cotă, deja aflată în stadiul de avarie.
Nu este exclus ca abuzurile diriguitorilor să fie și din pricina slăbirii vigilenței cetățenești apropo de dreptate și moralitate: destui dintre ei au reușit să se aleagă, deși existau suspiciuni de corupție, multe dintre ele soldate între timp cu condamnări penale. Nu puțini intraseră în gura lumii prin averi dubioase, matrapazlâcuri cu bani publici, treceri de la un partid la altul în funcție de oportunități și interese, apartenența la diverse găști și clanuri, legați cu fire nevăzute de interlopi, asociați cu bișnițari veroși, cu avantaje și imunități bine protejate, concedii în destinații exotice, amante…
De atâta corupție și imoralitate, spațiul public nici nu mai face caz de toate aspectele, dar ele par a se acumula undeva. Îmi aduc aminte că la fel se întâmplase în ultimii ani de comunism: liderii și activiștii de partid se îndepărtaseră de poporeni, au devenit aroganți, considerându-se superiori, îndreptățiți să fie privilegiați față de restul populației, de aceea nu mai locuiau alături de clasa muncitoare, se aprovizionau numai din magazine cu circuit închis, petreceau în chiolhanuri departe de ochii lumii în palate și cabane izolate, dar bine păzite. Dispăruse regimul de austeritate impus de bolșevici și începuse un fel de destrăbălare…
Firește, ca iubitor de libertate și drepturi ale omului, modificările aduse Codului de Procedură Penală de către pesediștii lui Șerban Nicolae, și de alții, ar trebui să mă bucure, numai că deranjează discriminarea. E vorba numai de personaje politice, fiindcă mai ales ele pot fi vizate de corupție, iar corupția nu înseamnă altceva decât trafic cu funcția, în România fiind încetățenit obiceiul fanariot ca orice funcție să fie obținută pe cale de partid, de relații…
Or, în această situație, gestul lui Șerban Nicolae înseamnă protejarea politicienilor corupți și, implicit, a fenomenelor de corupție. Ceea ce nu se potrivește deloc cu dorințele contribuabililor, cu toții hotărâți să vadă stârpită odată hoția. Pentru ei, orice infracțiune a politicianului care a depus jurământ cu mâna pe Sfânta Scriptură și Constituție să apere țara și statul de drept trebuie încadrată la circumstanțe agravante, nu la articole de lege care să-i țină zălog la domiciliu până vor cheltui banii furați.
De obicei, oamenii politici se gândesc la voturi, la viitorul carierei lor politice. Ei, bine, încercarea PSD de a limita efectele activității DNA, aflat la cote uriașe în preferința populației sătule de furtișaguri și șmecherii, ar putea avea ca efect transformarea social-democrației românești într-un partid antipopular, preocupat doar să-și conserve interesele și funcțiile.
Acum înțeleg de ce liberalii, Opoziția și Iohannis nu se agită prea mult pentru a câștiga puncte pe seama greșelilor PSD: are grijă Șerban Nicolae împreună cu comilitonii săi să-l facă nefrecventabil.

Petru Tomegea

O aniversare degeaba

PSD și președintele său, Victor Ponta, prim-ministru al Guvernului României, nu se dezmint: caută mereu prilej de festivități gratuite, chiar dacă urgențele unei bune guvernări se tot înmulțesc. Nu e zi să nu ne anunțe noi și noi succese, să taie panglici, el sau ceilalți membri ai guvernului, ba la 10 metri de autostradă, ba la pietruirea unui drum local ori la inaugurarea nu știu cărui sediu nou…
În consecință, am impresia că a trecut un sfert de secol degeaba și n-a fost nicio revoluție: aceleași discursuri festiviste, aceleași expresii înlemnite, aceleași metehne. Cică ne merge tot mai bine, salariile cresc, economia duduie din nou, mai dihai ca pe vremea lui Tăriceanu, TVA scade, dar nu știu cum se face că, de la o săptămână la alta, coșul săptămânal cu de-ale gurii mă costă tot mai mult, reparațiile la casă, acareturi, mașină, așijderea, iar varianta second hand a hainelor și a altor lucruri a devenit o obișnuință.
Însă culmea festivismului a fost atinsă luni, 26 aprilie, 2015, când actuala majoritate de guvernământ a sărbătorit un insucces. Nu știu dacă mai e vreo țară în care poporenii sărbătoresc căderea propriului guvern. În care eșuarea unui guvern să fie prilej de aniversare cu fast și multe aplauze, cu discursuri debordând de fericire, zâmbete largi, gesturi victorioase, felicitări…
Abia discursul lui Victor Ponta și recuzita de imagini însoțitoare m-au lămurit de-a binelea: PSD a început campania electorală, la fel cum astă-vară, pe fostul stadion 23 August și-a lansat propria candidatură la alegerile prezidențiale, într-o solemnitate grandioasă demnă de Ceaușescu. Ca și atunci, începutul a fost șocant: după elogiul lui Crin Antonescu, Ponta și-a atribuit, pe lângă funcțiile știute, calitatea de maestru de ceremonii, fixând fiecăruia rolul, apoi a decretat că Iohannis a ajuns președinte mulțumită sprijinului USL, (adică al PSD?), iar arestul Elenei Udrea a devenit trofeu de pus în vitrină. Urmează o nerealizare: încă nu e încătușat Traian Băsescu.
Apropo de elogiul lui Crin: nu cred că am asistat vreodată la o perversitate politică și o ipocrizie mai cumplite! După ce l-a scos din cursa prezidențială spre a-și face sieși loc, după ce a fost mătrășit de oamenii săi pricepuți, acum Victor Ponta declară senin, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat, că și l-ar dori alături ca să se bucure și el de mărețele realizări ale propriei guvernări. Să fi uitat actualul prim-ministru că, fără liberali și fără discursurile fulminante ale lui Crin, n-ar fi reușit niciodată să creeze o majoritate parlamentară în favoarea moțiunii de cenzură?
Unii jurnaliști și analiști vorbesc de reocuparea spațiului public de către Victor Ponta și PSD, de relansarea actualului prim-ministru și câștigarea alegerilor din 2016, dar în afara a două inițiative, una mai mizerabilă și mai manipulatoare ca alta, nu s-a întâmplat nimic pe prima scenă politică pentru a justifica o astfel de evoluție.
Despre ce este vorba? Despre alegerea primarilor într-un singur tur de scrutin, ceea ce, se speră, va produce un nou val de migrări ale aleșilor locali spre PSD, cu tot cu voturile necesare, și resuscitarea USL, cu iluzia că nemulțumiții din tabăra liberală, aflată acum pe val, i se vor alătura lui Tăriceanu.
Nu cred că PSD a mai fost vreodată atât de lipsit de imaginație și fairplay ca acum. Prima inițiativă nu numai că este una antidemocratică, dar calculul social-democraților este greșit: primarii nu se vor îngrămădi la stânga, de moment ce toate prognozele îi dau câștigători pe liberali. Iar a doua inițiativă e și mai gogonată: ideea că „USL trăiește” n-a convins pe nimeni la alegerile prezidențiale de la sfârșitul lui 2014, de aceea Klaus Iohannis l-a surclasat pe Victor Ponta.
E clar că, în lipsa unor programe îndrăznețe pentru România, social-democrația românească, ajunsă la cheremul duetului Ponta-Dragnea, a intrat într-o fundătură din care nimeni nu știe cum să iasă. Poate așa se explică lipsa de nerv a Opoziției liberale și a președintelui.

Petru Tomegea

Klaus Iohannis nu e Traian Băsescu

După primele 100 de zile de mandat, Klaus Iohannis se confruntă cu un val de frustrări și critici severe venite nu atât din partea propriului electorat, cât mai cu seamă dinspre mediile favorabile fostului președinte și PMP. Acuzațiile, din fericire, nu sunt la adresa activității prezidențiale, ci a comportamentului său cu totul diferit de acela al predecesorului, Traian Băsescu. Devenit, iată, etalon prezidențial.
Frustrările și criticile s-au înmulțit și diversificat după demisia Tatianei Niculescu-Bran, purtătoarea de cuvânt a președintelui Klaus Iohannis. Se înțelege, așadar, că e vorba de nefuncționarea compartimentului de comunicare sau de strategii de comunicare greșite, deși unii jurnaliști și analiști anticipează ieșirea din conceptul de „normalitate politică” enunțat în campania electorală și reafirmat de atâtea ori după preluarea mandatului.
Moment numai bun de atac pentru comilitonii lui Traian Băsescu. Se pare că s-au pregătit din vreme să înceapă o ofensivă de imagine pentru idolul lor, glosând pe tema modelului „băsescian”: un președinte puternic, reformator al statului de drept și al Justiției, care schimbă majoritățile de guvernământ indiferent prin ce mijloace, numește pe cine vrea prim-ministru, iese zilnic la atac la ore de maximă audiență, stăpânește ca nimeni altul agenda publică, fiind principalul creator de știri și evenimente… Evident că Iohannis nu poate face față unor astfel de comparații.
În ton cu presa care i-a rămas fidelă, prinzând perioada de slăbiciune și confuzie a opoziției liberale, iese însuși Traian Băsescu la atac împotriva capilor DNA, ÎCCJ, SRI, aruncă concomitent săgeți împotriva guvernului și a președinției, mai puțin asupra Parlamentului, creându-se impresia că e în continuare azimutul politic.
Dar, pentru ca această ofensivă să aibă sorți de izbândă, avea nevoie de culoar spre vârful puterii politice, iar strategia de a și-l crea presupune a-l desființa pe Iohannis: fost primar al unui oraș de provincie, nedeprins cu șmecheriile balcanice și cu ascunzișurile politicii dâmbovițene, nu e în stare să-și încropească o echipă de consilieri valoroși, habar n-are să comunice, nu stăpânește guvernul, de nu cumva va fi fiind mână în mână cu Ponta.
De aici și până la a-l socoti pe Traian Băsescu etalonul politicii românești nu este decât un pas. Cică Iohannis, dacă vrea să reușească, nu are altă cale decât să „preia metodele lui Băsescu”. Adică să demită Parlamentul, să numească alt prim-ministru, să-și facă propria majoritate… Iar astfel de păreri sunt prezente nu doar pe rețelele de socializare, ci și în discursul jurnalistic. Nu contează că în Constituție scrie altceva.
Mai degrabă cred că se vrea lansarea unei noi construcții politice, una care să modifice statu-quo-ul creat după alegerile din 16 noiembrie, anul trecut. Nu degeaba se agită zilnic cu fel de fel de declarații, una mai frapantă ca alta. E vorba de o construcție în trei pași: 1. degajarea terenului și ocuparea centrului, 2. adunarea în noul PDL, înregistrat recent la OSIM, a tuturor opozanților lui Iohannis și a pedeliștilor nemulțumiți de Blaga și 3. asumarea rolului de șef al Opoziției. Ținta? Alegerile din 2016 și postul prim-ministru.
Nu știu ce șanse poate avea un asemenea scenariu, la această oră, curată utopie. Pe de altă parte, Traian Băsescu știe că percepția publică se schimbă greu, de aceea bate fierul cât mai e cald spre a rămâne singura alternativă serioasă la Palatul Victoria și a-și face cunoscută oferta.
Însă ideea că Iohannis trebuie să intre în pielea fostului locatar de la Cotroceni pentru a fi un bun președinte e scornită anume pentru a-l pune în inferioritate. Oricine știe că temperamentul și formația „neamțului” diferă cu totul de ale lui Traian Băsescu. În plus, imaginea actuală a fostului președinte, din ce în ce mai critic la adresa Justiției și a Serviciilor, nu pare a se înfiripa. Nici încercările de a-l coborî pe Iohannis în sondaje n-au avut până acum succes, din contră, cota de încredere fiind stabilizată la 75%. Dar așteptările electoratului continuă să fie mari.

Petru Tomegea