Între calitate şi bunăstare individuală / avere publică e strânsă legătură. Lucrurile de calitate sunt mai scumpe, necesită materii prime superioare, concepţie şi mijloace de producţie moderne, o politică pe termen lung şi o corectă educare a populaţiei. A se observa că primele trei sunt la îndemâna managerului spre a le pune în operă imediat, dar instruirea cetăţenilor şi validitatea deciziilor ţin de buna guvernare. Or în istorie arareori am beneficiat de aşa ceva.
În România, managementul de ţară costă infinit mai mult decât în oricare democraţie occidentală. Ne bazăm pe o birocraţie arogantă, stufoasă şi ineficientă, o legislaţie prolixă, cu reguli contradictorii. Legiuitorii vizează în principal apărarea statului, supravegherea şi coerciţia mulţimilor. În plus, aplicarea selectivă sau fără chef a legilor, modificarea acestora după bunul plac al unor elite de pradă sau eludarea, încălcarea lor constituie motive de ocară asupra naţiei, deja intrate în folclorul universal. Nu există proiecte de viitor, nici cult pentru progres şi civilizaţie. Oamenii de ştiinţă, artiştii apolitici au ajuns la cheremul analfabeţilor şi al economiei cică de piaţă. Decidenţii nu preţuiesc competenţa, expertiza, ci slugărnicia, flerul şi improvizaţia. De reţinut că în momentele grele, cu ceva înţelepciune şi oarece conlucrare s-au obţinut totuşi rezultate istorice: primirea în NATO şi UE. A fost şi mărinimia lor.
Cu toate acestea, am rămas patria înlocuitorilor, a însăilărilor din mers, a cârpelilor îmbrăţişate ca doctrină de stat, nu numai după accesul comuniştilor la putere. Taşmacheria asta încă e cultivată ca mare procopseală. Cetăţile, lucrările de geniu nu au rezistat intemperiilor fiindcă s-a ales nu piatra dură, ci aceea uşor de prelucrat, s-a apelat la soluţii tehnice precare, iar astăzi s-a ales praful de ele, încât nu avem ce arăta urmaşilor şi mult aşteptaţilor musafiri. În afara câtorva lăcaşuri religioase. Este adevărat că n-am avut nici cultul păstrării cu sfinţenie a relicvelor trecutului. Priviţi catedrala din Baia imediat după 1900. Priviţi cu câtă mândrie patriotică s-au pozat intelectualii alături de ţărani! Încă se putea reface, dar era… catolică, asemeni celor din Siret, Vrancea…şi nimeni n-a mai dorit să vorbească de creştinismul nostru de până la 1402, spunându-ni-se că eram ortodocşi încă înainte de marea schismă. Cică era gol medieval. Ce fel de „gol” când în arhivele Vaticanului încă zac atâtea tone de documente despre români? La fel şi în celelalte capitale imperiale prin care ne-au purtat vremurile. Două comparaţii ne taie răsuflarea: numărul celor ce vizitează castelul din Edinburgh, refăcut din temelii la sfârşitul secolului al XIX-lea, depăşeşte de zeci de ori totalitatea turiştilor străini în România; în timp ce arhitecţii ceauşişti rădeau de pe faţa pământului urmele trecutului, cehii, polonezii, croaţii, ungurii îşi pregăteau obiectivele turistice pentru marea deschidere. O anticipau.
Cine călătoreşte în Occident îşi dă seama de neajunsurile noastre: acolo circuli pe autostrăzi funcţionale de trei sferturi de veac, dai de clădiri care depăşesc un mileniu, în perfectă stare, colegii şi universităţi care sfidează cerul şi timpul, iar pe străzile din jurul monumentelor cu greu te poţi strecura din cauza cohortelor de turişti veniţi din toate colţurile lumii. Îi recunoşti după disciplina cu care îşi urmează ghizii cu steguleţele înălţate cât mai sus. Să nu se rătăcească. Grădini imense, teatre, cvartete interpretând Bach, expoziţii de pictură, aer proaspăt, curăţenie, WC-uri luminoase şi parfumate, grijă pentru spaţiile comune. Însă un ochi atent va percepe că o legiune tăcută de profesionişti se dedică întreţinerii: unii înlocuiesc pietrele din ziduri atacate de poluare, alţii restaurează clădiri vechi, reprezentative, încât zici că dăinuie de când lumea, drumarii nu lasă fisura din şosea să devină crater în care să-ţi rupi gâtul, trotuarele, bordurile stau tot acolo de nenumărate secole, iar instalaţiile de alimentare cu apă, gaz, curent, de canalizare sunt făcute o singură dată şi bine, unele trecând de două secole. Nicăieri nu vezi oraşe devastate de lucrări publice din an în an, din lună în lună. Niciunde nu e o risipă mai mare a banului public ca la noi. Până şi şoselele din Irak şi Afganistan arată mai bine.
Demult, tinerii valoroşi învăţau în mari universităţi ale lumii şi apoi se întorceau cu drag acasă să-şi ridice ţara. De aceea vor rămâne de-a pururi în istorie. Patrioţii paşoptişti au integrat România în lumea bună a Europei. Din păcate, până la Cuza şi Carol I nimeni n-a investit în învăţământ, nimeni n-a creat şi întreţinut universităţi ca în Apus. La câţiva ani, semnele prosperităţii abundau: protipendada vremii angaja guvernante din Germania, Franţa, Anglia etc., iar grecii şi italienii erau fericiţi să găsească de lucru pe moşiile boierilor. La şcolile româneşti predau somităţi ale culturii şi ştiinţei mondiale. Leul puternic era dorit de birtaşii de pretutindeni.
După 7 decenii de ocupaţie bolşevică, de politicianism suburban şi păcălire a electoratului, ne-am uitat trecutul, iar azi nu ne aflăm nici rostul, nici calea, nici logica (M. Ralea). Deoarece, cu mici excepţii, nu reuşim să ne alegem conducători vrednici. Nu ştim să discernem între grâu şi neghină fiindcă sitele valorice ne sunt colmatate de impostură, minciună, neobrăzare şi hoţie. Puterea legislativă nu se ocupă de aşa ceva. Nici organele remunerate din bănuţul văduvei şi al sărmanului. I-am văzut furând voturi în direct la televizor, mituind alegătorii cu sacoşa, cu plicul şi chiar cu bani la vedere. Cu poliţia de faţă. Mandatele în cauză n-au fost anulate, iar şmecherii, vânzătorii de gogoşi şi mitarnicii ne-au râs în faţă, ajungând diriguitori. La fel va fi şi mâine şi la anul şi la mulţi ani. Europa, lumea se miră şi ne ţin la margine. Nu le mai trezim încredere, ci jenă.
Petru Tomegea
Petru Tomegea - ePolitica 