De ce a ieşit populaţia în stradă? Ca să apere ţara de abuzurile prim ministrului Victor Ponta şi ale guvernului USL. Ameninţa cumva libertăţile şi drepturile cetăţeneşti asumarea şi trimiterea în Parlament a proiectului „Roşia Montană”? Nu mai mult ori mai puţin decât alte legi ale aceluiaşi organ legislativ.
Ar mai fi ieşit lumea să protesteze dacă, începând din 1998 (legea minelor), anul când debutează afacerea exploatării (la derută) a aurului moţesc, toate negocierile şi deciziile ar fi fost complet transparente? Având în vedere gradul înalt de educaţie a demonstranţilor actuali, cu siguranţă, nu. Au ieşit cetăţenii în stradă fiindcă monştrii neinformării şi ai dezinformării securistice, adică ai manipulării, ne sperie încă din anii de frică, foame şi frig. Cum s-a ajuns aici? Din neglijenţă şi proastă organizare a autorităţilor implicate în proiect, autorităţi pe care Guvernul le-a lăsat în voia sorţii iar ele au făcut doar ce le-a convenit. De greşeli nu mai zicem.
De la zvon la acţiune
În plus, pe terenul viran al spaţiului public din România zburdă zvonacii fără să-i întrebe nimeni de… sănătate, iar rezultatele muncii lor se văd în stradă, şi acum, aşa cum s-au văzut şi anul trecut. Iată zvonurile în toată nimicnicia lor: cianura ne va otrăvi viaţa şi va distruge viitorul copiilor, dar nu mai există exploatare a zăcămintelor aurifere cu tehnologia de acum două milenii decât ici şi colo; Băsescu, Ponta, Berceanu… au luat mită, după unii, de la două milioane, la două sute de milioane de dolari, euro, nu se ştie bine. În spatele proiectului se află ba miliardarul Soros, ba Timiş, ba Iliescu şi PSD, ba…
Elementul detonator a fost însă proiectul adoptat de guvern şi trimis Parlamentului, prim ministrul necatadicsind să explice că, iniţial, contractul avea nişte clauze extraordinar de păguboase pentru România. Practic, se repetă neprofesionalismul vajnicilor guvernanţi de altădată în cazuri devenite celebre: ALRO Slatina, contractul Bechtel, CFR Marfă, soarta câinilor comunitari… De ce Guvernul Ponta nu a denunţat aceste contracte de la început, de ce nu răspunde niciunul din miniştrii guvernelor anterioare, semnatari ai unor astfel de acte riscante pentru viitorul României, deşi avem o lege a răspunderii ministeriale, e o altă poveste de insucces românesc.
Acuzaţii şi poliţe plătite adversarilor
Ceea ce nu se înţelege nicidecum este de ce astfel de acuzaţii rămân fără urmări: fie se confirmă, iar mitarnicii ajung imediat la zdup, fie nu se confirmă, caz în care e rândul falşilor justiţiari să intre la răcoare. Aceasta este principala cauză pentru care politica românească nu va putea depăşi niciodată stadiul primitiv în care oricine poate acuza fără dovezi pe oricine, dar nu păţeşte nimic. De aici percepţia publică generalizată a clasei politice ticăloşite, puşcăriabile. Nu este exclus ca această situaţie să convină cuiva, tocmai de aceea pârâciunile să continue în dispreţul celor ce s-au săturat de politicieni amatori şi incompetenţi.
Cum e la alţii? În majoritatea guvernelor din lumea civilizată, unul din cele mai importante ministere, în afara purtătorilor de cuvânt existenţi în orice serviciu public, este Ministerul Comunicării. Două sunt obiectivele mai importante ale acestuia: 1. informarea la timp a populaţiei asupra tuturor proiectelor, actelor şi deciziilor emise de autorităţile centrale şi locale; 2. corectarea informaţiilor greşite, sesizarea organelor în drept în cazul dezinformării şi al manipulărilor de tot soiul, inclusiv prin reclame mincinoase ca în situaţia Roşia Montană.
Deficitul de comunicare
Mă tem că, în mod deliberat, activitatea de informare a populaţiei este lăsată, abandonată sau uitată în grija entităţilor mass-media. Din păcate, ziarele şi televiziunile noastre, ca şi ale altora, manifestă partizanate, unele la vedere, altele implicite. De aceea, informarea vizează doar grupuri compacte de indivizi, în scop de publicitate sau advertising, dar şi promovarea preferenţială a factorilor politici şi guvernamentali.
Din păcate, în organizarea statului român astfel de sarcini cad în portofoliul unor alte entităţi din subordinea Secretariatului General al Guvernului sau din ministere care neglijează aspectele ţinând de buna comunicare, iar în cazul unor disfuncţii precum cele din situaţia de faţă responsabilitatea nu se poate atribui nimănui. Pe deasupra, cu toate că fiecărui demnitar îi revine datoria de a comunica, de a explica, se face simţită o anume secretomanie moştenită de pe vremuri.
Petru Tomegea
Petru Tomegea - ePolitica 