Reacţiile emoţionale sunt acele mişcări bruşte, gesturi, opinii, replici scăpate de sub control, la nervi, fără a sta mult pe gânduri, ca urmare a unor situaţii care ne iau pe nepregătite. Acestea îi caracterizează pe mulţi dintre noi, de regulă, fără o educaţie şi o instrucţie serioase, impulsivi, colerici, intoleranţi. Ele denotă gradul de civilizaţie a unor persoane, grupuri, societăţi.
Până acum câţiva ani, psihologia socializării nu a trezit decât interes conjunctural, însă, de ceva vreme, mass-media sunt foarte receptive la asemenea evenimente simptomatice, relevante pentru un anume interes, de obicei politic, asta drept consecinţă a prea multor ieşiri comportamentale surprinzătoare aparţinând fruntaşilor politici, abdicări frecvente de la buna creştere, cu totul dezonorante ca să treacă neobservate.
Nu se poate face un inventar complet al acestor gafe pentru că ele continuă fără oprelişte. Oameni de vază, politicieni, guvernanţi, notabilităţi cu mari pretenţii de onorabilitate au uitat repede de unde au plecat, şi-au pierdut bunul simţ, cumpătarea şi toleranţa învăţate odată cu primele lecţii de civilizaţie. Pentru a scăpa din strânsoare şi a-şi arăta bărbăţia, sau cojones, „sângele din instalaţie”, cum zic ei, dau drumul injuriilor birjăreşti: măi animalule, boi, porci, vaci alături de celelalte creaţii sugestive ale mamei naturi, golani, huligani, netrebnici, neterminaţi, retardaţi, pleava societăţii, mitocani, găozari, păsărici, ţigănci împuţite, multe dintre ele căzând greu hârtiei. Atitudinea ireverenţioasă demonstrează cât de greu se ascunde mitocanul din sine. Se cam străvede apelativul „viermi” cu care ne gratula „savanta”. Trebuie „apreciat” totuşi nesaţul românesc pentru suduieli şi porcăire, limbajul mult mai grosier-violent ca al oricărei alte limbi. Trebuie să recunoaştem că multe sintagme injurioase constituie adevărate figuri stilistice sugerând un anume fel de agerime spirituală. Mai bine lipsă.
dezvoltat un alt tip de reacţii emoţionale, rostite golăneşte, scrâşnit şi răspicat, ameninţări cu „capul în gură”, „pumnul în bot”, cu ruperea „bărbătească” a oaselor, fapte de sorginte şi mai joasă venite unele din sfere foarte înalte, iar altele aparţinând celor cu mulţi bani, care şi-au „cumpărat”, pe lângă o bună bucată de ţară, chiar partide „la cheie”. Ca un blestem, românii au avut destui diriguitori analfabeţi, frânar de tren, cizmar fără diplomă, numai că „bagajul” acesta balcanic devine piatră de moară bine legată de gât nu numai pentru ei, ci şi pentru ţara din care provin. Nu vreţi să vă puneţi în pielea românului care îşi caută un loc de muncă în altă ţară?
Oricine încearcă să descopere cauzele fenomenului, puţin spus stânjenitor, cu care e clar că nu putem umbla prin Europa, va observa de îndată că frustrarea e determinantă. Frustrare fiindcă unii îşi manifestă neîncrederea în ceea ce face liderul, fiindcă nu recunoaştem cinstit că aproapele nostru are aceleaşi drepturi ca şi noi, iar uneori, culmea!, mai are şi dreptate, fiindcă încrederea în noi înşine încalcă fără obraz regula modestiei învăţată cândva la şcoală, fiindcă ni se pare că am merita mai mult de la semeni. Ea are un motiv specific românesc: teama că cineva „este mai şmecher şi ne ia de fraieri”.
Cu sinceritate, trebuie să recunoaştem că am ajuns cu toţii, mai mult ori mai puţin, o societate de frustraţi, iar vina, păcatul pot fi aruncate nu doar asupra conducătorilor, ci şi în propria ogradă. Nu ne place că nu ne vedem speranţele eşuate şi îi acuzăm mereu pe alţii de propriile eşecuri. Involuţia necontrolată a economiei, a industriei ne prinde pe picior greşit, într-o primă criză postdecembristă. Reacţiile finanţiştilor şi ale economiştilor se lasă încă aşteptate, dar reacţiile emoţionale la sărăcie şi şomaj pot mătura cât ai clipi bruma de libertate câştigată cu sacrificii. Chiar dacă tinerii cei mai destoinici lucrează pe bani buni în alte ţări, reacţia vârstnicilor ne-ar umple de oprobriu. Democraţia românească este luată peste picior în Occident, însă reacţia emoţională constructivă la aşa o atitudine ne lipseşte. Ca şi dorinţa de a ne corecta. Ne facem mereu că nu înţelegem. „Promovarea democraţiei prin toate mijloacele pe care le avem la dispoziţie ar trebui să rămână pe un loc important în programele” de guvernare (Francis Fukuyama), iar „viziunea realistă (şi precaută) în ceea ce priveşte constituirea / evoluţia unei naţiuni” (idem) ne lipseşte. Văzând că instituţiile noastre democratice de abia funcţionează, ne-am declarat cândva democraţia „originală”, asta tot o reacţie emoţională, trezind hohote de râs în cancelariile ţărilor civilizate. Unele reacţii emoţionale stau pitite în sufletul fiecăruia: n-am recunoaşte în ruptul capului nici măcar la începutul mileniului al treilea că românii nu şi-au realizat încă idealul paşoptist de unitate naţională şi continuăm să ne minţim generaţie după generaţie… În sfârşit, nu recunoaştem că şi alţii pot avea, la rândul lor, reacţii emoţionale la reacţiile noastre.
Multe lucruri trebuie schimbate şi în mentalul omului simplu. Însă ar trebui să ne întoarcem cu faţa spre şcoală. Bine ar fi să mai învăţăm şi de la alţii care au trecut prin vremuri asemănătoare. Astfel japonezii le bagă în cap pruncilor de mici că ţara lor este săracă şi că trebuie să trudească din greu pentru a avea de toate. La români nu e cazul: prima propoziţie pe care o repetă mândri şcolarii români: „Ţara noastră este frumoasă şi bogată”. Cine vrea să fie sărac într-o ţară bogată în care averi şi proprietăţi imense s-au constituit hoţeşte, chiar dacă proprietatea „e un moft” socialist? Este frustrare mai mare ca asta?
A nu se înţelege că reacţiile emoţionale nu apar şi în alte părţi, dar e greu de găsit un loc unde să aibă mai mare densitate şi înăcreală.
Petru Tomegea
Petru Tomegea - ePolitica 