Politicieni sub acoperire

 

 

Cât de uşor cădem în plasa scenariştilor de profesie care tulbură periodic spaţiul public! Am urmărit ani buni dezvăluiri ale trecutului recent ca să ne redescoperim propria viaţă, dar realitatea a fost una şi ce ni se spune alta. Tone de maculatură abjectă au creat o bogată dar falsă mitologie a securităţii atotputernice, omnisciente, escamotând deliberat un adevăr: a fost un organ după chipul şi asemănarea celor staliniste prin care s-a înfăptuit politica bolşevică. Aşa nedemocratice, legile trebuiau aplicate. Oricât am îndrăgi scenariile, deciziile represive au fost duse la îndeplinire de către un dispozitiv militar bine pus la punct, alcătuit din ofiţeri specializaţi. Pe lângă iniţiative individuale şi exces de zel, ei au executat orbeşte dispoziţiile superiorului în grad, ca orice soldat. I-au obligat instituţia ordinului cazon şi sentimentul indus cu dibăcie că se află într-un permanent război cu un adversar periculos, propriul popor. Cei ce intrau în sistem ştiau ce-i aşteaptă. Refuzul executării ordinului atrăgea după sine spectrul plutonului de execuţie.

Un asemenea instrument redutabil este râvnit de toţi liderii bolnavi de putere.

Normele democratice de transparenţă şi corectitudine politică n-au contat în zilele revoluţiei. Nici apoi. De aceea ofiţerii de informaţii au fost dezarmaţi din vreme, ca să nu planeze asupra lor vreo bănuială, rămânând în plan secund unde era acută nevoie de ei. A fost o lovitură de mare maestru, cu efect imediat. După trei luni au fost rebotezaţi ca să li se piardă urma şi blazonul pătat de sânge. Noii diriguitori ştiau ce fac, doar asistaseră la operaţionalizarea reţelei înfiinţate de KGB pentru a suplini cu asupra de măsură retragerea trupelor sovietice în 1958. Armata vizibilă a fost înlocuită cu una ascunsă.

Mulţimile revoltate scandând obsesiv „Fără comunişti!”, angoasele adunate 50 de ani au răbufnit împotriva inamicului public nr. 1, securiştii. Foştii aparatcici, scăpaţi astfel de linşajul răsculaţilor, s-au reunit ingenui la chemarea patriotică a tovarăşului spre a lucra în linişte la înlocuirea sistemului întinat cu unul cu faţă umană. Aveau ca sarcină să pună bazele capitalismului autohton şi ale noii burghezii. De atunci nu i-a clintit nimeni. Din contra. Ne conduc. Ei şi ai lor. Ne cer votul, îl fură ori îl cumpără. Pe mai nimic.

Când s-a apropiat tăvălugul de autorii dezastrului comunist, prelungit şi acum, au rupt prima filă din mitologia securităţii: tovarăşii de drum, informatorii, vinovaţi de toate necazurile, acarii Păun, strânşi cu uşa ori prostiţi de propaganda interesului pentru cei mulţi şi obidiţi. Ca şi cum comandanţii responsabili şi şefii politici dătători de ordine nici n-ar fi existat. Cu astfel de dosare au fost / sunt şantajate personalităţi devenite incomode din varii motive. Frica a fost întreţinută pe „surse” la foc mic. Perioada a permis însă foştilor să pună baze temeinice atât puterii cât şi opoziţiei, să-şi realizeze imperii economice şi mediatice fără frică de pedeapsă. Lenin redivivus: Legislativ, Executiv, Justiţie, piloni de bază ai puterii de partid.

După condamnarea comunismului, s-a ivit alt mit al securităţii: ofiţerii sub acoperire, oamenii de influenţă infiltraţi ici-colo. Ieri, azi, mâine. Alţi inamici publici de ţintuit în piaţa publică. Încă un răgaz pentru marii vinovaţi, aceia din economie, partide, administraţie, finanţe ori justiţie. După împroprietărirea cu bunurile întregului popor,     n-au suferit rigorile legii. Infiltraţii din presă ne hrănesc sârguincioşi cu diversiuni tot mai străvezii. Ne prostesc, dar posibilitatea declanşării altor crize nu mai e iminentă.

Darea în vileag a poliţiei politice mai poate aştepta. Până se şterg urmele. În lipsă de duşmani, ofiţerii acoperiţi se luptă între ei, nu de frica legii, ci din interese de putere. A învins masculul Alpha. De ochii lumii, câţiva parlamentari năduşesc de două decenii la legea lustraţiei. Politică sub acoperire.

 

Petru Tomegea

Ziare.com

 

 

Bătălia politică se ascute

 

 

Continuu. Ca-n bancurile cu „lupta de clasă”. Se poartă duelurile: în săbii să ne tăiem, ori în valeţi să ne ucidem. Cum duelurile la noi au fost mai degrabă în filme şi cărţi, lumea bună neavând insomnii legate de onoare şi demnitate, au rămas să se încaiere interpuşii în numele jupânilor. Măriile Lor sunt prea prinse cu înaltele daraveri de stat ca să încrucişeze spadele ori să se ia la luptă dreaptă. Şi nu de azi de ieri. Fişa lor identitară e marcată cică de lipsa bărbăţiei şi a codurilor cavalereşti feudale. Chestia cu bărbăţia s-ar putea să-i supere pe împricinaţi, de aceea ar fi bine să numească ei tipul duşmanilor politici care, în loc să se ia cinstit la trântă pe toloacă, ori să se ciuruiască după gust, sar ţăţeşte cu gura unii la alţii. Se tot ameninţă de vreo 20 de ani, iar ţara au zăuitat-o în letargie.

Fenomenul scoaterii la luptă a servi(tori)lor nu e nou. S-a practicat în antichitate când oşti precum ceata lui Papuc Hogea Hogegeanu alcătuite din sclavi şi liberţi erau sacrificate primele ca să nu se expună ei, maiores terrae. Deşi era de râsul lumii, după cum s-a văzut şi-n Ţiganiada lui Budai-Deleanu, tactica s-a perfecţionat în al doilea război: comandirii sovietici îi trimiteau pe front pe toţi cei ostracizaţi de bolşevici. Se zice că nici ai noştri n-ar fi făcut rabat.

Numai că oştile cu paloşe şi puşcoace au pierit în negura istoriei, litigiile rezolvându-se azi preponderent prin aşezare la masa tratativelor. Nu şi în politichia românească, unde, dacă gâlceavă ori manipulare nu e, nimic nu e. Nu exişti ca partid, nici ca boier politic dacă nu-ţi mâni sfetnicii la hărţuială pe ecran. Momentan, duelurile au loc între Guvern şi Parlament, ca florete folosindu-se asumările repetate ale legilor educaţiei, salarizării „unice”. În replică, martorul neutru CCR îi declară touché când pe unii, când pe alţii, ca să împace şi capra şi varza.

Furioşi 25 %, poliţiştii l-au provocat pe Dl Preşedinte nu aruncându-i mănuşa în faţă, nici scoţându-şi spadele din teci, ci zvârlindu-i caschetele în grădină ca să încolţească însemnele patriei. Scârba a fost că, de supărare, au pitit în ele „javre ordinare”, ceea ce a trezit grozăvenie de casus beli. Să te ţii duel: bagă Şoric pe ţeavă şi stropşeşte-l pe Tobă, pune flagrant ghiulea Chelu şi însângerează-l pe Fătuloiu. Prins la colţ, înaltul gradat atacă orbeşte, căzând capul lui Tobă. Temându-se să nu pice toată floarea cea vestită şi să rămână cuc, fără să-l alinte cineva dimineaţa cu „Să trăiţi!”, arbitrul ministerial opreşte măcelul.

Însă odată pornit, duelul e ca bulgărele de zăpadă. Trece prin Vămi şi bubuie la Ministerul Justiţiei, el, nu altul, îşi atacă la baionetă propriii judecători care au sancţionat veştejirea drepturilor omului cu aceleaşi 25%. Bugetarii atacaţi la lingurică sar cu condeiul prin tribunale la gâtul Guvernului. Măi, să fie! Toate se leagă. De atâta sabie, paloş, trântă, scatoalce şi cleptocraţie de partid, mare lucru să nu iasă frumuseţe de răzmeriţă. Ca un făcut, n-are cine să nemurească izbânzile în letopiseţ: bietul Neculcea zace la Prigoreni de întunearicu de ani, iar Ioan Budai Deleanu şi Caragiale sunt oale şi ulcele.

Lasă că vitejii îşi tocmesc lăudători, imnografi de curte, mari făptuitori de ode, o tempora! De la ei s-au aflat eroii cavaleri care-şi încontrează cu curaj lăncile în numele idealurilor măreţe de putere pe plaiul carpato-danubiano-pontic. Victor Frunză şi Marcel Breslaşu pot fi mândri. Omul nou n-a apus, iar gloria ditirambilor renaşte. A răsărit iarăşi soarele, atâta doar că lumina nu mai emană de la Răsărit, ci de la viitoarea prezidentă. Frumuseţea, inteligenţa, tenacitatea, curajul, responsabilitatea, anduranţa, motorul de partid… sunt noile atribute ale geniului conducător. Abia acum s-a săvârşit în fapt actul istoric de condamnare a comunismului: savanta de renume mondial, meşter cârmaciul – mândră corabia au închinat steagul, lăsând seva înnoitoare să ne urce la ceruri.

 

Petru Tomegea

Ziare.com

Forza România!

 

Ca „beneficiar” al politicilor publice guvernamentale, trebuie, vorba preşedintelui, să deschizi ochii cât cepele la iniţiativele şi, mai ales, la discursul oamenilor puterii. Căci nu doar legile anulate mai toate prin instanţe ne afectează standardul de viaţă, drepturile şi libertăţile, cât hotărârile, iniţiativele, sugestiile ori părerile primilor demnitari făcute publice cu largul concurs al televiziunilor. Deşi Constituţia, regimul democratic nu le permit nici partidului, nici întâiului bărbat al ţării să decidă diminuarea salariilor, nici să intervină în alte sectoare vitale ale societăţii, totuşi lucrul acesta se întâmplă ori de câte ori doresc. Ceea ce înseamnă că Parlamentul şi Executivul sunt simple instrumente la îndemâna dumnealor, folosite discreţionar.

Constituită şi gestionată astfel, puterea politică e firesc să nască suspiciuni. Din păcate, de doi ani, analişti români şi străini identifică resorturile intime ale autoritarismului şi modalităţile de forţare a cadrului legislativ, dar studiile lor nu au vreo urmare notabilă. Poate că lucrurile n-ar fi luat o întorsătură atât de dramatică, dacă gestionarea crizei ar fi avut un dram de înţelepciune şi profesionalism.

Ca să ne dumirim asupra stării de fapt, nu ne rămâne decât să mergem la origini. Descoperim că demonstraţia, parada de forţă în spaţiul public era o simplă strategie de lucru şi imagine a mişcării politice Forza Italia (1993), a de patru ori însărcinatului premier italian, Silvio Berlusconi. A ajuns la putere în urma campaniei justiţiare „mani pulite”, la care n-a avut vreo contribuţie, ba din contra, după disoluţia democraţiei creştine cu tot cu socialismul lui Bettino Craxi şi eşecul stângii lui Romano Prodi. Mijloacele puse în joc de trusturile sale mediatice au fost fantastice, de la futbol, Karaoke, entertainment, la alianţe, coaliţii, PPE, campanii mediatice continentale…

Pentru că totuşi lumea e mică, la rândul lor teoreticienii îndemnului Forza Italia! s-au inspirat din bogata experienţă a revoluţionarilor troţkişti constituiţi în „League for the Fifth International”, cu importante ramificaţii în Europa, Africa de Sud, America de Nord şi Orientul Mijlociu, mai cu seamă după sucombarea comunismului. Ar mai fi şi „Workers Power”, mişcări partinice lansate şi întreţinute de sindicalişti pe cele 5 continente.

Aşadar, important nu este mesajul, cât forţa degajată de acesta şi de vigoarea susţinătorilor. Nu ideologia, programul politic aduc victoria în alegeri, ci impresia generalizată prin tehnici mediatice că eşti cel mai puternic. Întotdeauna forţa atrage încrederea celor slabi, canalizează mulţimile în direcţia dorită. Forza Italia, Forward sau Vorwärts, En avant la France, la ei. La noi, „După mine, popor!”, căci încă n-a sunat ceasul deşteptării din somnul târziu al feudalismului.

Aţi observat că nu suntem în stare să inventăm nimic. Dar când copiem de la alţii, le dezvoltăm tezele prin fel de fel de şmecherii care fructifică nu oportunităţi interne ori externe pentru Forza România, ci slăbiciunea noastră de înger, lipsa pregătirii civice, naivitatea, sărăcia, pierderea demnităţii. Nu s-a urmărit decât generarea unei stări psihotice colective determinante pentru operaţiunea „Zeus la Cotroceni”. Ca să nu se vadă cinismul, forţoşii s-au costumat europeneşte dintr-o gargară nesfârşită despre reforme, a Constituţiei, a Parlamentului, a statului, a Executivului, a întregii societăţi. Drept dovadă că nu i-a interesat decât obţinerea puterii e faptul că după atingerea ţelului au uitat complet de ele.

Oameni subţiri, PR-iştii din PSD şi PNL au strâmbat din nas la încordarea muşchilor, la păruiala din parcare, la linşarea mediatică a duşmanilor şi la minciuna spusă cu aplomb, promovând în campanie în genere strategiile clasice. Romantismul şi iluziile lui Crin, social-democraţia elegantă a lui Geoană n-au avut nicio şansă în faţa impetuozităţii forţoase a bocancilor pedelişti. Dar bocanci cu ştaif berlusconian.

 

Petru Tomegea

Ziare.com

 

 

 

 

 

 

 

 

Oare de ce nu postesc guvernanţii?

 

 

Cu ochii cât cepele pe delicioasele gogoşi politice şi guvernamentale, mass-media scapă din vedere un fenomen care ar trebui să producă frisoane puterii: creşte gradul de agresivitate populară faţă de liderii partidului aflat la timonă. Nevoit să-şi abandoneze glorioasele însemne, portocaliul şi cele trei roze, spre a mai ciupi ceva voturi, demnitarii săi nu mai ies în uliţă de frică să nu fie huiduiţi, sau coborâţi forţat din taxi ca un parlamentar pedelist de Iaşi. Premierul a simţit-o pe propria-i piele inclusiv de Ziua Naţională, care prin tradiţie ar trebui să ne împace. Încrâncenarea populaţiei împotrivă-i a văzut-o lumea întreagă. Preşedintelui i se aruncă peste gard însemnele Republicii, iar greviştii îi urlă în poartă refrenul „ordinar”, prea înjositor ca să poată fi auzit prin alte părţi. De aceea Înălţimile Lor nu mai coboară din autoturismele blindate decât în sedii bine păzite, circulă numai în alai imperial cu motociclişti şi coloane de zeci de maşini scumpe, cu armate de SPP-işti după ei. Ca în ţările sub ocupaţie. Aşa că îşi caută de lucru pe la te miri ce inaugurări în de ei, de nu pe la cazaci, spre a scăpa de ocări. Situaţia e atent monitorizată şi de mediile occidentale.

Ca să deturneze atenţia opiniei publice de la efectele unei guvernări amărâte, serviciile de propagandă lansează foc cu foc veşti contradictorii, numai bune de rumegat în prime time la TV: alocaţia pentru mame, cota unică mărit-micşorată, 25 milioane de euro făcute NV de ministrul pleşcar, Ucraina, Rusia s-au săturat şi ele de liderii noştri, bye-bye South Stream, Ponta pârăşte cu „Ciocu’ mic, români!” la PE, ungurii pun mâna pe Ardeal, Prigoană, în lipsă de gunoi, s-a luat de ţigani etc.

Făcându-se a lucra nevoie-mare, ca din senin a izbucnit campania împotriva populismului. Orice critică la adresa portocalei e populistă, deşi vine de la moguli, mai nou, de la Soros, de la provocatori şi duşmani notorii ca dada Anica de la Hârtoape: „De ce huiduim? Pentru că ei stau în maşini şi habar n-au ce se-ntâmplă afară, cum trăim noi, ceilalţi!“. Nepopulismul însă e monopolul tăietorilor de salarii, pensii, alocaţii şi ce s-a mai găsi la nevoie.

Că nu sunt bani oricine simte. Însă dada Anica, populistă rea de gură cum e, are dreptate: nu cumva aleşii îi cheltuiesc aiurea pe luxul exorbitant? De ce nu se fac publice cheltuielile de protocol ale Preşedinţiei, Primului-ministru, miniştrilor, ale tuturor înalţilor demnitari? Ca în lumea civilizată? În ce ţară serviciile de pază şi protecţia înalţilor demnitari sunt mai numeroase şi mai scumpe decât în România? Aici la coada fiecărui ştab stau SIE-işti, CI-işti, SRI-işti, SPP-işti, 2,15-işti, poliţişti, bodyguarzi, zeci de mii de consilieri şi politruci care dau zor să-şi servească stăpânul. De ce miniştrii francezi, englezi şi din toate ţările democratice se duc cu maşina lor sau cu transportul public la serviciu, iar ai noştri nici nu se mişcă fără pază de corp, ordonanţe, şoferi, limuzine scumpe, secretare cu picioare lungi şi slugi cât încape? De ce firmele de avocatură şi consultanţă gen Stoica & Sons încasează sute de milioane de euro de la nevoiaşul stat român dacă el, statul, are avocaţi, jurişti, consilieri remuneraţi din ban public? De ce…

De-abia acum am înţeles de ce dl preşedinte şi guvernanţii ne fac puturoşi şi ne trimit la muncă. Bieţii noştri diriguitori şi-au cumpărat şi ei ca tot omul vile, maşini tari, mobilă, cotrenţe Armani, au făcut excursii ici-colo cu avionul şi elicopterul, ca nişte licurici măreţi ce sunt, şi-au angajat servicii de una-alta şi acum n-au cu ce-şi plăti facturile. Să-ţi fie ruşine, popor român! Şi mie, aşijderea, populist incurabil 25% subsalariat!

A mai trecut încă un „Deşteaptă-te, române”… Care cu gâlcevi, care cu fanfară şi fudulie. Oare cât să fi costat paranghelia cu tot cu chiolhanurile de după? Nu mai bine ţineam post şi lăsam mamele în pace să-şi crească pruncii frumoşi, cuminţi şi deştepţi?

 

 

Petru Tomegea

Ziare.com

 

 

 

Ortodoxia dlui Djuvara

 

 

Face ce face dl Neagu Djuvara, reputată personalitate a istoriografiei, şi mai scoate câte-o zicere controversat-memorabilă din aristocraticu-i joben, că mediile, avide de şoc emoţional şi frisoane patriotice, abia aşteaptă s-o întoarcă pe toate feţele. De ani buni se află în centrul atenţiei publice, inclusiv ca liberal de origine şi opinie, dar nu-şi valorifică imensul potenţial de notorietate şi imagine, preferând alura de înţelept şi sfătuitor consecvent al neamului său. Ideile nu sunt noi, dar le răscoleşte cu meşteşug în momente bine alese: avem destule păcate strămoşeşti, suntem mai degrabă cumani decât daco-români, cu monarhia am terminat-o, iar ortodoxia poartă vina înapoierii noastre.

Uşurinţa cu care le manipulează e o calitate, dar a nu ţine cont de studii şi cercetări istorice prestigioase, de la Xenopol la Iorga şi Academie, a te juca mereu cu originile şi identitatea unui popor chinuit miroase a tulburare inutilă de ape. După astfel de afirmaţii, în spaţiul public se colportează inepţii despre care s-a făcut mare caz la vremea lor: teorii migraţioniste care veştejesc continuitatea ori/şi naţionalitatea, legenda coloniştilor hoţi şi criminali aduşi de romani… Numai pe ei îi moştenim noi că furăm pe rupte, dar deloc pe legionarii biruitori şi pe învinşii măreţi în nevictoria lor. Apoi nomazii ne-au risipit ori terminat, cumanii ne-au cumanizat, slavii ne-au slavizat, ruşii ne-au rusificat, ortodoxia e primitivă, iar catolicismul, înălţător. Nu e prea mult? Să fi exprimat vreodată cineva dubii asupra latinităţii limbii şi a configuraţiei spiritual-etnografice româneşti fără a i se proba eroarea ori reaua intenţie? Nicidecum.

Atacul asupra bisericii strămoşeşti însă merită discutat nu neapărat din pricina pildei „bate-voi păstorul şi se va risipi turma”, ci în temeiul adevărului. Soarta noastră religioasă s-a hotărât târziu, iar istoria e pătimaşă. Anatemizarea reciprocă a capilor creştini din Est şi din Vest în 1054 nu a produs schismă şi pe teritoriul locuit de români decât în al XIV-lea veac când domnii valahi şi moldavi înclină definitiv balanţa în favoarea Răsăritului. Încercările ulterioare ale Papei prin sabia regilor maghiari şi polonezi nu ne-au mai putut despărţi „de neamurile” pravoslavnice, iar falnicele catedrale gotice au fost abandonate ruinei.

Îndeobşte se acuză supuşenia întâilor stătători ai bisericii noastre faţă de vremelnica putere, ca şi cum în Apus lucrurile ar fi fost cu mult deosebite. Diferenţele între noi şi ei au apărut însă datorită dezvoltării economico-sociale, consecinţă a ridicării nivelului de cunoaştere, cultură şi civilizaţie. Catolicii şi-au impus monopolul asupra educaţiei, dar n-au putut frâna la nesfârşit apariţia Colegiilor şi a Academiilor laice întâi în Irlanda secolului al VI-lea, apoi în Italia, Franţa, Anglia. Proces încheiat în Occident la sfârşitul secolului al   XII-lea, căci seniorii feudali se mândreau să aibă cele mai înalte şcoli pe domeniile lor.

Ceea ce la noi nu s-a întâmplat. Domnii noştri, cu mici excepţii, dar notabile, nu ştiau carte sau de-abia descifrau bucoavnele, de aceea n-au murit de grija emancipării supuşilor. Până la Cuza învăţământul a fost preponderent religios, iar şcolile au început să se înmulţească abia în al XIX-lea secol. Prima instituţie de învăţământ academic datează din 1860.

Fireşte că are şi biserica o vină, ca şi societatea care a tolerat ignoranţa, dar educaţia laică trebuia să intre în sarcina unui stat responsabil, ceea ce n-am avut decât în vremea lui Spiru Haret şi a urmaşilor săi, nu mai mult de jumătate de secol.

Ca să nu ne mai plângem de înapoiere peste alt veac, ne-am fi aşteptat la o pledoarie a d-lui Djuvara în favoarea şcolii româneşti, a construirii unui sistem educaţional performant, integrat în Europa valorilor şi a democraţiei. Numai prin investiţii serioase în învăţământ şi cercetare scăpăm de tare strămoşeşti, de rămânere în urmă şi de nenorocita bătălie pentru putere.

 

Petru Tomegea

 

 

 

 

 

 

 

Maria-Elena Cuşnir, Dialog cu umbra mea

Când un poet se apucă de proză, neapărat că poezia sa nu l-a putut mărturisi integral. Cam asta s-a întâmplat cu Maria Cuşnir – nu tot ce trăim şi gândim poate fi surprins de metaforă. Rămân studiile, părinţii, satul natal, cărările bătute cu piciorul, zbaterea omenesc-pământeană a cugetului despre care nu poţi scrie fără patetism. Ceea ce arta postromantică evită cu bună ştiinţă.

Şi totuşi cartea în discuţie nu evită confesiunea lirică. Ba din contra. Autoarea încearcă mereu să descopere oarece filon narativ, să-şi depene amintirile schimbând diferite ipostaze ale naratorului, dar discursul se molipseşte îndată de lirism descriptiv. Aşa că, după multe ocolişuri, îşi ia inima-n dinţi şi trece la „povestirea” emoţiilor sale şi ale apropiaţilor, de la vârsta primilor paşi, până la 16 septembrie 2009. A ieşit un fel de „Amintiri din copilărie” sub formă de jurnal, dublat de confesiunile unor intelectuali de vocaţie închipuite de fiica lor, şi ea dascăl de vocaţie. Discursul e eminamente peripatetic, căci fluxul memoriei pare trezit mai cu seamă de mersul pe jos, de picuri de ploaie, de arşiţa ori de gerurile vremurilor de sub vremi.

Fiecare plimbare este o călătorie ritualică din prezentul simţit ca univers claustru spre lăcaşurile lui Hades unde se întâlneşte mereu şi mereu cu tata şi mama.

E în acelaşi timp evocare a unui parcurs labirintic pentru care se simte responsabilă, dar şi invocare a unui illo tempore, nu cel mitic al lui Mircea Eliade, ci altul, potrivnic, abrutizat de suferinţele unei epoci crunte şi ale unei generaţii irosite.

Pentru întâia dată, poeta se apleacă asupra intelectualului dedicat mai cu seamă şcolarilor şi cărţilor într-o lume în care prigoana ideologică era urmată de încarcerarea ţăranilor înstăriţi şi a elitelor locale ori naţionale. Liberarea părintelui, „ridicat în ziua nunţii” şi închis pentru ani buni la Gherla şi Sighet, supravegherea continuă de către organe sunt lucruri imposibil de şters din minte. Ele au marcat destinul unei familii rostuite temeinic pe tradiţii religios-culturale, producând traume inimaginabile unor copii supradotaţi. Viitorul lor s-a intersectat cu sărăcia şi politica bolşevică a bunului plac.

Or azi îşi plâng de milă tocmai aroganţii celor 40 de ani de comunism, de barbarie, deportări, exterminări şi îngenunchere a sufletelor. Nu-şi mai amintesc „mirosul lutului şi al teilor…, plânsul ascuns al părinţilor, trădările prietenilor”(p.19), nici că „dictatura comunistă a ruinat chipul omului”. Ani de tragedii cumplite pentru slujitorii învăţământului şi ai culturii, prigoniţi, deportaţi la canal, batjocoriţi. Sinceritatea mărturisirii copleşeşte: „Ruşinată, îmi plec capul în faţa tuturor celor umiliţi şi istoviţi de chinuri, cărora n-au putut să se împotrivească”(p.35). Prin „memoria părinţilor”, vrea să deschidă o uşă către suferinţele celorlalţi. În proză, universul se lărgeşte, trecutul se cere cunoscut, înţeles şi asumat, Dumnezeu, de asemenea. „Drumul” în trecut trebuie însoţit de compasiune şi iertare. Iată că Timpul, lumea înconjurătoare nu se mai limitează doar la „lumina şi umbra” eului liric.

Poezia nu dispare cu totul, psalmodiind pe harfa naturii: „Pădurile cântă în lumina blândă. Cântă trist…”(p.39), sau „e dimineaţa teilor, sărbătoarea lor”, dar duhul marii treceri o sufocă.

Nici prezentul nu-i surâde, însă analiza sa nu o tentează. Unele ecouri îi trădează frustrarea: „Oamenii puternici şi capabili s-au închis în sine”, abandonând viitorul ţării pe mâna celor ce-şi expun chipurile în campanii electorale pe stâlpi, copaci, faţade întregi… Vorbe goale şi neputinţă. „Campaniile electorale seamănă cu deşănţarea”(p.79). „Personaje obscure ajung în vârful vieţii politice”. Déjà vu. Însingurată, nu-şi poate degaja nicio opţiune. Ca şi altora, îi rămâne introspecţia, refugiul în familie şi amintiri. De la Crăciun la Paşti, de la mormintele părinţilor la masa de scris. Un fel de cărăuş al zădărniciei.

Petru Tomegea

Poporul vinovat şi geniile politice

 

 

Când întâii politicieni şi savanţii făcuţi pe puncte vor cu orice preţ să se ridice deasupra semenilor, îşi iau sfidelnic rolul lui Dumnezeu şi încep să ne judece cu asprime. Dacă sentinţele Lui din Sfintele Scripturi condamnau păcate în afară de orice dubiu, batjocorirea actuală a poporenilor musteşte de aroganţă şi ipocrizie politică. Nu înţeleg şi pace cine îi obligă să ne suporte firea proastă, să guverneze puturoşi, beţivi, curve, pomanagii, hoţi, corupţi care le strâmbă înaltul nas. Pe deasupra, cică suntem prea mulţi şi trăim ca păduchii pe spatele statului mort de slab. Domniile Lor se căznesc zi şi noapte să-l însănătoşească, iar noi, netrebnicii, îi furăm mâncarea din traistă.

Nu ştiu în ce mocirlă am intrat, că s-au produs schimbări identitare. Mai ieri în campanii eram încă urmaşii lui Traian, a şaptea entitate europeană, iar candidaţii îi jurau cu lacrimi în ochi iubire neţărmurită Măriei Sale, Poporului Român, şi deodată am devenit nemernicii care-şi duc ţara de râpă. Pe atunci, la orice supărare, se întorceau la Popor, ca să dea seamă, fixându-i chiar întâlniri periodice în piaţa mare. Acum acelaşi Popor îi scârbeşte.

Fireşte, ne-au bătut obrazul şi alţii. Dar una e critica, certarea sinceră spre îndreptare a lui Eminescu, Caragiale, Drăghicescu (Psihologia Poporului Român), de la înălţimea lor moral-spirituală, şi alta injuria groasă a lui Silviu Bian, mare şef de agenţie, ori Traian Băsescu, împreună cu eminenţele lor, filozofii de partid, pe care ţara şi neamul nu-i mai încap ori îi fac de ocară. Însă remuneraţia, avantajele, privilegiile, luxul şi elicopterul din sudoarea leneşului popor le fac bine. Senzaţia că puterea politică e ruptă de vulg va fi avut-o şi George Coşbuc: „Domnul unde-i? E-n Suceava./ Dar poporul? La Plăieşti”.

Cei ce mai citesc câte o carte îşi închipuie că, atunci când emiţi judecăţi de valoare asupra unei naţiuni, responsabilitatea îţi impune să cântăreşti bine cuvintele şi să te bazezi neapărat pe referinţe ştiinţifice. Or, încercând să aflăm temeiul afirmaţiilor vitriolante descoperim că nicio instituţie publică nu dispune de statistici riguroase asupra lenei, prostiei, ticăloşiei… Ba observăm că procentul asistaţilor, şomerilor, bursierilor, de cuantumul ajutorului nu mai vorbim, este mult inferior ţărilor occidentale. Adevărat e că randamentul lucrătorului român, general vorbind, e mai mic aici. În Apus, unde organizarea proceselor de producţie şi salariile sunt stimulatoare, românii sunt mai eficienţi decât localnicii, fie în agricultură, construcţii, industrii, fie în inginerie, medicină, asistenţă socială.

Impresia de lene vine din necultivarea pământului, uşor de observat din elicopter. Dar cauzele vi le explică orice ţăran, indiferent de numărul de clase: nimeni, în afara bişniţarilor escroci, nu este interesat de produsele lor. Când România era grânarul lumii, în fiecare localitate găseai angrosişti şi depozite. Se oferea preţul pieţei, era o siguranţă. Cine munceşte vrea să se bucure de roadele muncii.

Cât despre capacităţile intelectuale, testele ne situează uşor peste medie: avem mulţi români supradotaţi în marile universităţi ale lumii şi în centrele de cercetare. Presa ne informa că la Silicon Valley cea mai uzuală limbă e româna. Sunt şi oameni cărora viaţa nu le-a lăsat timp de studiu. Nici în altă parte nu e altfel. Numai că în ţările unde capitalul şi inteligenţa au făcut ordine demult, aceştia îşi văd conştiincios de treabă, de familiile lor, fără a năzui nitam-nisam la poziţia de lider naţional, ca apoi să vină cu tupeu nemăsurat să-şi beştelească semenii. Slobozenia gurii i-ar arunca îndată în afara societăţii. Noi le răbdăm orice obrăznicie.

Abia când dl Boc probozea deunăzi pomana şi întinsul mâinii am înţeles că guvernanţii se cred stăpânii noştri, fiindu-le ruşine cu sărăntocii şi ticăloşii care le-au asigurat voturile pe mai nimic. După aşa batjocură şi aroganţă, cum să nu sari cu bocancii pe găleata portocalie?

 

Petru Tomegea

Ziare.com

 

 

 

Efectul etnobotanic asupra politicii

 

 

 

Un istoric antic ne-a descris scene strămoşeşti cu focuri producătoare de delir în peşteri, dar mai bine tăcem. Însă cineva, nu spui cine, persoană importantă, şi-a dat seama trăgând din narghilea arome tradiţionale că din afacerea asta se pot scoate bani cu carul. Studiul de piaţă arăta că la o populaţie debusolată şi-ntr-o ţară a nimănui va prinde de minune. O simplă întrebare, „adicătelea de ce numai românii să n-aibă drept la plante?” a fost repetată insistent şi cu mare fineţe manipulatoare în mass-media până s-au constituit reţelele de desfacere. Mai pas de le desfiinţează.

Aşa că în loc să ne îmbătăm doar cu trăscău, iarba naibii, narcotice care scot din circuitul muncii sute de mii de inşi anual, omorând o bună parte a bugetelor CAS şi asistenţiale, se mai adaugă şi efectul mortal al magazinelor de etnobotanice nevinovate. Deja cu mii de victime la activ. De, libertatea opţiunii proaste costă. Inclusiv vieţi omeneşti. Oare câţi consumatori trebuie să piară ca să devenim responsabili şi să fie cineva pedepsit în România?

De ceva vreme, halucinaţiile fac ravagii nu numai între tineri, ci şi în elitele poliţiste, ori între superstarurile cântecului, dar cel mai tare pe scena politicii. Aici însă efectele narcotice vor fi pe termen lung, asta dacă vom trece hopul incapacităţii de plată prognozat de Monsieur Strauss-Kahn. Dacă nu, vom mânca parascoveniile din campania trecută, ne vom scălda în găleata frumos colorată şi ne vom încălzi pe cuptorul cleptocraţiei, singura formă de guvernământ posibilă pe Podul Mogoşoaiei. Ce să caute democraţia în ţara celui mai tare din parcare?

Politic, efectele s-au produs îndată ce discuţiile despre legalizarea ierburilor halucinogene au acaparat spaţiul public, dând primele rezultate la alegerile pentru PE. Aşa au ajuns să ne reprezinte Eba, Becali în elita Europei, iar din 2008, cu uninominalul, s-a intrat într-un fel de normalitate. A lor. Noi doar tragem ponoasele. Ne-am procopsit cu destui incompetenţi şi plezirişti că ne fac legi şi ne pun biruri… Nu-i neapărat mare bai. Căci ar fi putut să înveţe, ca să fructifice sfântul noroc de a-i servi pe poporeni şi a rămâne în istorie. Dar nu le-a păsat.

E halucinant ce se întâmplă: d. preşedinte descoperă la 6 ani de mandat că s-a greşit drumul, dar dă vina pe popor, pe zoaiele politice, ca şi cum Domnia Sa n-ar fi vârful piramidei; Banca Naţională abia acum află că românii s-au împrumutat prea mult la bănci străine; capii poliţiei îşi spală cârpele mizerabile în strada mare după programul 2,15, iar Guvernul o dă în bară o dată cu legea educaţiei, o mai dă o dată şi mai vrea măcar o dată; toţi spun că forfetarul şi reducerea cu 25% ne-au băgat în criză, dar se taie mai departe salariile celor ce muncesc. La schimb, cresc veniturile din energie, regii de apă, de gunoi şi ale guvernanţilor; se reduc ajutoarele pentru copii şi mame, dar maşinile luxoase cumpărate de instituţiile publice ale puterii se înmulţesc… Toată ţara e în sărăcie, dar Preşedinţiei, Parlamentului, SGG, unor ministere li se umflă bugetele.

Să fie oare dependentă de ciubuc aromat şi prima putere în stat? Căci iată votează ordonanţe de acum 10 ani. La ce-or mai folosi? Dar multele asumări care vor fi mintenaş anulate în viitoarea legislatură? De altfel, se pare că legislatorilor noştri le lipseşte consultanţa psihopedagogică: oricât de bună ar fi o lege, cu cât e mai restrictivă, cu atât creşte tentaţia de a o încălca. Fenomenul legiuirii proaste ne-a adus aici. Legile anticorupţie, antihoţie au ajuns manuale după care se învaţă noi tehnici de furat. Oricum, sutele de mii de pagini aflate în portofoliile instanţelor n-au cum să fie toate aplicate.

În schimb executivele naţional şi locale se pregătesc intens de sărbători cu ursul, şampanie şi focuri de artificii ca acelea. Iar se vor da măreţi preaputernicii zilei pe bani publici. Căci în afară de directorul FMI nimeni nu mai suferă de grija zilei noastre de mâine.

 

Petru Tomegea

Ziare.com

 

 

 

Decăderea spiritului critic şi moartea partidelor

 

 

Criza actuală lasă să se întrevadă golirea de sens a unei noţiuni politice clasice: partidul. Pierzându-şi ideologia, tradiţiile şi ţinuta de altădată, partidele noastre duc lipsă de aderenţi conştient motivaţi, iar poziţia în eşichier ţine de imagine şi notorietate, de avantaje şi funcţii în eventualitatea câştigării alegerilor. Promisiunile ca vector electoral principal, miza pe alternanţa la guvernare şi discursul revanşard nu constituie decât un liant perisabil, iar migraţia membrilor dintr-o parte în alta se accentuează. Încercarea de resuscitare a ideologiilor creştin democrate, liberale şi social democrate după Revoluţie n-a reuşit să-l trezească din letargie pe homo politicus autohton. În locul partidelor avem popoarele PSD, PDL şi al PNL, formaţiuni eterogene din soldaţi conştiincioşi şi trădători oportunişti, clici, găşti, bisericuţe şi mulţi comandanţi supremi. Ei îşi mână oştile de strânsură într-o bătălie oarbă pentru putere în care implică instituţiile statului, iar bugetele se irosesc pe supravegherea populaţiei şi a rivalilor, pe publicitate şi PR, pe întreţinerea activismului şi a clientelei de partid, pe luxul liderilor naţionali şi locali. Însă de la deturnarea sensului politicii ni se abate atenţia. De aici senzaţia că regimul comunist e încă în viaţă, iar democraţia îşi dă duhul în campanii electoraliste permanente.

Fireşte, savanţii au prezis demult moartea ideologiilor, dar nu şi a partidelor, încă necesare pentru aglutinarea intereselor cetăţeneşti, pentru selecţia personalului şi punerea în operă a programelor de dezvoltare social-economică şi culturală. Numai că, în loc să se ocupe de acestea, Puterea s-a lăbărţat peste întreaga suflare, forţând mereu legile şi constituţionalitatea ca să controleze pârghiile bugetare de sus până jos. Acum încearcă să desfiinţeze statutul de alternativă al Opoziţiei, preluându-i discreţionar mesajul. Scoaterea ei din jocul democratic e mai vizibilă în Parlament, unde Executivul îşi trece legile fără cvorum, călcând în picioare libertatea de opţiune legitimată prin sufragiu. Votarea la ordin, ca pe vremea Marii Adunări Naţionale, e un abuz fie al majorităţii anarhice, fie al unui lider dornic să reinstaureze domnia bunului plac.

Şi în Occident partidele au devenit pragmatice: nu mai mizează pe ideologic de câteva decenii, în schimb activitatea programatică, ştiinţa şi arta guvernării cunosc emulaţie şi efervescenţă. Numeroşi savanţi, economişti, sociologi împreună cu instituţii de cercetare şi universităţi celebre se implică în rezolvarea situaţiilor dificile, iar competenţele lor au contribuit la atenuarea efectelor crizei.

La noi oamenii de ştiinţă sunt forţaţi de sărăcie şi de cinismul conducătorilor să se lepede de ţară tocmai când e mai mare nevoie de expertiza lor, politica sprijinindu-se doar pe loialitate şi servilism. Activitate programatică mai are uneori Opoziţia nevoită să construiască strategii de ieşire din criză, Puterea fiind la mâna FMI, a BM, a CE… S-a ajuns aici deoarece spiritul critic a fost înăbuşit din faşă, atât în instituţii civile cât şi politice. În lipsa atitudinii critice din interior, deciziile, de la vârf la bază, nu beneficiază de analiza riguroasă nici a specialiştilor, nici a consiliilor manageriale, căpătând forma şi conţinutul ordonate de lider. Critica din afară, din mass-media e acuzată de partizanat, fiind socotită ca pe vremuri amestec grosolan în treburile interne. La partidele din arcul Puterii, funcţionează centre exterioare de decizie care îşi impun discreţionar punctele de vedere. Democraţia internă de partid a devenit excepţia, nu regula.

De aceea, politica s-a mutat din Parlament şi Consilii Locale la TV, voturile se cumpără adesea, iar partidele trăiesc doar prin vizibilitatea şi carisma câtorva lideri naţionali, căci nu se mai promovează valori şi merite. Se consfinţeşte astfel pierderea definitivă a reprezentativităţii şi a legăturii cu masele de alegători.

 

Petru Tomegea

Ziare.com