Să recunoaștem din capul locului că o asemenea abordare a noțiunilor de patrie și popor ne lipsea. Dar, după dispariția monarhiei, în România legitimitatea unui astfel de discurs nu poate fi transferată altui reprezentant, nici măcar șefului statului. Cu atât mai mult cu cât demnitatea de șef de stat nu apare explicit în actuala Constituție. Abia Comisia de revizuire a Constituției a adoptat în 2013 un amendament, rămas în stadiul de proiect, prin care președintele României va putea fi definit drept șef al statului. Numai că ar fi de dorit ca președintele ales, din modestie, cumințenie morală și fairplay să nu uzeze de termeni exclusiv monarhici. Nu se cade.
Explicația e simplă: regele primește regatul moștenire în numele lui Dumnezeu de la înaintașul său odată cu legitimitatea exprimării în numele poporului și al patriei sale, în timp ce președintele ales este doar reprezentantul legitimat de popor prin votul unei majorități constituționale. În această calitate, sintagmele țara mea, poporul meu, șef al statului pot fi folosite ocazional, dar conținutul și legitimitatea lor diferă.
Surpriza a venit zilele trecute când prim-ministrul României, Vasilica-Viorica Dăncilă, a încălcat regulile și cutumele înaltelor demnități publice declarând: „Sunt încântată să anunț astăzi, în fața audientei AIPAC, că după finalizarea analizei de către toți actorii constituționali implicați în procesul decizional din țara mea și în deplin consens, eu, ca prim-ministru al României, și Guvernul pe care-l conduc vom muta ambasada României la Ierusalim, capitala Israelului”.
Nu interesează în discuția de față cine are cuvântul hotărâtor în mutarea ambasadei României, fiindcă în Constituție se precizează cu claritate, ci apelul prim-ministrului la termeni din recuzita monarhiei: „țara mea” și egocentricul „eu”. Aici nu este vorba de patriotismul fiecărui cetățean român care se mândrește cu „țara lui”, ci de extensia ideilor de domnie și proprietate în sensul folosit numai de regele nostru, fie iertatul Mihai I de România. Ceea ce, să spunem, a fost prea mult. Ca dovadă reacția de condamnare publică aproape unanimă.
Reacția de condamnare publică, însă, e criticabilă: prim-ministrul nu are nici legitimitatea monarhului, nici măcar legitimitatea președintelui dată direct de către popor prin intermediul votului, ci de către majoritatea parlamentară, ceea ce înseamnă până la urmă tot legitimitate, dar una indirectă. Folosirea sintagmei „țara mea” cu semnificația de mai sus înseamnă cu toate acestea un abuz: uzurparea funcției de „șef al statului”, înțeles conform Comisiei de revizuire a Constituției.
Cât despre personalizatul eu, continuare a particulei voievodale io (Io Ștefan Voievod…), accentuat cu atâta empatie de către Viorica-Vasilica Dăncilă, să recunoaștem că nu e un gest involuntar, ci o consecință a părerilor Domniei Sale despre sine. Păreri care nu coincid cu ale majorității cetățenilor.
Pentru edificare, ar fi bine să privim cum se petrec lucrurile în țări cu democrație consolidată de veacuri bune: Constituțiile lor exprimă cu maximă claritate raporturile reprezentanților aleși cu cetățenii, iar abuzurile de termeni precum aceia de mai sus aproape că nu există. Egoismul și egocentrismul nu-i caracterizează pe oamenii lor politici, iar, dacă totuși apar, sunt pedepsiți prin eliminare imediată. Mai întâi prin proprie demisie, apoi de către instituțiile puternice ale statului de drept, de către partidele politice ale celor în cauză și la urmă prin vot. Nimeni nu se încumetă să defileze cu astfel de personaje care și-au pierdut busola bunului simț.
Faptele de mai sus denotă în ultimă instanță lipsă de respect față de România și față de trecutul ei, față de poporul român, față de Uniunea Europeană din care facem parte alături de (încă) cele 27 țări surori și prietene, unde lungimea nasului coincide cu importanța funcției politice, nu aceea pe care și-o arogă el însuși, ci aceea pe care i-o atribuie pe merit societatea. Lecția de mai sus ține de noblețea spiritului și de bună creștere.
Petru Tomegea
Petru Tomegea - ePolitica 